Himba, întrebând trecutul şi ghicind viitorul

Cînd dansează, femeile himba par neatinse de influenţe din afară; bărbaţii şi fiii lor, care au şanse mai mari să obţină un salariu la oraş, combină de obicei straiele tradiţionale cu hainele occidentale. Femeile au păstrat portul himba şi pentru că lumea largă, a slujbelor şi a politicii, rămîne închisă pentru ele, explică antropologa Margaret Jacobsohn. Foto: Carol Beckwith şi Angela Fisher

Cu trupurile unse sclipind şi înroşite cu ocru, femeile himba din nord-vestul Namibiei atrag turiştii aflaţi în căutarea Africii “tradiţionale”.

Obiceiurile se schimbă rapid, pe măsură ce aceşti păstori îşi descoperă locul în sînul unei naţiuni tinere, independentă din 1990. Deşi multe femei mai poartă piei, ele au început să voteze, să-şi trimită copiii la şcoală şi să-şi măsoare avuţia în vite şi bani.
Cînd Namibia a fost lovită de secetă şi război în anii ’80, cultura populaţiei indigene himba era să dispară. Au murit 90% din turmele tribului, baza economiei şi identităţii lui. Unele familii au plecat în Angola. Fără alte mijloace de subzistenţă şi avînd nevoie disperată de bani, unii bărbaţi s-au alăturat armatei sud-africane, împotriva gherilelor care luptau pentru independenţa Namibiei. Ca să scape de foamete, populaţia himba a migrat în oraşul Opuwo, stabilindu-se în mahalale ridicate din cartoane şi saci de plastic.
Dar cei aproximativ 20 pînă la 50 de mii de himba, multă vreme printre cei mai prosperi păstori ai Africii, sînt un neam rezistent. În secolul al XIX-lea, cei stabiliţi în Namibia au supravieţuit jafurilor unor grupuri etnice din sud. Majoritatea s-au refugiat în Angola, alăturîndu-se armatei portugheze şi formînd propriile lor grupuri armate. Pînă la urmă, mulţi s-au întors. Începînd cu anii ’20, conducătorii sud-africani i-au obligat să trăiască într-un fel de “patrie” impusă, interzicîndu-le oficial să facă negoţ, să-şi pască turmele, să cultive grădini sau să culeagă plante sălbatice de-a lungul Rîului Kunene. Totuşi au supravieţuit, chiar dacă pe atunci asta a însemnat să mănînce pieile pe care dormeau.
O dată cu pacea şi ploile ce au sosit în Namibia în anii ’90, himba şi-au refăcut turmele şi, împreună cu activişti internaţionali, au ajutat la blocarea planului de construire a unui baraj de hidrocentrală, care ar fi inundat păşunile ancestrale aflate de-a lungul Rîului Kunene. Au profitat şi de noile oportunităţi oferite de guvernul Namibiei independente – şcoli mobile, unde copiii himba învaţă engleză, sau asociaţii ecologice, care le dau oamenilor controlul resurselor naturale şi al turismului pe pămînturile lor. Vengapi Tijvinda, o bunică la vreo 50 de ani, a trăit această renaştere. În anii ’80, împletea coşuri pentru turişti, lîngă Purros.  Acum s-a întors să-şi cultive pămîntul şi să crească vaci şi capre: “Viaţa e la fel, dar copiii ştiu să citească şi să scrie. Sînt membră a unei asociaţii ecologice şi am gustat din nou carne de vînat.”

Text: Karen E. Lange

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din ianuarie 2004)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*