Cel mai uscat loc de pe Pămînt

Curenţii oceanici menţin un parapantist la înălţime, deasupra lui Cerro Dragon, o dună din deşert care domină priveliştea oraşului de coastă Iquique. Atacama mărgineşte nordul statului Chile, cam pe 1000 de km, şi se întinde între ocean şi Anzi – limite ce-i determină un climat arid. Foto: Joel Sartore

În deşertul chilian Atacama, moartea e veşnic prezentă, dar speranţa nu moare niciodată.

Copilul stă drept, cu genunchii îndoiţi, îmbrăcat în haine de lînă şi purtînd o pălărie neagră, cu patru colţuri, confecţionată dintr-un material fin şi împodobită cu o mică pană. Lîngă el se află un coş cu mici ştiuleţi de porumb, o traistă croşetată şi o săpăligă sculptată dintr-o mandibulă de lamă. Părul şaten, împletit în codiţe, i se iveşte de sub masca metalică ce i-a fost pusă pentru a-l proteja de spiritele malefice în viaţa de apoi.
Înainte ca arheologii să descopere acest mic cadavru, în 1985, soarele deşertului Atacama l-a uscat în mormîntul său deschis, vreme de peste 500 de ani. Mumia – una dintre cele cîteva sute descoperite de-a lungul coastei chiliene – aparţine unei culturi care, înghesuită între Pacific şi Anzi, a încercat odinioară să supravieţuiască pe un pămînt unde viaţa, pur şi simplu, n-ar fi trebuit să existe.
Întins de-a lungul a aproape 1.000 km între graniţa peruană de sud şi nordul Republicii Chile, deşertul Atacama se înalţă de la o cîmpie litorală îngustă pînă în pampas – cîmpii practic lipsite de viaţă ce coboară în văile rîurilor, umplute cu sedimente minerale aduse din Anzi. Pampasul se înalţă pînă la nivelul altiplano-ului, platoul de la poalele Anzilor, acolo unde lacurile de sare lasă loc vulcanilor semeţi, cu vîrfuri înzăpezite atingînd 6100 m înălţime, care se înlănţuie în lungul cumpenei de apă continentale.
În centrul său, într-un loc pe care climatologii îl numesc “deşertul absolut”, Atacama este cunoscut drept cel mai arid loc de pe Terra. Există vaste zone sterile, înspăimîntătoare, în care nu a plouat niciodată, cel puţin nu de cînd oamenii se ocupă cu înregistrarea precipitaţiilor. N-ai să vezi acolo nici un fir de iarbă sau vreun trunchi de cactus, nici o şopîrlă, nici un ţînţar. Însă vei vedea rămăşiţele a tot ceea ce a existat cîndva. Deşertul poate fi un ucigaş nemilos, însă este, în acelaşi timp, un conservator perfect. Fără umiditate, nimic nu putrezeşte. Totul se transformă în artefact. Chiar şi copii mici.
Astfel că e şocant să afli că în prezent trăiesc în Atacama peste un milion de oameni. Ei se înghesuie în oraşele de coastă, în aşezările miniere, în satele de pescari şi în orăşele-oază. Din observatoarele situate pe înălţimile lanţului muntos de coastă Atacama, echipe internaţionale de astronomi cercetează cosmosul, profitînd de cerul mereu perfect senin. În nordul îndepărtat, fermieri încăpăţînaţi cultivă măsline, roşii şi castraveţi, folosind aspersoare care exploatează modestele resurse ale straturilor acvifere. În zona altiplano, urmaşii indigenilor precolumbieni (cei mai mulţi, indieni aymara şi atacama) cresc turme de lame şi alpaca şi-şi irigă culturile cu apă provenită din topirea zăpezilor.

În sudul îndepărtat, în capitala chiliană Santiago, populaţia urbană consideră încă deşertul o groapă de gunoi insensibilă la poluare. Persistă încă zvonuri cum că la mijlocul anilor ’80 guvernul ar fi propus crearea unui loc de depozitare a deşeurilor nucleare ale lumii în Atacama, însă a renunţat pentru a evita o catastrofă mediatică. “Este vorba de prejudecăţi şi de lipsa informaţiilor despre deşert” – se plînge Patricio Fischer, un profesor de biologie din Iquique, unul dintre oraşele nordice. “Oamenii văd Atacama ca pe o pată albă pe hartă.”
Această pată albă de pe hartă – acoperind, în mare, regiunile chiliene El Norte Chico şi El Norte Grande sau Micul Nord şi Marele Nord – în ultimul secol s-a dovedit, surprinzător, o sursă a bogăţiei naţionale, ademenind cohorte de muncitori  ambiţioşi în zonă, într-o suită de boom-uri economice. Noii veniţi au apărut la sfîrşitul secolului al XIX-lea, o dată cu exploatarea primelor zăcăminte de azotaţi din Atacama. Din anii ‘930 însă, s-a dezvoltat fabricarea azotaţilor artificiali, iar industria chiliană de profil s-a prăbuşit. Astăzi, economia se bazează pe exploatarea resurselor de cupru, argint, aur şi fier.
În ultimul timp, Atacama a devenit o productivă atracţie ecoturistică pentru europeni şi pentru elita dornică de aventură din Santiago. În cele trei mari oraşe de coastă din Atacama – Arica, Iquique şi Antofagasta – există centre comerciale moderne, cu piste de bowling şi cinematografe. O bogăţie ostentativă se etalează în fiecare vară pe plajele din Arica, o dată cu năvala de turişti din Bolivia, ţară fără ieşire la mare. Mulţi sosesc purtînd cu ei crose de golf, în intenţia de a juca pe unul din cele trei terenuri din Atacama. Constructorii acestora au realizat pistele direct în nisip: nu există nici un pic de iarbă; din loc în loc, pete de vopsea albastră aplicate pe stînci indică “ochiurile de apă.”
Între timp, companii concurente de gaz natural furnizează energie minelor de cupru şi oraşelor în plină dezvoltare din Atacama. Conductele transportă apa potabilă din Anzi pînă pe coastă. O nouă autostradă, Paso de Jama, trece acum peste munţi, legînd Bolivia, Paraguayul, Argentina şi Uruguayul de porturile din deşert prin care cuprul şi alte minerale sînt exportate pe o piaţă asiatică în plină dezvoltare.
O asemenea dezvoltare necontrolată – expansiunea urbană, modernizarea, apariţia unor noi industrii şi înflorirea turismului – ar putea să aibă efecte negative de lungă durată pentru un loc pe care mulţi îl consideră că poate rezista la infinit? Va putea deşertul să preia toate aceste influenţe umane fără a fi afectat? Pentru a afla răspunsul, am străbătut Atacama în lung şi-n lat, timp de patru săptămîni, împreună cu Sergio Ballivian, ghidul şi translatorul meu, un aventurier bolivian îndrăgostit de asprimea Atacamei. Într-un autoturism de teren, am parcurs deşertul de la nord la sud, de la Arica la Vallenar, de la talazurile zgomotoase ale oceanului la liniştea pampasului, prin aerul rarefiat al Anzilor, prin peisaje de science-fiction. Am vrut să aflu cum rezistă viaţa, cum de chiar înfloreşte unde n-ar trebui s-o facă.

Călătoria noastră începe atunci cînd ieşim spre sud din Arica pe şoseaua nr. 5, parte a autostrăzii panamericane care împarte în două deşertul chilian. Este un drum al fantomelor, presărat cu caroseriile avariate ale maşinilor, avînd pe marginile sale altare împodobite cu flori de plastic şi cruci, în memoria victimelor accidentelor. Nu există sate aici, nici ranch-uri, nu există garduri: doar cîteva popasuri mizere, numite posadas, nişte adunături de cocioabe cu acoperişuri plate. Doar munţii – care-şi arată venele şi tendoanele de parcă ar fi fost jupuiţi –  sparg această stranie monotonie a peisajului.
Oamenii au început să populeze această regiune cu mai bine de 10.000 de ani în urmă, atunci cînd climatul Atacamei era mai temperat. Arheologilor le sînt cunoscute de mult civilizaţiile de coastă ale deşertului, asemenea celei Chinchorro, iar recent ei au găsit dovezi de aşezări umane în unele dintre cele mai uscate peşteri şi văi din Atacama. Astăzi, în aceste locuri viaţa n-ar fi posibilă: o imensă celulă permanentă de presiune ridicată de deasupra Oceanului Pacific ţine la distanţă fronturile atmosferice dinspre vest, iar spre est, culmea andină reprezintă un baraj pentru norii formaţi deasupra bazinului Amazonului. De-a lungul coastei, curentul rece Humboldt vine dinspre Antarctica şi răceşte atmosfera deşertului, dînd naştere unei inversiuni de temperatură care împiedică şi mai mult formarea norilor de ploaie.
Climatul arid a favorizat însă prima epocă de dezvoltare industrială a deşertului. Pe la 1830, prospectorii au găsit depozite de suprafaţă de caliche, un azotat primar (salpetru de Chile) format de-a lungul a milioane de ani. În absenţa vegetaţiei care să-l asimileze sau a precipitaţiilor care să-l spele, “aurul alb” a format o crustă pe o mare parte din suprafaţa deşertului. Azotaţii au fost puternic solicitaţi pe pieţele europene pentru fabricarea explozibililor şi a îngrăşămintelor. Companiile miniere britanice şi din alte ţări europene au sosit cu experienţa lor şi pînă prin 1895 exportul azotaţilor în Europa a înflorit, asigurînd în Chile peste jumătate din venit.
Curînd, mii de muncitori au început să migreze spre cele peste 100 de oficinas salitreras (puncte de extracţie şi procesare a salpetrului) din Atacama, construite în cele mai aride şi neprimitoare zone ale deşertului. Muncitorii din epoca salpetrului erau un amestec de imigranţi, ţărani necalificaţi şi şomeri din suprapopulatele oraşe chiliene. “Unul dintre străbunicii mei a venit din Liverpool. Ceilalţi străbunici erau germani elveţieni – mi-a spus Patricio Fischer. Imigranţii din Atacama erau în majoritate tineri, doritori să rupă total legăturile cu ţările lor natale.”

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ambiţioşii şi imperturbabilii ingineri de mine englezi au pus bazele unor întreprinderi în deşert, inoculînd managerilor locali acea cultură a ceasurilor de pontaj, a terenurilor de tenis şi a costumelor de duminică. Lucrătorii ordinari nu erau la fel de bine trataţi: şefii păstrau controlul aproape absolut asupra muncitorilor, care erau adesea plătiţi în cupoane valabile doar la magazinele companiei. Curînd, industria salpetrului s-a transformat într-un teren fertil pentru noile concepte ale luptei de clasă şi ale sindicalismului. Cînd, pe la 1930, această ramură a dat faliment, mii de oameni rămaşi fără lucru s-au îndreptat spre sud, către oraşe, cu mînie în suflete şi cu ideologie comunistă în minţi. După cîţiva ani, mulţi dintre comuniştii chilieni aveau să fie trimişi înapoi în deşert, la moarte.
În 1970, această naţiune avea să devină prima din lume care a ales liber un conducător marxist: Salvador Allende. El a încercat să-i ajute pe săraci redistribuind terenurile arabile între fermieri şi naţionalizînd industriile-cheie. Însă eforturile sale au dus la declanşarea unor greve la scară naţională, conduse de comunitatea oamenilor de afaceri şi a chilienilor bogaţi. În toiul unei serioase crize alimentare, Augusto Pinochet, un general autoritar de dreapta, l-a înlăturat pe Allende, printr-o lovitură de stat militară, la 11 septembrie 1973. Militarii lui Pinochet s-au răzbunat pe susţinătorii lui Allende în cele mai diverse moduri, aruncînd în închisori, exilînd sau executînd zeci de mii dintre ei.
Mulţi dintre cei exilaţi şi-au găsit sfîrşitul în localităţi izolate, uitate de lume, cum ar fi Pisagua, unul din fostele porturi din Atacama prin care se exportau azotaţi. Pînă la mijlocul anilor ’70, Pisagua a fost un lagăr de concentrare neîncăpător; afluxul de bărbaţi a fost distribuit în ruinele unei fabrici de procesare a peştelui, iar femeile în anticamerele unui fost teatru britanic.
Teatrul mai există şi astăzi. La puţin timp după ce am ajuns în orăşel, m-am oprit aici pentru a o întreba pe istoricul Catherine Saldana Suárez, o femeie inteligentă şi erudită, despre trecutul clădirii. Mi-a spus că încăperile au fost redecorate, iar inscripţiile de pe pereţi – şterse. “Mentalitatea chilienilor este aceea de a repara lucrurile. Nu vrem să ne amintim cît de rău a fost.” Însă ochii ei, strălucirea lor întunecată o trădează: “Mă gîndesc mult şi sînt cîteva lucruri pe care nu le pot uita” – spune ea.
Pinochet a abandonat puterea în 1990. Una dintre închisorile sale de aici este acum un hotel, iar blocurile sale cenuşii sînt vopsite în roşu şi albastru. Pe docul oraşului îl întîlnesc pe Oscar Romero Gallo, un pescar corpolent, cu o coamă de păr negru care-i încadrează ochelarii cu rame metalice. Tocmai a publicat o carte despre istoricul oraşului Pisagua şi-mi spune că, după lovitura de stat, oamenii care soseau aici dispăreau pur şi simplu. “Am senzaţia că mulţi dintre ei au fost ucişi şi aruncaţi în mare – spune Romero nesigur. Cîţi? Nu ştiu şi nici n-o să ştiu vreodată.”
În cimitirul din Pisagua, de pe malul mării, unde vuietul talazurilor pare că acoperă ţipetele victimelor, o groapă deschisă simbolic şi un monument de bronz comemorează 19 oameni găsiţi aici, asasinaţi de trupele lui Pinochet.

De la Pisagua, drumul se reîntoarce la singurătatea perpetuă a pampasului brăzdat de adîncile “arroyos”. În timpul sezonului de vîrf al topirii zăpezilor, apa din unele din aceste chei reuşeşte să atingă oceanul. Urmăm un pîrîu anemic spre coastă, acolo unde colibele din panel vopsit în culori pastel ale satului de pescari Caleta Camarones se prăjesc la soare, amintind de o scenă dintr-un film western.
Din anii ’70, doar 18 familii au locuit în Caleta Camarones. Pentru cultivarea plantelor, acestea folosesc apa sărată a rîurilor, care devine sălcie după ce spală mineralele de la suprafaţa deşertului. Terenurile din jur sînt acoperite cu vechi plase pescăreşti, bărci stricate şi caroseriile maşinilor care şi-au dat duhul pe drumurile pline de şleauri sau prin furtunile de nisip. Micile bărci de pescuit ale comunităţii sînt ancorate în dreptul unei plaje stîncoase, la cinci minute de mers pe jos de sat. Manuel Ardiles, un pescar roşu la faţă şi cu mîini mari, tăbăcite, nu se arată foarte optimist în ceea ce priveşte viitorul aici. “Aş vrea să-mi vînd barca, pentru că nu se mai pot scoate bani din pescuit – îmi mărturiseşte el. Vrem să demarăm o afacere de acvacultură, să creştem urechi de mare.”
Pescuitul, care a asigurat cea de-a doua înflorire economică a Atacamei, a început la 20 de ani după ce exploatarea azotaţilor falimentase. Peştele a fost întotdeauna prezent din abundenţă în lungul coastelor chiliene datorită curentului Humboldt, care vine dinspre Antarctica şi antrenează nutrienţi spre suprafaţă, unde lumina soarelui declanşează o puternică dezvoltare a planctonului ce hrăneşte peştii. Astfel, între 1950 şi 1980 mii de şomeri din industria azotaţilor şi-au găsit de lucru pe mare.
Pînă în 1994, oraşul-port Iquique duhnea a peşte şi răsuna de zgomotul celor 12 fabrici care procesau o abundentă biomasă – hamsii, sardele, macrou şi bibani de mare. Aproape 90% din aceasta era măcinată, devenind hrană pentru porci, găini şi alte animale de crescătorie.
Luis Torres Hernández, un administrator al Fabricii de Conserve Lidita, ne oferă nişte ceşcuţe cu cafea dulce în biroul său din port. Torres este un tip degajat, care poartă o cămaşă Tommy Hilfinger.  “Iquique a fost cel mai mare port de pescuit din Chile, însă pescuitul este o afacere vorace – mi-a spus el. Fabricile aparţineau unor corporaţii internaţionale care treceau orice prin moara de măcinat.” Impresia este unanimă: marile companii de prelucrare a peştelui nu erau preocupate de probleme ca drepturile muncitorilor sau epuizarea rezervelor de peşte. Ele veneau, îşi făceau banii şi plecau.
Schimbările climatice au afectat şi pescuitul. Acum 6 ani, El Nino a produs încălzirea apelor, îndepărtînd de coastă peştii pelagici. Apoi, La Nina a răcit apele şi s-a produs atît de multă hrană, încît peştii s-au dispersat, în loc să înoate în bancuri.
Cînd anii de glorie ai prelucrării peştelui s-au încheiat, mulţi lucrători au migrat înapoi, pe continent, încercînd să prindă o slujbă în noua industrie a cuprului din deşertul Atacama. În afară de două dintre ele, toate uzinele de procesare a peştelui au fost închise, însă Iquique rămîne un important oraş-port pentru comerţul transpacific, iar industria piscicolă dă semne de revigorare. Iar locul păstrează încă o ambianţă de frontieră: şiruri de case de lemn neîngrijite sînt aliniate la baza falezei de gresie de 600 m înălţime, care domină oraşul. Oase de balenă albite de soare decorează colţurile străzilor. În acelaşi timp, şi-au făcut apariţia un cazinou strălucitor şi cîteva hoteluri de înaltă clasă. O firmă specializată oferă locuri în paraşute-tandem celor dornici de aventură, cu care pot pluti ore în şir, ca nişte condori, purtaţi de curenţii ascensionali.
Pescarii individuali au rămas în Iquique, descărcîndu-şi în fiecare dimineaţă, în piaţa de peşte, recolta variată – orice, de la cojinova, peşti asemănători tonului şi ţipari de mare, cu petele lor maronii şi corpuri filiforme, pînă la bibani de mare şi calcani. Aici l-am întîlnit pe bătrînul pescar Santiago Cere. “Cîndva, exista un doc de pe care puteai să arunci undiţa şi să prinzi peşti mai mari de atît – spune el, deschizîndu-şi larg braţele. Iar tonul Albacora era atît de numeros, încît îl puteai prinde cu harponul.” Cere se sprijină de un stîlp, apoi, cu un zîmbet de satisfacţie, îşi aruncă mîna înainte, înfigînd harponul în peştele visurilor sale şi strigînd “uşş… uşşş…”

De la Iquique continuăm să mergem spre sud pe drumul de coastă, îndreptîndu-ne spre un remarcabil observator astronomic clădit în munţii din apropiere. Un camion trece pe lîngă noi cu o asemenea viteză, încît simţim cum ne creşte presiunea aerului în urechi. Marea izbeşte rocile vulcanice închise la culoare, iar munţii îşi arată culorile minerale, în tonuri de maro, albastru şi verde, care par aproape organice.
În apropierea mării pluteşte o ceaţă lăptoasă numită camanchaca. Atunci cînd celulele de presiune ridicată dinspre larg blochează aerul oceanic rece la nivelul dealurilor, acesta condensează sub forma unor nori de joasă altitudine, care plutesc în lungul coastei ca o ceaţă. Camanchaca nu conţine suficientă umiditate pentru a produce ploaia, însă este suficientă pentru apariţia unui ecosistem oportunist deasupra ţărmului: cactuşi acoperiţi de muşchi, o întreagă varietate de tufişuri, cîteva rozătoare şi cîteva vulpi, toate supravieţuind pe seama ceţei.
După 6 ore de condus, părăsim drumul de coastă spre autostrada panamericană, care se înalţă deasupra zonei de camanchaca. Pe măsură ce ne apropiem, pe un drum secundar, de Cerro Paranal, cerul capătă un albastru deschis. Aici, într-un loc unde aerul e perfect uscat şi curat, în absenţa poluării industriale şi a luminilor oraşelor, care ar putea deranja observarea cerului, un consorţiu de state europene a construit cel mai mare şi, probabil, cel mai avansat observator optic din lume. E denumit, destul de inofensiv, VLT, “the Very Large Telescope” (Telescopul Foarte Mare). Sistemul este format din patru telescoape echipate, fiecare, cu cîte o oglindă special proiectată, care transmite imagini spre o staţie centrală, oferind astronomilor o extraordinară fereastră către spaţiul îndepărtat. Ca nişte preoţi incaşi căutînd bunăvoinţa cosmică, ei şi-au construit templul cît mai aproape de ceruri, într-un loc în care cele peste 300 de nopţi înstelate pe an îi ajută să descifreze enigmele universului.
Pe măsură ce ne apropiem de observator, pot vedea cele patru structuri de aluminiu strălucitor, grupate pe un vîrf, la 2.632 m altitudine. Măsurile de securitate sînt severe. Ofiţerul de serviciu ne conduce, în lungul unei rampe, spre sediul în care locuiesc cei 15 astronomi şi circa 100 de lucrători auxiliari – bucătari, cameriste, ingineri, personal de întreţinere. Acesta arată ca un bloc anost de birouri, cu un acoperiş plat, pe care se găseşte o piramidă geodezică, însă în interiorul său se află o adevărată oază, cu vegetaţie tropicală luxuriantă şi o piscină cu apa strălucitoare. Întreaga clădire e construită la adăpostul unui versant, pentru ca luminile sale să nu interfereze cu observaţiile astronomice.

Părăsind zona de locuit, ne îndreptăm spre observator. Respir greu, din cauza altitudinii, în timp ce urcăm scara de oţel spre pasarela care înconjoară cadrul tubular al unuia dintre cele patru telescoape. Oglinda principală a acestuia are o grosime de 18 cm şi un diametru de aproape 8 m, fiind şlefuită şi lustruită la standarde absolute. Senzorii şi pompele de sub ea îi corectează poziţia la fiecare 30 de secunde, împingînd-o şi trăgînd-o ca arcurile unei saltele ortopedice. “Îi putem schimba forma în orice moment, căutînd tot timpul cea mai bună configuraţie” – îmi explică Esteban Illanes, un purtător de cuvînt al observatorului.
În camera de control, astronomii introduc în terminale şiruri de numere codificate. Aceste cifre controlează acţiunile telescoapelor, care pot fi poziţionate astfel încît să observe orice banală nişă de pe cerul nopţii. Sistemul VLT combină apoi digital lumina captată de cele patru telescoape ale sale într-o singură imagine, pentru a produce imagini de cea mai înaltă rezoluţie din lume. Rachel Johnson, astronom britanic, ne arată imagini slabe, însă fascinante, ale unei constelaţii aflate la o distanţă de neimaginat, parte a eforturilor unui coleg italian de a determina momentul naşterii unei stele prin observarea culorii şi strălucirii sale.
În acea noapte a trebuit să coborîm de pe munte în întuneric total – lanternele sînt interzise pînă ajungem la drumul principal. În timp ce coboram abrupt spre coastă şi apoi spre nord, către oraşul Antofagasta, am ratat o curbă şi am zburat peste o grămadă de pămînt de peste jumătate de metru înălţime, aterizînd zguduiţi. După ce am reparat radiatorul şi am schimbat un cauciuc, ne-am tîrît pînă în oraş.
Situat la marginea marelui deşert, Antofagasta este unul dintre oraşele chiliene cu cea mai rapidă dezvoltare. Este centrul industriei cuprului din ţară şi cel mai mare port pentru cupru din lume. O insulă între deşert şi mare, el supravieţuieşte graţie caravanelor de camioane prăfuite, conductelor costisitoare care-l alimentează cu apă şi liniei ferate care-l leagă de mine. Populaţia sa a crescut de la 183.000 de locuitori acum 20 de ani, la 300.000 astăzi.
“A fost ca o goană după aur, cînd s-au deschis minele, la sfîrşitul anilor ’80” – spune Luis Pinones Molina, redactor al ziarului local Estrella del Norte (“Steaua Nordului”). “Un miner poate să facă 2.000 de dolari pe lună, faţă de cel mult 200, cît ar cîştiga în sud.”
În noul mall imens din Antofagasta poţi întîlni nou-apăruta clasă de mijloc din oraş împingînd cărucioare de copii moderne, mîncînd îngheţată, testînd ultimele accesorii pentru computere, comandînd hamburgeri, cheltuind peste posibilităţi cu ajutorul noilor credit-carduri. “Însă regiunea nu are nici o semnificaţie specială pentru aceşti oameni – spune Pinones. Ei nu-şi investesc nici banii, nici sentimentele în Antofagasta. Îşi fac treaba aici, apoi, în week-end, pleacă la casele lor.”

Zăcămîntul de cupru din Chile se întinde de-a lungul liniei tectonice care a ridicat Anzii. Minereul este exploatat în cariere imense, care uneori contaminează straturile acvifere ale deşertului. Protestele organizate sînt însă rare. “Cel mai important rîu din nord, Rio Loa, a fost poluat de mina de cupru Chuquicamata – spune Patricio Fischer. Însă industria naţională de bază nu se va înclina în faţa cîtorva sate situate în lungul unui rîu contaminat.”
În portul Antofagasta, bare ondulate de cupru sînt stivuite, ca nişte gigantici tăiţei de lasagna, pe paleţi de lemn. {i totuşi, zilele portului de cupru Antofagasta sînt numărate: în următorii 4 ani, guvernul va orienta cea mai mare parte a exportului de cupru din Chile spre noul port de la Mejillones, aflat la 65 km spre nord, Antofagasta rămînînd centrul administrativ şi comercial al regiunii. Proiectanţii vor transforma zona sărăcăcioasă a actualului port într-o faleză modernă, de tipul celor din Sydney sau Barcelona.
{eful portului, Alvaro Fernández Slater, este un tînăr calm, îmbrăcat la cravată într-un costum cenuşiu. El speră că această transformare va fi un moment crucial, un adevărat succes al oraşului Antofagasta şi, prin extensie, al întregului Atacama. “Nu există alternativă realistă pentru cupru – spune el. Trebuie să ne asigurăm viitorul acum, cînd avem bani, îmbunătăţind calitatea vieţii în aşa fel, încît oamenii să prindă rădăcini şi să rămînă aici. Mulţi dintre noi am venit doar pentru un an, doi, gîndindu-ne că vom pleca înapoi, la Santiago. Dar acum am o casă, iar copiii mei merg la şcoală aici, au devenit de-ai acestui oraş.”
Compania de stat Codelco-Chile realizează o treime din producţia de cupru a ţării. Pentru a vizita cariera Chuquicamata, a firmei, cea mai mare din lume, am luat-o spre continent, către Calama, sediul şi centrul său de depozitare. Calama este un oraş prosper, plin de verdeaţă, dar jumătate dintre mineri trăiesc în Chuquicamata, sau “Chuqui”, o aşezare a companiei înghesuită pe o pantă, în apropierea unor halde înalte de 300 m şi care se înlănţuie pe 5 km. Expansiunea minei a început deja să înece oraşul; sterilul îngroapă puţin cîte puţin spitalul Roy H. Glover, cîndva unul dintre cele mai bune din America de Sud, acum abandonat.
Printr-o mişcare radicală, compania Codelco-Chile mută întregul oraş – 3.500 de lucrători şi familiile lor – în case noi, construite în Calama. Minerii care trăiesc lîngă platformele de preparare au avut serioase probleme de sănătate. Însă motivul oficial al acestei mutări este dorinţa Codelco-Chile de a-şi asigura certificarea Organizaţiei Internaţionale pentru Standardizare (ISO). Pentru ISO, condiţiile de siguranţă ale mineritului sînt suficiente, însă minerii şi familiile lor trăiesc prea aproape de zonele de producţie.

Pentru a afla cum se descurcă minerii, am mers la Calama, la sediul sindicatului din Chuqui. Preşedinta sindicatului, Mirta Moreno Moreno, stă în spatele unui birou încărcat de hîrtii. Poartă un costum maro şi arată obosită. Străinii au fost rareori de vreun folos pentru ea sau pentru muncitorii ei, aşa că, la început, evită întrebările noastre, spunîndu-ne banalităţi. “Există arsenic şi multe alte chimicale în aer – spune ea. Aici, fiecare răsuflare poate fi periculoasă. Condiţiile de lucru trebuie monitorizate permanent.”
“Am auzit însă că salariile de aici sînt cele mai ridicate din Chile” – îi spun eu.
Îşi îndreaptă spatele şi mă săgetează cu privirea: “Poate că ne plătesc cu bani gheaţă, însă noi plătim cu vieţile noastre. Practic, nici unul dintre lucrători nu apucă vîrsta pensionării. Cu toţii pleacă după cîte un accident sau pentru că se îmbolnăvesc. Ei nu îmbătrînesc; ei pleacă acasă ca să moară. Tatăl meu a lucrat aici toată viaţa. La numai 54 de ani suferea de silicoză. După ce l-am văzut murind, m-am hotărît să-mi îndrept energiile acolo unde-mi spunea inima: spre problema stării de sănătate a muncitorilor.”
Înainte de a pleca, am făcut un tur prin carieră şi prin uzinele de preparare. De pe marginea carierei, distanţele sînt greu de apreciat. Cariera constă dintr-o serie de trepte, întinzîndu-se pe o lungime de 5 km şi are o adîncime de 1,5 km. Ochii mei însă îmi spuneau altceva, pînă cînd am văzut un punct minuscul arătînd ca un gîndac rătăcit. Era o basculantă înaltă de 15 m care se tîra pe una din treptele carierei, cărînd 365 de tone de minereu spre marginea acesteia!
Drumul de la Calama la San Pedro de Atacama, centru turistic din nordul Chile, urcă prin ceaţa deşertului, pe lîngă vulcani cu vîrfuri acoperite de zăpadă, suspendaţi parcă în spatele dealurilor asemenea unei cortine de scenă. Această regiune de deşert pietros este locul în care “Nomadul”, vehiculul de teren semiautonom proiectat de cercetătorii americani pentru a merge pe Marte, a fost testat în 1997 pentru viitoarea sa misiune. {i, chiar în primăvara trecută, cercetători de la Universitatea Carnegie Mellon, de la University of Tennessee, din Chile şi de la NASA au vizitat Salar Grande – o regiune din Atacama cu relieful asemănător celui de pe Planeta Roşie – pentru a demara construirea unui robot care va putea căuta urme de viaţă în alte locuri din sistemul nostru solar.
Aspectul extraterestru al Atacamei atrage un număr din ce în ce mai mare de turişti,  europeni în timpul verii chiliene, orăşeni din Santiago în timpul iernii. Traversăm bazinul uscat cunoscut sub numele de Cîmpia Răbdării, acolo unde deşertul apare ca un puzzle, în culorile pastelate ale gipsului, argilei şi altor minerale, înfăţişînd forme geologice de sare ciudate în Valea Lunii. Ne strecurăm printre turnuri roşietice, semănînd cu nişte spinări de reptile preistorice. Cu certitudine, un peisaj care s-ar potrivi mai bine în altă lume, căruia îi lipsesc trăsăturile topografice şi muchiile rotunjite de eroziune, caracteristice pentru cea mai mare parte a Pămîntului.
La umbra vulcanului Licancábur, San Pedro a devenit un sat-oază, cu case din chirpici şi drumuri de pămînt roşiatic, situat între deşert şi altiplano. Înconjurat de unele dintre cele mai spectaculoase peisaje ale planetei, San Pedro atrage spre prăfuitul său centru 36.000 de vizitatori şi ecoturişti anual.

În majoritatea dimineţilor, în întunericul de dinaintea zorilor, pînă la 30 de microbuze şi jeep-uri hurducăie pe drumurile pline de gropi, trec pe lîngă turmele de vicugnas şi ajung în cîmpul de gheizere Tatío, aflat la 4.300 m altitudine. Acesta este momentul pentru a vedea spectacolul unei duzini de gheizere erupînd simultan. Alte grupuri se îndreaptă spre sud, pentru a privi păsările flamingo din bazinele sărate sau se adună pe o dună de nisip, aşteptînd spectacolul de foc al soarelui care apune în Valea Lunii.
În San Pedro există restaurante cu şeminee şi muzică andină live. Ne oprim pentru un capuccino la un bar din colţul străzii, la care se pot servi 15 tipuri de cafea. Însă orăşelul a devenit doar o cochilie golită de fostul său spirit: indienii din Atacama, care cîndva locuiau aici, s-au mutat acum departe. Cei mai mulţi dintre ei sînt fermieri care cultivă fructe şi legume, folosind tehnici de irigaţie străvechi. Ei cîştigă ceva bani închiriindu-şi casele noilor-veniţi în San Pedro, însă se plîng de preţul plătit pentru această schimbare. “Marile hoteluri nu cumpără produsele noastre – susţine Juan Caerez, un fermier cu faţa rotundă. Pentru ele este mai ieftin să aducă produsele de la Santiago.”
Sînt singurul vizitator într-o excursie organizată de un hotel scump din San Pedro. Ghidul meu, Rosa Ramos, o femeie frumoasă, a cărei piele de culoarea bronzului stă bine întinsă peste pomeţii înalţi şi clasicul nas inca, îşi face meseria cu pasiune în timp ce explorăm un canion plin de cascade formate de apa care curge dinspre Anzi. Îmi arată o plantă medicinală de deşert – rica-rica, de culoarea salviei, folosită pentru vindecarea bolilor de stomac, arbuşti de Geoffroea decorticans,  folosiţi pentru tratarea tusei, sau arbori algaroba, din care se face chicha, o băutură spirtoasă andină.
O întreb pe Rosa cum era viaţa aici în tinereţea ei, înainte de invazia turiştilor. “Cînd eram copil, mîncam aproape numai ce produceam sau creşteam – carne de lamă, lapte de vacă, brînză, roşii, porumb, cartofi – spune ea. Vara, toată familia noastră urca în munţi, unde sînt păşuni bune. Acum, modul nostru tradiţional de viaţă aproape a dispărut. Mama a vîndut oile ca să plătească pentru educaţia noastră. Tinerilor le place să se îmbrace bine, aşa că ne găsim de lucru în Calama, în minerit, sau în turism. {i iată-mă aici.
Incaşii obişnuiau să urce vulcanii pentru a aduce ofrande zeilor lor şi pentru a le cere binecuvîntarea – adaugă ea. Acum, noi urcăm pentru turism.” Dar în urmă cu cîteva luni, ea şi soţul ei au urcat pe vîrful Licancábur şi au dormit acolo. “A fost foarte emoţionant – spune Rosa. Am adus drept ofrande frunze de coca, porumb şi chicha pentru Mamacocha, mama apei.”
După ce am auzit povestea Rosei, am dorit să aduc propriul meu omagiu deşertului, petrecînd o noapte acolo unde nu există viaţă – în cea mai aridă şi mai pustie regiune din centrul Atacamei. Ghidul meu, Sergio, ne-a condus pe un vechi drum din perioada salpetrului către un loc unde ploaia nu s-a înregistrat niciodată, unde şansele de existenţă a vieţii sînt nule şi unde nu există supravieţuitori ai celor 10.000 de ani de secetă din Atacama: nici o căpuşă, nici un scorpion, nici muşchi, nici alge, nici victime, nici prădători. Sterilitate.
În timp ce ne întindem în sacii de dormit, nu auzim nici un lătrat îndepărtat de cîine sau vreun uruit de motor: doar adierea uşoară a vîntului. Deodată, se lasă un frig pătrunzător, de parcă n-ar exista atmosferă. Ne lăsăm capetele pe spate pentru a vedea că dealurile înconjurătoare formează o imensă deschidere spre infinit. Răsar stelele. Orion, vînătorul, se ridică şi îşi urmăreşte prada pe cer. Un satelit, vesel şi rapid, zoreşte pe boltă ca un navetist care a întîrziat la lucru. Cerul deşertului nu este o perdea, ci mai degrabă un continuum, incredibil de dens, de lumină stelară care se mişcă în spirală şi se pierde încet.
Rămîn treaz, bucuros să simt că sînt o parte a deşertului şi gîndindu-mă la încăpăţînata adaptabilitate a vieţii. Deasupra, planetele licăresc rece în vid. Ca şi Atacama, şi ele sînt ostile vieţii. Şi totuşi aici, în deşert, cîtă vreme topirea zăpezii alimentează straturile acvifere, oamenii pot rezista.
Însă vor prospera ei? Probabil că nu. După ce vor fi exploatat, cu abilităţile lor industriale şi cu inteligenţa lor tehnologică, pămîntul şi marea, pînă la urmă, deşertul îi va izgoni. Cuprul ar mai putea “dura” încă 50 de ani, însă la orizont nu se întrevede nici un nou boom economic. În curînd, viaţa poate deveni prea costisitoare, prea dură sau prea primitivă, iar cei mai mulţi dintre locuitorii actuali vor da semnalul retragerii, lăsîndu-şi înaintaşii, perfect conservaţi, în praful deşertului.

TEXT: Priit J. Vesilind

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din august 2003)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*