Migraţia mongolilor

Nu contează cît de mult ninge şi nici că sînt -23 grade Celsius. E octombrie în valea Darhad, din Mongolia, e timpul să fie mutate turmele la păşunile de iarnă, peste munţii de 3.000 de metri. De secole, migrînd de două ori pe an, viaţa nomadă s-a împămîntenit; oamenii o iubesc, dar se şi tem de ea. Foto: Gordon Wiltsie

Să se fi scurs oare timpul unei migraţii atemporale?

Bătrînului îi este ciudă că nu poate vorbi. În timp ce soţia sa ne povesteşte despre ultima lui criză, el îşi trage pătura peste cap şi zace acolo, în pat, trăgînd cu ochiul. Pînă la tabăra lor de iarnă e cale de şapte zile prin munţi, ne explică ea, iar el e prea slăbit ca să poată călări. “O să-l luăm cumva – spune ea -, dar nu prea ştiu cum”. Probabil vor trebui să-l lege pe o targă improvizată pe două prăjini, trasă de un bou. Terenul e stîncos, iar temperatura e deja coborîtă bine sub zero.
Bătrînul, pe nume Purevsh, îşi trage pătura de pe cap şi-şi cheamă fiul să-l ajute să se ridice – “da da da da da da da.” După ce-i ridică trupul slăbit, Purevsh priveşte în jurul său, cu ochii înlăcrimaţi. Știe la ce se gîndesc toţi: că va muri în munţi.
De generaţii, oamenii trec munţii în Mongolia de nord şi mor aici. Cînd vine toamna în valea Darhad, sute de familii îşi încarcă avutul pe boi şi îşi mînă oile, caprele şi vitele spre taberele de iarnă, unde clima este cu vreo 10oC mai caldă, iar iarbă este destulă, cît să le ajungă turmelor pînă în primăvară. Între cei 3.500 de kilometri pătraţi de vale şi taberele de iarnă se află un perete de 3.000 de metri, cu piscuri înzăpezite, care sînt pe cît de abrupte, pe atît de frumoase.
Pînă la începutul lui octombrie, fotograful Gordon şi cu mine am cunoscut multe familii care aveau de gînd să treacă munţii urmînd unul dintre cele patru variante de drum, însă este pentru prima oară cînd avem de-a face cu o problemă de viaţă şi de moarte. Alături de noi în ger – cuvînt mongol care înseamnă iurtă – se află şi Cliff Montagne, un prieten al lui Gordon care de şase ani lucrează în Darhad; el acordă finanţări şi credite modeste în cadrul unui program de dezvoltare regională pe care l-a iniţiat la Montana State University. După ce s-a gîndit cîteva minute la situaţia familiei, Cliff are o idee: dacă ei găsesc pe cineva care să-i ducă cu un camion pînă la tăbăra lor de iarnă, prin varianta lungă, care ocoleşte munţii, el le va da – lui Purevsh şi familiei acestuia – banii de benzină, cam 120 de dolari.
În timp ce soţia lui Purevsh, Tsegmed, îi explică propunerea străinului, acesta înghite în sec iar buzele încep să-i tremure. “Oamenii aceştia vor să ne ajute” – îi spune ea cu blîndeţe, iar amărăciunea pe care el şi-a tot reprimat-o de la sosirea noastră se revarsă într-un torent de suspine. Este un moment stînjenitor, aşa că toată lumea priveşte în altă parte. După cîtva timp, Tsegmed şterge faţa soţului său, aprinde o ţigară pentru ea şi una pentru el şi fumează amîndoi cu ochii încă scăldaţi în lacrimi. “Oameni cumsecade ne-au intrat azi în casă” – spune ea în timp ce noi ne ridicăm să plecăm. Chiar şi Cliff plînge de-ndată ce am ieşit din iurtă.
Totul pare atît de simplu. “Mă gîndeam la ce am cumpărat pentru această călătorie – 130 de dolari am dat doar pe o vestă – spune Cliff mai tîrziu. Chiar n-am fost în stare să plec pur şi simplu.” Gestul lui Cliff are o ironie sumbră, care nu scapă nici unuia dintre noi. Am venit aici să studiem această migraţie, cîtă vreme ea încă mai există – şi, în mare parte, face ca viaţa în Darhad să fie deosebită – , şi poate că e doar o chestiune de timp pînă cînd păstorii vor începe să migreze cu camionul, şi nu cu boii. Și iată-ne în această situaţie: ajutăm o familie să facă drumul cu camionul.
Înainte să vin în Mongolia, mă fascina gîndul că te urci pe cal la un capăt al ţării şi călăreşti pînă la celălalt capăt – aproximativ distanţa Bucureşti-Viena, dus-întors – fără să dai de vreun gard sau de vreun drum pavat. Cînd am citit despre planul primului-ministru, Nambaryn Enkhbayar, de a construi o autostradă dintr-un capăt în celălalt al ţării, şi despre visul său de a vedea 90% din populaţie stabilită în oraşe pînă în 2030 (“Ca să putem supravieţui trebuie să renunţăm la traiul nomad” –  a spus el unui reporter), ceva s-a chircit în mine. De la el din capitală, din Ulan-Bator, el a văzut o naţiune înapoiată care trebuia să păşească în epoca modernă. De la mine, de pe străzile Washingtonului, sufocate de trafic, am văzut ultima bucată de lume neinvadată.

Dar cum deosebeşti salvarea de distrugere? Schimbările culturale sînt fenomene înşelătoare, care aduc cu ele o mulţime de compromisuri nu neapărat evidente la prima vedere. Gîndiţi-vă la impactul epocii sovietice. Mai bine de şase decenii, pînă în 1990, Uniunea Sovietică a controlat strict Mongolia. În urma directivelor de la Moscova, conducerea socialistă a Mongoliei a distrus structurile budiste ale ţării, a ucis preoţi şi lama cu miile, a distrus templele şi mînăstirile – cele mai puternice instituţii pe care le aveau majoritatea aşezărilor. Guvernul a obligat păstorii să-şi dea animalele la colectiv şi a impus structuri birocratice unui popor ce nu era obişnuit să trăiască după ceas şi condică.
Pe de altă parte, majoritatea mongolilor nu ştiau nici să citească, şi, cu ajutor sovietic, Mongolia a construit şcoli în toată ţara şi, practic, a alfabetizat-o 100%. Pensiile, asistenţa medicală gratuită şi salariile regulate au făcut viaţa păstorilor mai puţin aspră şi imprevizibilă. Lucrul cel mai important, probabil, este că URSS  a ţinut la distanţă China, care a privit multă vreme Mongolia Exterioară ca fiind a ei – şi abia în 1921, cînd ruşii au sprijinit forţele chineze din afară, mongolii s-au eliberat de sub jugul chinezesc. E de-ajuns o privire asupra zonei ocupate de China, în care etnicii mongoli au fost obligaţi să se restrîngă pe păşuni din ce în ce mai mici, în timp ce ţăranii chinezi s-au înghesuit să ia cele mai bune pămînturi, ca să vezi în sovietici un fel de salvare.
Timp de aproape 70 de ani, Mongolia s-a obişnuit cu bunele şi relele socialismului. Acum, cînd socialismul a ieşit din scenă, Mongolia se confruntă cu un nou val de compromisuri.
Marea noutate din valea Darhad este televiziunea prin satelit. În fiecare an, alte parabolice răsar în stepă, iar noaptea, în iurte se lasă tăcerea în jurul micilor ecrane alb-negru. Parabolicele recepţionează doar un singur canal – Televiziunea Mongolă, care difuzează un talmeş-balmeş de filme de hollywoodiene, prost dublate, competiţii de judo, talk show-uri guvernamentale şi reclame la şampoane -, dar într-o zi nu prea îndepărtată oamenii din vale vor avea sigur şi MTV şi toate celelalte canale disponibile în Ulan-Bator, iar numărul parabolicelor va creşte pe măsură.
Deocamdată însă majoritatea familiilor din Darhad se distrează în stil tradiţional, iar familia lui Batnasan este una dintre ele. Șefa casei, o femeie de 49 de ani, împreună cu fiii şi nepoţii ei care locuiesc lîngă oraşul Renchinlhumbe, din centrul văii, mi-au permis să-i însoţesc în migraţia lor spre est, peste munţi. În prima noapte pe care am petrecut-o în iurta lor, Lhagwaanaa, fetiţa de şapte ani, m-a întrebat dacă poate să-mi cînte. Desigur, îi spun, şi, cu o voce puternică şi aspră ca a bunicii sale, cîntă melodia ei preferată, “Tatăl meu e călăreţ.”
“Cîntă cîntecul cu vaca” – îi spune bunica.
“Tu îmi spui mie ce să cînt?” – răspunde Lhagwaanaa stîrnind rîsete. Apoi îşi ridică mîinile şi cîntă un cîntec mai recent. “Fratele meu mă cheamă de sus de tot – arată de parcă ar fi în cer -, aş vrea să construiesc şi eu clădiri şi să mă înalţ o dată cu ele”. Apoi se opreşte din cîntat şi începe ceea ce pare a fi o rutină de familie. “Vreau să merg la oraş – anunţă ea. Mă duc să-i spun tatei să mă urce în camionul care merge la oraş.”
Nu vrea să fie păstoriţă? întreb eu. “De ce aş vrea să fiu păstoriţă? Nu mă fac păstoriţă! Am să trăiesc la oraş, unde o să am haine cu care să mă îmbrac.” După care îşi ia un rămas-bun teatral, iese afară-n noapte şi strigă către cer.
Viaţa este grea în familia lui Batnasan. Soţul ei a murit în 1996, aşa că ea răspunde acum de gospodăria care include două fiice, fiul său cu soţia şi trei nepoţi, din care doi sînt micuţi. E limpede că familia e fără dare de mînă. Cînd vine vremea să adune vitele şi să lege boii, copiii sînt legaţi în iurtă şi lăsaţi să plîngă pînă se termină treaba. “De obicei bărbaţii fac munca asta” – îmi spune Achit, translatorul meu. Dar ei nu au bărbaţi.”
Bine că Batnasan este zdravănă. Are braţe vînjoase şi, deşi privirea-i e caldă, vorbeşte ca un bărbat. În după-amiaza următoare, în timp ce cu un binoclu rusesc scruta dealul de deasupra iurtei în căutarea cailor, îmi explică cum i s-a schimbat viaţa din 1990, cînd s-a terminat cu socialismul şi sovieticii şi-au retras subvenţiile, care reprezentau o treime din economia ţării. Ea şi-a pierdut slujba de la fabrica de textile din Hatgal, aflată la 110 km de aici. Lucrase 20 de ani la fabrica de stat. Soţul său a fost concediat de la şcoala din oraş şi, asemeni miilor de oameni din toată ţara, aflaţi în aceeaşi situaţie, s-a întors la viaţa de păstor, pe care o cunoştea de mic. “Era bine să fii iarăşi păstor – spune ea. Dar acum fiecare trebuie să-şi ducă povara. Oamenii au propriile animale, dar nu au bani.”
Am întrebat-o ce crede despre ideea primului-ministru de a plasa nomazii la oraş. “Nu-mi place să mă gîndesc că oamenii nu mai cresc animale, dar acum e greu să trăieşti fără slujbe.” Oamenii din capitală, spune ea, pot cîştiga într-o lună cît ea într-un an.
Treaba începe devreme în ziua pornirii în migraţie. Familia lui Batnasan se trezeşte înainte de răsărit ca să desfacă iurta şi să încarce boii. Boldbaatar, un prieten al familiei care îi va ajuta să mîne turma pînă la trecătoare, pleacă după cai. Întotdeauna durează mult pregătirile pregătirile din prima zi, îmi spun ei, dar pornim pe la nouă – o caravană de 400 de vite, oi, capre şi cai, plus 17 boi încărcaţi pe care se mai află şi doi bebeluşi înfofoliţi, în copăi descoperite. Traversarea preriei însorite spre piscurile cu zăpezi este un spectacol exaltant, cu cîinii fugărindu-se printre animale, cu vite căutîndu-şi locul, cu Nyamhuu, îngrijitorul nostru de cai, cîntînd în şa. Am prins cîteva dintre strigătele şi fluierăturile folosite ca să mîne animalele – favoritul meu e cel care seamănă cu un strănut scurt şi furios: “Haci!” – aşa că alerg şi eu după cele rătăcite, chiuind ca un nebun.

Mercurul termometrului se caţără către 15 grade Celsius, lucru rar pentru a doua săptămînă a lui octombrie. Mă întorc spre Boldbaatar şi Davaanyam, fiul căsătorit al lui Batnasan, în timp ce fluierăm şi ţipăm în spatele vitelor. “Ăsta-i farmecul vieţii de păstor?” – întreb eu, iar ei rînjesc amîndoi. “Te” – spune Boldbaatar. “Îhî.”
Boldbaatar, al cărui nume înseamnă Eroul de Oţel, degajă o forţă întunecată, demnă de numele lui. Are o privire neliniştită, gura largă şi strîmbă, iar cînd îşi aprinde o ţigară priveşte lung flacăra, de parcă i-ar aduce o veste neplăcută. Scoate un ţipăt de-ţi îngheaţă sîngele în vine, dar foarte eficace, pentru că adună rapid oile; seamănă cu urletul unui animal prins în capcană. Și el e prins, într-o oarecare măsură. Vara îşi îngrijeşte animalele, dar iarna le lasă lui Batnasan, pentru că el trebuie să stea în oraş cu cei trei copii ai săi, dintre care doi sînt la şcoală. Iar în acele şase luni nu face nimic – în Renchinlhumbe, cel mai mare dintre cele trei oraşe ale văii, care are în jur de 1.000 de locuitori, nu sînt locuri de muncă. Copiilor le place să meargă la şcoală, dar “viaţa la oraş este grea de tot – spune el. Aş vrea să pot sta cu animalele mele.”
A doua zi de drum este la fel de minunată ca şi prima şi nu-s departe de a-mi face o idee cam roză despre ce înseamnă migraţie. Asta pînă cînd Tsogbadrah, un alt prieten al familiei, care ni s-a alăturat pentru o scurtă bucată de drum, îmi povesteşte despre călătoria lui din martie 2000, din tabăra de iarnă, înapoi la Darhad. El şi familia mergeau prin munţi, cînd s-a pornit un viscol care a troienit zăpada “pînă la burta calului”. A pierdut urma vitelor şi a cailor, apoi şi-a pierdut soţia şi fiica. A trebuit să-şi învelească nepoata cu mantaua lui, ca să nu îngheţe, dar tot s-a temut pentru vieţile lor. Pînă a găsit el tabăra, trei iurte fuseseră doborîte şi doar una rămăsese în picioare – cea în care se aflau soţia şi fiica sa. “Am simţit o mare uşurare, încît am plîns” – spune el. Două vite i-au murit în picioare, îngropate în zăpadă. Două perechi de găuri străpungeau neaua, acolo unde respiraseră.
În acel an, Mongolia a avut parte de un dzud, o iarnă aspră, urmată de o vară uscată, în care animalele găsesc cu greu iarbă destulă ca să supravieţuiască pînă în primăvară. Iarna următoare, alt dzud; de data asta, Tsogbadrah a pierdut aproape un sfert din turmă, iar Batnasan mai mult de 20 de animale. Pînă în primăvara lui 2002, după trei dzud-uri la rînd, a murit mai mult de o cincime din şeptelul de 33 de milioane de vite din Mongolia şi mii de păstori s-au îndreptat spre oraşe, căutînd o variantă de trai – ceea ce a dus la declaraţia primului-ministru referitoare la faptul că mongolii trebuie să renunţe la traiul nomad ca să supravieţuiască.
Cînd Batnasan aude despre Purevsh, bătrînul care, mulţumită lui Cliff, migrează cu camionul, spune: “Aş merge cu camionul dacă aş putea”. Mă surprinde afirmaţia ei dacă mă gîndesc de cîte ori mi-a lăudat migraţia, cît de bine se desfăşoară totul şi ce distractiv este să ne aibă alături. Și totuşi mă surprinde mai puţin dacă mă gîndesc la învălmăşeala de mai devreme, cînd boul pe care erau copiii a început să sară pe vite şi să le lovească cu capul; dacă mă gîndesc la numărul copiilor care au murit de-a lungul anilor în timpul migraţiei prin aceşti munţi.
Norii se adună în cea de-a treia zi, iar noi traversăm trecătoarea înaltă, din vîrful muntelui, principalul nostru obstacol. Sărbătorim trecerea cu succes a vîrfului cu un rînd de votcă. Am ajuns la fix: ninsese chiar în acea noapte. Dimineaţa strîngem tabăra înainte să se lumineze. Ne croim drum prin albia secată şi stîncoasă a rîului. Schimbarea de temperatură se simte tot mai tare. Înaintăm totuşi uşor: zăpada e subţire, iar vitele şi oile sînt grase, umflate ca nişte butoaie. Primăvara, la întoarcere, zăpada va fi mai groasă, iar animalele slabe şi atunci nimic nu va mai fi atît de uşor.
Deoarece vara a fost atît de uscată, s-ar putea să nu fie apă în tabăra de iarnă, aşa că Batnasan hotărăşte să ne oprim într-un loc, la două zile depărtare de destinaţia finală. Familia se va odihni cîteva zile, în zona ferită de vînt, apoi va trimite pe cineva să verifice dacă tabăra de iarnă are apă. Dacă nu are, vor fi nevoiţi să rămînă aici pînă cînd se va aduna destulă zăpadă pentru a produce apă suficientă, ceea ce ar putea dura zile sau chiar săptămîni. Vremea continuă să se strice. Aşteptăm. A doua zi, jucam cărţi lîngă soba cu lemne cînd Davaanyam dădu buzna în iurtă.
“Lupii se ţin după caii” – spune el. Noaptea trecută, turma fusese lăsată după deal, dar el descoperise urme de lup – “cît o palmă” – şi nici urmă de cai. Îi căutase vreo două ore, însă era prea frig, aşa că s-a hotărît să se îmbrace mai bine şi să mănînce ceva înainte de a ieşi să-i caute. Ar putea fi şi la distanţă de jumătate de zi de mers călare.
Davaanyam înşfacă o puşcă de 22, iar noi ne înşeuăm caii ce fuseseră legaţi în altă parte decît restul hergheliei. Urcînd călare muntele din spatele iurtei, am înţeles pînă la urmă cît de nemiloasă poate fi viaţa asta. Vîntul este înţepător şi rece şi faţa îmi amorţeşte în cîteva clipe. Terenul este abrupt şi alunecos din cauza zăpezii şi simt o mare uşurare cînd Davaanyam zăreşte caii îngrămădiţi pe marginea unei văi. Facem un ocol şi ajungem în spatele lor, ca să nu-i speriem şi s-o ia în direcţia greşită. Și aici găsim urme de lup. Nyamhuu, îngrijitorul de cai, ia puşca, iar Achit, traducătorul meu, şi cu mine pornim pe jos, gîfîind în urma lui. Urmele merg în jurul unei stînci ce iese din pămînt şi apoi se suprapun cu urmele noastre. Lupii ne urmăriseră!
Dar, din cine ştie ce motiv, se pare că s-au gîndit mai bine şi s-au făcut nevăzuţi. Nyamhuu mai speră să-i vadă pe vreun deal, însă se va întoarce acasă fără nici un trofeu; nimeni nu suferă pentru asta. Toţi cei 30 de cai au fost găsiţi şi luaţi în primire. Am avut noroc. “În fiecare an, cîţiva cai sînt mîncaţi” – explică Davaanyam.

Din ziua următoare se înseninează, iar Nyamhuu, Achit, Chinbat (bucătarul nostru, mare cartofor prin partea locului) şi cu mine hotărîm că trebuie să ne întoarcem la Darhad. Pînă ajunge familia în tabăra de iarnă, vremea ar putea fi deja prea rea ca să venim înapoi prin munţi. Pornim călare pe drumul de întoarcere.
În vreme ce ne strecurăm printre canioanele poleite, Nyamhuu cîntă cîntece populare mongole şi fluieră, scoţînd triluri ce-mi amintesc de fluierele indienilor americani. “Tatăl meu s-a născut aici, şi eu la fel – cîntă el. Pămîntul acesta e viitorul meu…”
Nyamhuu îmi spune că îi plăcea migraţia pe cînd era copil. “Migraţia înseamnă multă muncă, dar şi ceva ce aştepţi cu plăcere – spune el. Bătrînii spun că migraţia îi însufleţeşte”. Nyamhuu şi-a cunoscut soţia în timpul migraţiei, chiar pe drumul acesta. Dar zilele lui nomade s-au sfîrşit. În anul în care s-a căsătorit, părinţii săi le-au dat 30 de vaci şi, în acelaşi an – iarna grea din 1999-2000 – jumătate au murit. S-a hotărît să încerce ceva mai bun. Acum lucrează ca îngrijitor de cai pentru Boojum Expeditions, compania americană care asigură suportul logistic pentru Gordon, fotograful, şi pentru mine. El primeşte 25.000 de tughriki pe lună – cam 23 de dolari – plus 2.500 de tughriki pentru fiecare zi de teren. “E un salariu mare la ţară” – spune el. Păstorii fac ceva bani în toamnă vînzînd carne şi piei, iar primăvara din vînzarea lînii de caşmir de la caprele lor, dar trebuie să-şi asigure din ei făina, hainele şi alte lucruri necesare pe un an întreg. “Nu există păstor cu un asemenea salariu lunar”.
Cum turismul se dezvoltă rapid în zonă, şi alţi păstori ar putea călca pe urmele lui Nyamhuu. Două companii turistice cu finanţare externă şi-au deschis deja birouri în Darhad – Boojum şi o firmă cehă -, iar alte trei companii operează în apropierea Lacului Hovsgol, care a devenit parc naţional în 1992. Într-o singură lună de toamnă am întîlnit în Darhad călători din Elveţia, Israel, Danemarca, Italia, Africa de Sud, Franţa şi Statele Unite. În urmă cu cinci ani, valea era practic nedescoperită.
Fără turma de animale, ne-am întors la Renchinlhumbe în două zile. Acolo am cinat în iurta lui Nyamhuu, fără îndoială cea mai frumoasă din cîte văzusem, plină de mobilă nouă şi tapiserii strălucitoare. În serile de iarnă, oraşul porneşte un generator diesel şi cînd vine curentul, la 7,30, merge şi televizorul. Cu un semnal preluat de la satelit de către oficiul poştal şi difuzat apoi în oraş,vedem un film hollywood-ian îngrozitor, despre fete de colegiu. După multe nopţi pe drum în care am jucat cărţi sau am rîs unii de glumele celorlalţi, petrecem tăcuţi ultimele două ore împreună: vedeta e televizorul. Plecînd, nu pot să nu mă întreb dacă fetiţa de un an a lui Nyamhuu va creşte cîntînd cîntecele mongole care dau atîta viaţă munţilor pe care i-am străbătut călare sau va creşte fredonînd te-miri-ce o dată cu cea care se va întîmpla să fie Britney Spears a momentului respectiv.
Fraţii mei, vedeţi norii de pe cer? Acolo migrează poporul meu. Vin dintre nori să îşi caute fericirea.
Aşa scria Myagmarjav, un poet local, şi pînă să părăsesc Darhad-ul am văzut această fericire pe multe chipuri. Dar am văzut şi cît de greu e drumul spre tabăra de iarnă. Într-o zi geroasă am văzut pe drum o bătrînă înaintînd şontîc-şontîc, în încălţări de pîslă cu tălpile atîrnînd, ţinîndu-se de şale şi gemînd “yo, yo, yo, yo – vai, vai, vai, vai”, abia urmîndu-şi nepoata de 11 ani, care nu poate merge la şcoală pentru că familia are nevoie de ea să păstorească vitele. Am văzut un bărbat de 78 de ani temîndu-se că, dacă moare în timpul călătoriei, fiica şi cei doi nepoţi ai săi nu se pot descurca fără el. Am văzut rîpa în care, cu cîţiva ani în urmă, o bătrînă, trasă pe o targă de un bou, a sîngerat cumplit după ce a fost răsturnată şi tîrîtă cu faţa în jos (mi-a spus mai tîrziu că era a treia oară cînd păcălea moartea). Am auzit zvonul că doi copilaşi pur şi simplu au degerat şi am văzut o bunică de 72 de ani îngrijindu-şi rănile de pe faţă după ce a fost izbită de calul ei speriat. Aşa că înţeleg de ce Batnasan vrea să migreze cu camionul şi mă bucur să aud că familia sa a ajuns cu bine la tabăra de iarnă.
În ultima mea noapte la Darhad mă duc cu un dar la Mishig, ghidul nostru local – cuţitul care m-a însoţit peste tot în această lume de carne, os şi piele -, şi cu o întrebare care multă vreme m-a frămîntat. Guvernator pînă acum cîţiva ani al acestei părţi de vale, Mishig este cel care acum doi ani i-a spus lui Cliff că cineva ar trebui să adune informaţii despre această migraţie pînă nu dispare. Săptămîni întregi înainte de începerea migraţiei ne-a arătat cultura văii, ducîndu-ne cu maşina pe drumuri desfundate, prin şleauri de camion, ca să ne prezinte păstorilor în timp ce îşi făceau saci din piele tăbăcită, funii din păr de cal şi pîslă din lînă. Pe drum ne-am dat seama că el este profund legat de acest loc şi că există o afecţiune şi un respect reciproc între el şi oamenii de aici. Aşa că nu întîmplător l-am întrebat pe Mishig ce crede despre faptul că migraţia, aşa cum am văzut-o noi, se va sfîrşi într-o zi. Probabil că s-a gîndit la asta mai mult decît oricine altcineva.
La televizor e un film cu Harrison Ford; noi discutăm mîncînd carne de oaie fiartă şi bînd bere coreeană, în casa cu două camere a lui Mishig, din Renchinlhumbe. “În oraş ai căldură, electricitate, televizor – spune el. Cînd vin la oraş, oamenii văd că viaţa asta este mai uşoară – nu sînt proşti. Știţi ce-i aud pe tineri spunînd tot timpul? “Devin sclavul animalelor. O viaţă am şi pe aia mi-o petrec mergînd după animale.””
“Cineva ca voi vine în Mongolia, vede cum este viaţa aici, crede că este romantică şi vrea să o păstreze. Dar oamenii care trăiesc aici nu cred că este romantică – este viaţă grea. Dacă pot să cumpere un camion care face treabă cît zece boi – de ce să nu o facă? O treime din banii Mongoliei vin din ajutoare externe. Să spunem Băncii Mondiale că vrem să ne menţinem poporul migrînd pe boi?”
Nu mă aşteptam să spună asta. L-am auzit de atîtea ori mîndrindu-se cu cultura din Darhad şi plîngîndu-se de alterarea obiceiurilor tradiţionale. Cînd l-am auzit spunînd că se aşteaptă ca în 20 de ani oamenii să migreze cu camioanele, să fie drumuri prin munţi şi poduri peste rîuri, am crezut că nu-şi dorea asta. Dar m-am înşelat. Iubeşte Darhad-ul aşa cum este, însă îl iubeşte la fel de mult şi pentru ce ar putea deveni. Și ne-a cerut să surprindem momentul ca părintele care vrea să-şi amintească de copila sa la o anumită vîrstă, fără să-şi dorească însă ca ea să nu mai crească.
Gîndindu-mă la noaptea în care Lhagwaanaa mi-a cîntat în iurta lui Batnasan, mă bucur că nu s-a îndepărtat încă de spiritul său nomad. În acea noapte, înainte de culcare, am scos un baton de ciocolată rusească “Titanic”, pe care o cumpărasem de la un magazin local. Lhagwaanaa s-a uitat la învelitoarea acoperită cu portretele languroase ale îndrăgostiţilor din celebrul film şi m-a întrebat dacă poate să o păstreze.
Voia să decupeze din ea figuri de capre şi oi.

Text: Glenn Hodges

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din octombrie 2003)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*