În umbra unei răni nevindecate

După o comunicare intensă cu spiritele, participanţii ies dintr-un inipi plin de aburi – o colibă de purificare (asudare). Această ceremonie a fost organizată de Rick Doi Câini, un vraci al cărui strămoş a fost Cal American. Foto: Aaron Huey

După 150 de ani de promisiuni încălcate, populaţia oglala lakota, din Rezervaţia Pine Ridge, în Dakota de Sud, îşi perpetuează tradiţiile tribale, limba şi credinţele. Un portret intim, cum rar găseşti, evocă rezistenţa acestor oameni în faţa vicisitudinilor.

Aproape fiecare atrocitate din istorie are un miez geografic simbolic, un loc al cărui nume evocă traumatizarea unui întreg popor: Auschwitz, Insula Robben, Nanjing. Pentru populaţia oglala lakota, din Rezervaţia Indiană Pine Ridge, acest loc se află lângă Wounded Knee Creek, la 25 km spre nord-est de orăşelul Pine Ridge.
De departe, dealul nu are nimic deosebit: o altă movilă pitorească, punctată de arbori, în preria vălurită. Dar aici, la mormântul comun al tuturor celor care au fost ucişi într-o dimineaţă de iarnă, cu mai bine de un secol în urmă, chiar îţi vine să crezi că anumite energii – izvorând dintr-o năprasnică violenţă sau din iubire transcendentă – vor rămâne plutind în aer pentru totdeauna, învestite pe veci cu o viaţă spectrală.
Alex Pană Albă, un militant oglala lakota în vârstă de 60 de ani, trăieşte, împreună cu rudele lui mai apropiate şi mai îndepărtate, pe un ranch de 800 de hectare, în apropiere de Wounded Knee Creek. Pământul lui Pană Albă e mai frumos decât în orice cântec: se întinde de pe coline acoperite cu salvie până pe maluri de pârâu năpădite de ruginiul sfârşitului de vară. Din anumite locuri, poţi să vezi Badlands, numai creste înălbite de soare şi piscuri măcinate de vânt. Dacă te uiţi în altă direcţie, vezi Black Hills, din Dakota de Sud, încoronând orizontul.
Într-o zi toridă şi umedă de început de august, am plecat cu maşina să-i iau un interviu lui Pană Albă într-o bucătărie protejată cu plasă de insecte, pe care tocmai o construise în aer liber pentru nevasta lui. Tulpini de cânepă ţâşneau viguroase prin toată grădina lor. „Ia şi fumează cât vrei! – m-a îmbiat Pană Albă. Mereu le spun oamenilor acelaşi lucru: n-ai decât să fumezi după pofta inimii, că tot n-o să te ameţească prea tare.“ Tulpinile sunt nişte rămăşiţe dintr-o plantaţie de cânepă industrială – Cannabis sativa cu conţinut scăzut de tetrahidrocanabinol (THC) – cultivată de familia lui Pană Albă în 2000.
În timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, cultivarea cânepii a fost încurajată în Statele Unite, fibrele ei fiind folosite pentru frânghii, pânză pentru corturi şi uniforme. Dar în 1970, cânepa industrială cu conţinut scăzut de THC a fost interzisă prin Legea pentru substanţe controlate. În 1998, tribul oglala sioux a emis o ordonanţă prin care se permite cultivarea cânepii cu conţinut scăzut de THC, o cultură foarte potrivită pentru locuri ca „Rezervaţia“ – cu sezon scurt de creştere, sol arid şi fluctuaţii ale vremii.

Călăreţii în ziua ce marchează înfrângerea din anul 1876 a lt.-col. George Armstrong Custer. Foto: Aaron Huey

„Oamenii din Pine Ridge au statut suveran, ca o naţiune independentă – a spus Pană Albă. Eu înţeleg prin asta că sunt liber să-mi câştig traiul pe seama acestui pământ.“ Ca atare, în ciuda avertismentelor se pare destul de aspre ale lui Robert Ecoffey, superintendentul de la Biroul pentru Problemele Indienilor (BIA) din Pine Ridge, care a subliniat că suveranitatea populaţiei oglala sioux e limitată şi nu prevede dreptul de a încălca legile federale, cei din familia lui Pană Albă au plantat o jumătate de hectar de cânepă industrială, folosind seminţe adunate de la plantele sălbatice care cresc prin rezervaţie. Cu câteva zile înainte de momentul recoltării, la sfârşitul lui august 2000, agenţi de la Administraţia Antidrog, FBI, BIA şi Serviciile de {erifi ai SUA au invadat locul în elicoptere şi SUV-uri şi au închis operaţiunea cânepa. Cultura s-a sălbăticit. „A fost un experiment de capitalism şi un test al suveranităţii noastre, dar se pare că guvernul SUA nu vrea să ne recunoască dreptul la niciunul dintre aceste lucruri“ – a spus Pană Albă. Apoi a râs aşa cum râde un om care ştie că nu poate fi înfrânt de nişte dezamăgiri oarecare.
După aceea, am discutat despre tratatele încheiate şi încălcate dintre SUA şi sioux, iar discuţia a ajuns în mod firesc la Black Hills, pe care oglala le consideră o adevărată axis mundi, un centru al lumii lor spirituale. Tratatul din 1868, de la Fort Laramie, garanta dreptul de proprietate al triburilor sioux asupra acestor dealuri, dar, după ce aici s-a descoperit aur în 1874, prospectorii au început să dea năvală şi guvernul SUA a confiscat rapid pământurile. Triburile sioux au refuzat să accepte legitimitatea confiscării şi au luptat mai bine de un secol împotriva acesteia. Pe 30 iunie 1980, în procesul Statele Unite contra Naţiunii Indienilor Sioux, Curtea Supremă din SUA a susţinut achitarea sumei de 17,5 milioane de dolari, echivalentul valorii acelor pământuri în 1877, plus 103 ani de dobânzi, ajungând la un total de 106 milioane de dolari. Dar indienii sioux au refuzat să primească banii, insistând că Black Hills nu aveau să fie niciodată de vânzare.
Apoi Pană Albă m-a rugat să cântăresc insulta aparent deliberată pe care o întruchipează Mount Rushmore. „Conducătorii poporului care a încălcat fiecare tratat încheiat cu poporul meu îşi au chipurile sculptate pe cel mai sacru loc al nostru. Cu ce echivalează asta? Găseşti un echivalent?“ Nu puteam să-i ofer niciunul. Apoi, Pană Albă, care îşi punctează prezentarea ciudat de calmă a nedreptăţilor istorice nu doar cu râsete, ci şi cu pauze suficient de lungi pentru a-şi răsuci câte o ţigară, şi-a ridicat ochii spre mine şi m-a întrebat dacă aveam mai mult timp liber şi mai mult combustibil în maşină.
I-am răspuns că aveam şi una, şi alta, aşa încât am pornit să străbatem pământurile lui măreţe. Aşezaţi pe malul unui pârâu mărginit de plopi, într-un petic întunecat de umbră, am discutat despre felul în care se pierd vieţi în rezervaţie şi despre sinuciderea unei fete oglala lakota de 15 ani, la începutul acelei veri. Fiindcă timpul nu curge liniar pentru oglala lakota, ci este mai degrabă exprimat în infinituri şi începuturi circulare, dar şi fiindcă mulţi pot spune pe dinafară membrii arborelui lor genealogic, ramură după ramură şi crenguţă după crenguţă, cu toate lianele şi lăstărişurile întâmplătoare, nu mi se pare că, istoriceşte vorbind, ar fi un pas prea mare de făcut de la mormanele de cadavre rămase în zăpadă la Wounded Knee, în 1890, şi trupul neînsufleţit al lui Dusti Rose Vultur Săltăreţ, întinsă cu toată perfecţiunea unui manechin lucios în sicriul ei deschis, într-un cort indian, în Centrul Billy Mills din oraşul Pine Ridge, la începutul lui iulie 2011, cu o eşarfă înfăşurată în jurul gâtului, ca să mascheze modul în care îşi luase viaţa.

Text: Alexandra Fuller

Vezi articolul integral în revistă



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*