Marais, Paris

Dominique Alavoine îşi întâlneşte publicul. Foto: William Albert Allard

Boemă rapsodie într-un cartier din Paris. Istoria şi avangarda se împletesc în Marais.

Dacă vreun poliţist ar aresta-o vreodată şi ar încerca să-i confişte flaşneta (cum de altfel s-a întîmplat cu un coleg muzician ambulant), Dominique Alavoine ar şti exact ce să facă.
“Mai întîi, mă leg de flaşnetă” – spune ea, cu o sclipire-n ochii întunecaţi.
Zona e curată în această după-amiază, astfel că Dominique, o femeie slabă, uscăţivă, semănînd cu  Edith Piaf, face să răsune “Lili Marlene” sub arcadele Pieţei Vosges, o piaţă perfect simetrică, din secolul al XVII-lea, în inima cartierului Marais.
Marais, o parcelă triunghiulară de 125 de hectare, pe malul drept al Senei, este, în orice caz, un fel de cabaret în aer liber. Străzile înguste, cu rezonanţă, ale cartierului reprezintă o scenă perfectă pentru Dominique şi muzica ei.
“Poţi ajunge la oameni printr-o melodie – zice ea. Creezi un raport; e aproape angelic.”
După ce cîntă în Place des Vosges, îşi împinge flaşneta în jos pe Rue St. Antoine şi se chinuie să o urce pe treptele ce duc în piaţa din faţa Bisericii St. Gervais- St. Protais. Introducînd cartelele perforate ale unei melodii în flaşnetă, învîrte manivela şi dă drumul la “When I’m Sixty-four”, cîntînd cu o voce clară, de soprană, într-o engleză cu accent franţuzesc.
When I get older losing my hair,
Many years from now.
O bătrînă, cu părul răsucit într-un coc cenuşiu, deschide obloanele grele de lemn trei etaje mai sus, aruncă o privire în jos şi începe să se legene.
Will you still be sending me a valentine,
Birthday greetings, bottle of wine?

Uşa unei case de lîngă biserică se deschide; ies doi bărbaţi cu sticle în  mînă şi împart în jur pahare cu vin de Chablis. La începutul după-amiezei, sînt mulţi pietoni în jurul flaşnetei; ei acceptă paharele cu plăcere şi încep să soarbă vinul. E ca şi cînd muzica ar descătuşa ceva în sufletul fiecăruia, deschizîndu-i spre lume şi spre ceilalţi.
“Aşa mi-am întîlnit bărbatul vieţii – mărturiseşte  Dominique. Venea în fiecare zi să mă asculte cîntînd. Am descoperit că pot vorbi cu el orice.” S-a dovedit a fi muzician.
“Viaţa e plină de surprize – constată ea pe un ton mirat. Nu, nu o surpriză.” Zîmbeşte. “A fost magia străzii.”
Poate că ar trebui să fac şi eu rost de o flaşnetă, m-am gîndit, mişcată de romantismul poveştii.
“Uite – zice Dominique, luîndu-mă lîngă ea. Vrei să încerci?”
Pune o rolă în flaşnetă şi în timp ce învîrt maneta, notele tremurînde se transformă în “Some Day My Prince Will Come”.
În Marais, miracolul erupe dintre pietrele pavajului, înfăşoară felinarele de fier forjat, acoperă aleile înguste. Mergi pe stradă şi un vînzător face să apară un buchet de trandafiri roz. În spatele faţadei sobre a unei clădiri din secolul al  XVII-lea se întinde o grădină învăluită în miros de liliac. Apoi mai e şi Place des Vosges, cu nouă vile aproape identice pe fiecare dintre cele patru laturi, excepţie făcînd Pavilioanele Regelui şi Reginei, mai mari, plasate pe laturile din nord şi sud. În lumina dulce a dimineţii, cărămida faţadelor bate în roz. Tei tunşi după o geometrie perfectă mărginesc o grădină situată în  centrul pieţei. Îndrăgostiţii se întind pe iarbă, îmbrăţişîndu-se. De ce n-ar apărea un prinţ din basme?
Istoria cartierului Marais (care se traduce prin “mlaştină”) e o fabulă cu bogaţi scăpătaţi şi îmbogăţiţi din nou, care a început în anii 1600, cînd Henric al IV-lea a construit Place des Vosges, transformînd-o în cea mai la modă adresă a regatului. După aproape două secole, a început să se degradeze treptat, ajungînd o mahala; a fost, de asemenea, şi ghetou evreiesc (mai degrabă prin obiceiuri, decît prin lege). Doar recent s-a ridicat din mizerie, pentru a deveni, dacă nu cel mai scump cartier din Paris, cu siguranţă una din cele mai şic zone din această capitală a şicului. Dacă vrei, poţi numi această transformare o minune. Sau, mai bine, dă din umeri, cum fac francezii, şi acceptă lucrurile ca parte a dulceţii inefabile a vieţii.
Există grandoare în unele părţi din Marais cu palatele din secolul al XVII-lea, construite pe vremea cînd cartierul era ultramodern, dar, luat în totalitate, Marais nu e grandios. Sunt cartiere mult mai extravagante în Paris: de exemplu, al 16-lea, un arondisment elegant,  sau districtul apartamentelor art deco şi art nouveau, unde femeile poartă genţi Chanel matlasate, îşi cumpără hainele de la Franck & Fils şi îşi îmbracă copiii în bleumarin şi verde închis.
Marais – care cuprinde cea mai mare parte a arondismentelor 3 şi 4 – nu e deloc aşa. De fapt, o dată ce ai traversat Rue de Bretagne spre vîrful de nord al triunghiului, cartierul devine liniştit şi chiar uşor decrepit.
Marais, atît în zonele şic cît şi în cele mai puţin şic, are personalitate. Clădirile din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea se înclină parcă spre stradă, ca şi cum ar fi uşor ameţite; străduţele înguste se răsucesc şi poartă nume stranii, cum ar fi Rue du Pont aux Choux (strada podului verzelor) sau Rue de Mauvais Garçons (strada băieţilor răi), denumită după criminalii care au trăit acolo în secolul al XIV-lea. Marais, spune Jacob Berger, regizor de film care locuieşte şi lucrează în cartier, este “de guingois”  – adică puţin altfel. Mulţi dintre cei care trăiesc acolo sînt la fel.
Faceţi cunoştinţă cu Fabien Douillard, dandy de meserie, care, într-o dimineaţă, după ce a văzut filmul Titanic, a hotărît că nu aparţine acestui secol. Ca urmare, a început să doarmă într-un mare pat cu baldachin. Se trezeşte în fiecare dimineaţă pe acordurile baroce ale compozitorului din secolul al XVII-lea Lully şi se îmbracă în frac şi joben. Apoi se duce la una din cele mai elegante ceainării din Paris,  Mariage Freres, unde scrie versuri într-un caiet cu foi de pergament prinse în brocart. Cîteodată lucrează cu ziua într-un atelier specializat în restaurarea textilelor vechi. Dar adevărul e că are şi un televizor, pe care îl ţine ascuns într-un dulap vechi. Însă în cea mai mare parte a timpului îşi trăieşte visurile despre secolele trecute.
“Cum te vom recunoaşte?” – întreabă Elisabeth, translatoarea mea, cînd îl sună pentru interviu, ca şi cum ar fi posibil ca mai mulţi bărbaţi cu joben şi frac să ia prînzul la Mariage Freres.
“Voi fi cel cu evantai din pene de struţ” – răspunde el.

Traversează o stradă în Marais şi vei traversa secole şi culturi. E atît de mare diversitatea cartierului, încît în 40 de paşi pe Rue des Ecouffes, treci pe lîngă o sinagogă, o măcelărie cuşer, două baruri gay şi un Internet café. Strada se termină în Rue de Rosiers, principala stradă a cartierului evreiesc, unde găseşti restaurante care vînd pizza cuşer, mîncare chinezească cuşer şi sushi cuşer – preparate, conform anunţului de pe uşă, după cele mai stricte legi. Sînt şi afişe care prezintă baluri de travestiţi şi un spectacol al Doamnei H. (care e de fapt un comediant în travesti, pe nume Christophe) la Point Virgule, un teatru mic. În Marais, culturile, uneori chiar sexele, sînt neclare: totul se reduce strict la “trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască”.
Dar la Jo Goldenberg, Korcarz, sau la oricare altă brutărie evreiască sau magazin de delicatese, tradiţiile fac legea. Găseşti ştrudel cu mere, scorţişoară şi nuci; plăcintă cu brînză şi stafide, cireşe sau căpşuni; prăjitură cu mac, covrigi cu susan răsuciţi, pîine rusească neagră ca melasa, borş, hering murat şi încă  multe altele.
“Oamenii vin aici ca să îşi cunoască rădăcinile”, spune Florence Finkelsztajn, proprietara unei brutării la nr. 19 pe Rue des Rosiers. Dar aici e mai mult decît plăcintă cu brînză, subliniază ea. E vorba de relaţii. “Comunitatea evreiască trăieşte despărţită, aşa că e important să aibă un loc de întîlnire” –  precizează ea, referindu-se la migrarea majorităţii populaţiei evreieşti spre arondismentele limitrofe şi suburbii, în deceniile de după al II-lea război mondial. De asemenea, are de-a face cu sărbătorile. “Oferim servicii pentru toate ocaziile festive – căsătorii, bar mitzvahs, tăierea împrejur. E vorba de continuitate. Clienţii noştri ne sînt fideli din generaţie în generaţie.”
A nu se confunda magazinul  Finkelsztajn de pe Rue de Rosiers  nr. 19, al Florencei, cu cel de la nr. 27, deţinut de fostul ei soţ, Sacha. Magazinul Florencei Finkelsztajn are faţadă de mozaic albastru şi e închis marţea. Magazinul lui Sacha Finkelsztajn are tendă şi faţada vopsită în galben şi e închis miercurea. Într-un fel de rivalitate amicală, ambele magazine vînd produse de patiserie şi delicatese autentice, de casă.
Care dintre cele două patiserii are ştrudel mai bun?
“Uite, aici” – spune Florence, punînd o farfurie în faţa mea. “Tu decizi.”

Alături de farmec, în Marais există şi amărăciune, prea profundă ca să poată fi exprimată prin cuvinte. Istoria comunităţii evreieşti de aici, care datează din secolul al XIII-lea, este o litanie de expulzări forţate, incluzînd marea expulzare din 1394. Practic, comunitatea aproape că a dispărut şi nu va mai renaşte pînă în secolul al XIX-lea, cînd un număr mare de evrei ashkenazi a emigrat din Europa centrală în Paris. (În anii ’60 a urmat un aflux de evrei sefarzi din Africa de Nord, adăugînd acestui melanj influenţa lor culturală. Azi, în Marais-ul evreiesc, o căsătorie mixtă nu e o împreunare dintre un creştin şi o evreică, ci mai degrabă dintre o mireasă sefardă şi un mire ashkenazi.)
Cea mai neagră noapte urma să vină. La 14 iunie 1940, naziştii au ocupat Parisul. “Aveam doi ani cînd tatăl meu a fost deportat în lagărul morţii – spune Lina Zajac-Dratkowski. Cu toate că a fost cu mai mult de o jumătate de secol în urmă, durerea devine mai mare pe măsură ce îmbătrînesc.”
Acum, la 62 de ani, e mică şi fragilă, dar pătimaşă.
“Nu pot să uit; e imposibil să uiţi – continuă ea. Unchiul meu, mătuşile, verii mei, tatăl meu – toţi omorîţi.”
Murmur ceva despre ororile ocupanţilor nazişti şi de deportările făcute la întîmplare.
“Nu germanii au fost cei care au venit şi l-au luat” –  zice  ea cu mînie. Se referă la guvernul francez de la Vichy din timpul războiului, care a adunat şi a trimis 76.000 de evrei în lagărele franceze de tranzit, înainte de a-i îmbarca spre Auschwitz şi alte lagăre de concentrare germane. “Mama mea filozofa. Obişnuia să spună: “ţara asta ne-a acceptat, trebuie să o respectăm””.
Lina îşi deschide poşeta şi scoate din portofel o fotografie mică, pătrată, înnegrită de vreme.
“Asta e tot ce ştiu despre tatăl meu” – zice ea, întinzîndu-mi fotografia unui tînăr cu ochi căprui, rotunzi şi aer inocent.
“Nu mă uit niciodată la documentarele despre război –  murmură ea încet. Mi-e groază să nu-l văd pe tatăl meu în trenul deportaţilor sau ca unul dintre schelete”.
“Nu – repetă ea cu buzele strînse. N-am văzut filmele, dar ştiu cum au sfîrşit.”
În prezent, în Marais domneşte toleranţa. “Marais îţi înseninează mintea” – îmi spune judecătorul Hervé Lourau, la un pahar. Lourau, care locuieşte la periferia Parisului, vine în Marais să întîlnească lume. “Aici viaţa homosexualilor este foarte liberă. Oamenii îi văd şi îşi dau seama că homosexualii nu sînt monştri.”
Lourau consideră că o mare parte din energia şi stilul care au făcut din Marais un cartier la modă e generată de comunitatea gay.
“Urăsc să fiu un partizan absolut al homosexualilor – spune el -, dar ei sînt întotdeauna în avangarda modei; aşa a devenit Marais un cartier la modă.” Se uită în jurul lui. “Unii vin cu familiile, stau într-un bar gay, se uită în jur şi deodată realizează că sînt o mulţime de băieţi acolo. Bineînţeles – adaugă el -, sînt unii care nu observă niciodată nimic. Nu înţeleg.”
În Marais există 370 de afaceri deţinute de homosexuali, conform lui Jean François Chassagne, preşedintele Sindicatului Naţional al Întreprinderilor Gay, o asociaţie a oamenilor de afaceri homosexuali.
“Marais este vitrina pentru comunitatea homosexualilor” – afirmă Chassagne, rezident al cartierului. Sînt restaurante gay, ca Le Gai Moulin. Există cluburi pentru gay, precum Le Dépot. Există Le Gay Choc, o brutărie unde poţi comanda pîine de, să zicem, forme neobişnuite. Mai sînt barurile gay, precum Le Cox, Bear’s Den, Amnesia, şi cel de lesbiene, Les Scandaleuses, multe dintre ele arborînd steagul homosexualilor, în culorile curcubeului.
Înseamnă oare steagul că numai homosexualii sînt bineveniţi şi alţii nu? Întreb.
“Mais non – îmi răspunde Chassagne. Nu sîntem heterofobi.”

Marais nu a fost întotdeauna un cartier avangardist.
Pînă la sfîrşitul revoluţiei franceze, rămăsese în urmă. Vremurile grele au început în 1682, cînd Ludovic al XIV-lea a mutat curtea de la Paris la Versailles, la 15 km vest de limita oraşului. În deceniile următoare, nobilimea s-a îndepărtat de Marais, spre vestul Parisului, mai aproape de centrul puterii. Marais a devenit “refugiul familiilor în declin” – spunea Louis-Sébastien Mercier, un scriitor din secolul al XVIII-lea.
Pe măsură ce bogaţii plecau, industria le lua locul.
Cartierul a devenit un loc al micilor manufacturi, magazine de unelte şi al meşteşugarilor care-şi deschideau afacerile în curţile palatelor spoliate.
Pînă în 1950, Marais a avut mai multe case sub standard decît oricare altă parte a Parisului. În cartier plutea izul declinului urban. O treime din clădiri nu aveau apă curentă. Două treimi nu aveau toalete.
“În anii ‘960, o prietenă a cerut unui taximetrist la Aeroportul Orly s-o ducă în Place des Vosges. Şoferul a întrebat-o: “Unde-i asta?”” – îşi aminteşte istoricul Alexandre Gady, autor al unui ghid al Marais-ului. Şi ca şi cum “uitarea” n-ar fi fost suficientă, cartierul a devenit un maidan cu vechituri. “Întreprinzătorii spărgeau casele şi şterpeleau elemente arhitecturale – lucrări în lemn, în fier forjat -, orice puteau căra.”
În 1965, guvernul francez a luat Marais-ul sub aripa sa şi l-a protejat printr-o lege care l-a proclamat cartier istoric.
A urmat scenariul clasic: au venit investitorii, chiriile au crescut, meşteşugarii şi vechii rezidenţi au fost nevoiţi să plece. Restaurările au revigorat zona şi au lansat moda cu şarpantă vizibilă. Marais a devenit elegant şi poate puţin prea pretenţios.
O brutărie de cartier a devenit magazin de pantofi de lux. Măcelăria e acum magazin vestimentar. Vechea baie evreiască sau hammam, aproape că a devenit un McDonald’s – investitorii chiar promiteau să vîndă hamburgeri cuşer -, pînă cînd protestatarii au oprit totul. Magazinele patronate de femei ce poartă blugi zdrenţuiţi la modă, tocuri imposibil de înalte şi au un aer blazat vînd lămpi cu lavă, bascheţi africani şi fuste etno.
“Mergi pe stradă; vezi cămăşi, cămăşi, rochii, rochii” -,  spune Thérese Bernardac, care deţine, împreună cu fiul ei, Edouard, magazinul de antichităţi Les Deux Orphelines din Place des Vosges.
Te simţi ca un dinozaur? O întreb.
“Da” – oftează ea, aruncînd o privire prin magazinul încărcat cu porţelanuri vechi şi mobilă. “Pînă la urmă, noi sîntem vechiturile.”
“Duminicile e cel mai rău – adaugă ea. Nu ai loc de turişti.”
“Fără turişti şi cărţile lor de credit, afacerea voastră ar putea lîncezi” – o contrazic eu.
Ridică o sprînceană. “Nu poţi avea totul – remarcă ea cu un zîmbet slab. Dar poţi avea regrete”.
Imaginează-ţi că se lasă în calea noastră o boare magică. Un duh (cu o ţigară Gauloise în colţul gurii) ne îndeplineşte o dorinţă. Ne dorim un apartament în Marais.
Cumpărăm ziarul Le Figaro. Ne uităm la anunţuri şi visul devine realitate: găsim apartamentul perfect.
Cîteva neconcordanţe. Un anunţ cu textul “stradă animată”  înseamnă că strada e atît de zgomotoasă încît nu-ţi auzi nici gîndurile. “Atipic”  înseamnă că apartamentul este mai mult decît straniu; poate are camerele triunghiulare. “Cochet”  e codul unui apartament atît de mic, încît nu poţi băga nici o pisică înăuntru. “Preţul la cerere”  înseamnă că dacă nu ai banii unui sultan, nu ţi-l poţi permite.
Acum, să lăsăm grijile. Să presupunem că te-ai îndrăgostit la prima vedere, irevocabil şi disperat de un apartament şi trebuie neapărat să îl cumperi, nu doar în Marais, ci în Place des Vosges.
Întîmplarea face ca Emmanuel de Poulpiquet, directorul oficiului din Marais al lui Daniel Feau, o agenţie imobiliară pariziană de lux, să aibă un apartament disponibil în Place des Vosges. Ajungem mai tîrziu la preţ, deocamdată hai să aflăm cîte ceva despre piaţa imobiliară din Paris, de la un cunoscător.

De Poulpiquet e aşezat la biroul său din  Rue de Turenne (îmi spune că nu e o stradă chiar aşa de bună), poartă o cămaşă albă scrobită, cravată de mătase în dungi şi costum de lînă gri cu pătrăţele discrete; inelul de aur împodobit îi străluceşte din cînd în cînd.
“Marais e dificil – mă informează el. Străzi înguste. Nu e loc să parchezi Mercedesul. Pentru francezii groşi la pungă nu e chiar şic. Ei cumpără în altă parte – în arondismentul 16, de exemplu, nu pentru că e istoric, ci pentru că e scump.
“Dar – zice el în context -, noi avem “le bobo”.” Bobo e prescurtarea de la burghezi boemi, în jur de 30-40 şi ceva de ani, care nu-şi lasă convingerile socialiste să se amestece cu plăcerile materiale. Bobo se îmbracă retro-hippie-uzat-şic şi cumpără pentru micuţii Theo sau Mathilde, de la magazine ca Petit Boy sau Jacadi, bunuri necesare precum papucei verzi lime cu paiete. Au maşini mici şi îi poţi găsi luînd prînzul la Le Pain Quotidien, unde toţi stau la mese lungi ca într-o manifestare a egalitarismului, însă nimeni nu vorbeşte cu ceilalţi.
Se întîmplă ca Marais să fie teritoriul preferat de bobo, iar de Poulpiquet cunoaşte psihologia potenţialilor săi clienţi, aşa cum un somelier îşi cunoaşte vinurile.
“Părinţii lor provin din cartiere elegante, din arondismentele 6, 7 sau 16, dar ei vor să fie altfel –  spune de Poulpiquet. Vin în Marais. Se uită. Le place ce văd şi după-amiază tata vine să scrie cecul.”
Probabil că bobo nu sînt în cărţi pentru un apartament din Place des Vosges – e prea scump chiar şi pentru ei. Dar de cînd privesc vitrinele, îmi pot permite să visez şi insist ca de Poulpiquet să-mi arate apartamentul. Îl arată oricum unui client în această după-amiază şi e de acord să-l însoţesc.
Apartamentul e bine construit şi are o istorie impecabilă. Parte a ceea ce a fost reşedinţa unui duce din secolul al XVII-lea, are 210 mp, cu două dormitoare şi două băi şi jumătate.
Printre atuuri este un dormitor deosebit, de mărimea unui teatru mic, tapetat cu mătase, candelabre uriaşe de cristal şi imense ferestre franţuzeşti, care se deschid spre piaţă, avînd o panoramă ce-ţi taie respiraţia.
Preţul? Aproape 3,5 milioane de dolari; cînd ridic sprîncenele mirată, îmi atrage atenţia că ceva similar în Londra ar costa de două ori mai mult. Nu cumpăr nici eu, nici clientul din acea zi, dar, mai devreme sau mai tîrziu, cineva va plăti echivalentul în euro şi se va bucura de priveliştea rezervată odinioară nobilimii franceze.
În basme, prinţul apare la timp; pantoful de cristal se potriveşte; frumosul cuplu trăieşte fericit de-a pururi. După cum ştie Dominique Alavoine, minunile se întîmplă din senin, cînd nu te aştepţi.
Marais a avut partea lui de magie. Zdrenţe pentru bogaţi e ultimul basm. Bordeiele devin palate; şoarecii se transformă în bichoni cu lesă aurită. Vrem să credem că povestea se termină aici. Poate că următorul apartament din Place des Vosges se va vinde cu cinci milioane de dolari. Poate moda şarpantei vizibile va dăinui pentru totdeauna.
Apoi, încă o dată, poate nu. Dacă gustul pentru trufe va fi înlocuit de gustul pentru Big Mac; dacă Marais devine Disney World-pe-Sena, ei bine, c’est la vie. “Trebuie să fim îngăduitori cu moda, căci moare atît de repede” – a observat scriitorul francez Jean Cocteau. Chiar acum umblă vorba că vecinătatea Rue Oberkampf, o fostă zonă industrială din cealaltă parte a oraşului, în arondismentul 11, devine centrul a  tot-ce-i-mai-la-modă-şi-mai-frumos-pe-lume din Paris. Nimic nu rămîne la fel. Marais – la modă în secolul al XVII-lea, demodat în cel de-al XVIII-lea, decăzut în al XIX-lea, în prezent iarăşi şic – poate să-şi piardă din nou strălucirea. În definitiv, eternitatea nu e decît în basme.

Text: Cathy Newman

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din august 2003)

Galerie de imagini:

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*