Viaţa în Mocirlă

Papin coboară spre casă cu o căruţă de iarbă proaspăt cosită. Cele două sute de case prăpădite ale Mocirlei sunt împrăştiate toate pe un deal de la marginea Buhuşiului. Cei mai mulţi dintre ţiganii care locuiesc aici au burta goală, privirea lunecoasă, limba ascuţită şi mânia iute. Foto: Bogdan Croitoru

8 poveşti ţigăneşti despre cum e să fii rom în România. Text: Catalin Gruia Oriunde te-ai afla în România, eşti la un sfert de oră de mers, în orice direcţie, de o comunitate de ţigani săraci. Exceptând o minoritate îmbogăţită din activităţi la limita legii, pentru mai mult de două treimi din cei aproximativ 1,5 milioane de ţigani români anii tulburi de după căderea comunismului au însemnat o tranziţie spre sărăcie fără speranţă, delincvenţă şi violenţă. Ei au fost printre primii concediaţi la restructurările din anii ’90 şi foarte mulţi n-au reuşit să se reangajeze. Aproape 75% dintre ţigani trăiesc din ajutorul de la stat şi activităţi ocazionale. 80% nu au nicio profesie.

Asemeni Mocirlei, mai toate comunităţile ţigăneşti sărace sunt afectate de aceleaşi „lipsuri“ la capitolele: locuri de muncă, venit, educaţie, acces la servicii medicale, acte de identitate, titluri de proprietate, locuinţe – mizere şi supraaglomerate. Acest articol este o poveste despre cum e să fii ţigan în România. O poveste spusă de ţiganii înşişi. Peste 14 ore de interviuri au fost editate pentru concizie şi claritate. Pe alocuri, au fost îndreptate anumite regionalisme şi greşeli flagrante de exprimare în limba română. De unde era să ştie Limbos că seara aceea avea să fie altfel? A coborât de pe deal ca de obicei, a stat puţin în şosea de vorbă cu unul şi cu altul, apoi a intrat în buticul lui Cristi Teslaru şi a furat un pachet cu chiloţi. Opt perechi le-a împărţit la oameni pe stradă, ca un Robin Hood, două le-a dus la nevastă acasă. Toată distracţia asta l-a costat doi ani de puşcărie. Cum s-a întors în Mocirla, a mai furat o găină (iar alteia, care-l supărase, i-a frânt gâtul şi a lăsat-o în coteţ) şi s-a întors la zdup pentru încă un an. La 24 de ani, Limbos, pe numele adevărat Ciprian Gruia, a strâns deja 4 de puşcărie şi 3 clase – două făcute în puşcărie, una afară. E un tânăr ciudat, cu ochi negri-tăciune lunecoşi, glas molcom ce se agaţă în zăbrelele rare ale mustăţii, moţ galben-cenuşiu în frunte, duşmani mulţi, neastâmpăr la palme şi la tălpi. A avut 3 copii mici. I-a rămas unu. Pe penultimul l-a găsit mort în pat lângă el şi l-a îngropat. Pentru restul lumii, Mocirla are faima nefastă a unui cuib de tâlhari. Pentru Limbos este acasă. Străinii care văd din maşină, în drumul spre Roman, cele aproape 200 de case prăpădite ale Mocirlei, împrăştiate alandala, ca un roi bolnav de albine, pe un deal de la marginea Buhuşiului, ridică din sprânceană şi accelerează. Şi oamenii locului se tem să urce aici: cei mai mulţi dintre ţigani au burta goală, privirea lunecoasă, limba ascuţită şi mânia iute. De câte ori plouă, şi în zonă plouă des, noroiul e până la genunchi, iar cele 3 uliţe care urcă din strada Orbic spre ţigănie, cu o pantă de 55 de grade, inaccesibilă autovehiculelor, se transformă în adevărate tobogane. Niciunul dintre cei aproape 1.000 de romi care trăiesc pe deal nu are loc de muncă. Vreo câteva sute au plecat în Italia şi mai trimit bani acasă. Cei rămaşi trăiesc din furat, ajutorul de la stat, alocaţia copiilor şi munca ocazională cu ziua. Cei mai mulţi dintre bărbaţi au făcut puşcărie. 220 din cei 260 de copii înregistraţi la Şcoala de Arte şi Meserii Buhuşi, din cartierul Orbic, sunt din comunitatea de romi. În timpul sezonului agricol, majoritatea pleacă cu părinţii să caute de lucru. Când vin la şcoală, se plictisesc repede şi renunţă, neputând fi ţinuţi la ore nici legaţi. După 16 ani, majoritatea abandonează, căsătorindu-se sau muncind. Până în urmă cu câţiva ani, mocirlenii au lucrat la Fabrica de Postav din Buhuşi. După restructurarea fabricii, au fost lăsaţi să se descurce care cum poate. Toţi aşteaptă un Mesia, cu felurite chipuri (de la un al doilea Ceauşescu, care să resusciteze ţara, sau măcar un patron cu mulţi bani, care să resusciteze fabrica, până la Andreea Marin, care să-i cheme la „Surprize, surprize“ şi să le dea ce le trebuie.) Mocirla nu o poţi înţelege de la distanţă. Trebuie să intri. Trebuie să cunoşti oamenii care trăiesc aici. Citeste continuarea in revista. (Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din noiembrie 2006) Daca ti-a placut acest articol s-ar putea sa iti placa si… Neamuri Tiganesti, Acasa la Regii Romi, Tiganii  



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*