Prea mici pentru măritiş

Are 11 ani şi este ziua nunţii ei. În Hajjah, o provincie din partea de nord-vest a Yemenului, Sidaba, fardată pentru prima oară în viaţă, e drapată într-un văl de mireasă lucrat de mână. Foto: Stephanie Sinclair

Lumea secretă a mireselor-fetiţe. Text: Cynthia Gorney Foto:Stephanie Sinclair Fiindcă nunta era ilegală şi secretă, mai puţin pentru cei invitaţi, şi cum în Rajasthan căsătoriile se oficiază adesea noaptea târziu, după-amiaza era deja pe sfârşite în acest sătuc arid din Nordul Indiei când cele trei mirese-fetiţe au început să se pregătească pentru jurămintele sacre.  S-au aşezat pe vine una lângă alta, în ţărână, în timp ce câteva sătence ţineau în jurul lor o pânză de sari pe post de perdea şi turnau peste capetele lor apă cu săpun dintr-un vas de metal. Două dintre mirese, surorile Radha şi Gora, de 15, respectiv 13 ani, erau destul de mari ca să înţeleagă ce se întâmplă. Cea de-a treia, nepoata lor, Rajani, avea 5 ani. Purta un tricou roz, cu un fluture imprimat pe umăr. O femeie a ajutat-o să şi-l scoată, ca să se spele.

Mirii erau pe drum, venind din satul lor, de la mulţi kilometri depărtare. Nimeni nu îşi permitea elefantul sau caii cu şei bogat împodobite pe care s-ar fi cuvenit să intre în alaiul nunţii, aşa că veneau cu maşina – şi erau aşteptaţi să sosească veseli şi băuţi. Singurul localnic care-i cunoscuse pe miri era tatăl celor două fete mai mari, un ţăran zvelt, cu păr cărunt, spate drept şi mustaţă pe oală. Acest ţăran, pe care-l vom numi „Dl. M“, îşi privea invitaţii cu mândrie, dar şi cu prudenţă, urmărindu-i cum se încolonau pe cărarea plină de pietre spre mătăsurile viu colorate, atârnate pe stâlpi pentru umbră; el ştia că, dacă un ofiţer de poliţie ce nu putea fi mituit ar fi aflat ce urma, nunta putea fi întreruptă în plină ceremonie, aducând arestări penale şi ruşinea asupra familiei sale. Rajani era nepoata D-lui M, fetiţa celei mai mari fiice măritate. Avea ochi căprui şi rotunzi, năsuc turtit şi pielea de culoarea ciocolatei cu lapte. Locuia cu bunicii ei. Mama ei se mutase în satul soţului său, după obiceiul femeilor măritate din India rurală, iar acesta – se spunea –, tatăl lui Rajani, era beţiv şi un prost gospodar. După cum spuneau sătenii, cel care o iubea cel mai mult pe Rajani era Dl. M, bunicul ei; se vedea asta din faptul că îi găsise şi ei un mire din aceeaşi familie respectabilă în care urma să intre şi mătuşa ei, Radha. Aşa nu avea să se simtă singură după gauna – ceremonia indiană care marchează mutarea propriu-zisă a unei mirese din familia în care a copilărit în cea a soţului. Când fetele din India sunt măritate încă din copilărie, se presupune că gauna are loc după pubertate, deci Rajani avea să mai locuiască pentru câţiva ani cu bunicii ei, iar Dl. M făcea foarte bine că o proteja până atunci – spuneau sătenii –, marcând public căsătoria ei. Toate astea le-am aflat într-un sat din Rajasthan, în timpul Festivalului Akha Teej, care are loc în cele mai călduroase luni ale primăverii, chiar înainte de ploile musonice, perioadă considerată de bun augur pentru nunţi. Ne uitam cu tristeţe la micuţa Rajani, căci devenea limpede că fetiţa de cinci ani, desculţă, care purta un tricou şi ochelari de soare roz, pe care-i dăduse cineva, avea să fie una dintre miresele ceremoniei de la miezul nopţii. Omul care ne adusese în sat, un văr al D-lui M, ne spusese că doar două surori adolescente urmau să se mărite. Era riscant chiar să dezvăluie doar asta, căci în India nu e legal ca o fată să se mărite înainte de 18 ani. Dar strategiile folosite pentru a încuraja tolerarea nunţilor ilegale – conspiraţia vecinilor, discursuri despre onoarea familiei – sunt mai simplu de aranjat când viitoarele mirese au ajuns măcar la pubertate. Fetiţele mai mici tind să fie adăugate discret, fără să li se treacă numele pe invitaţii, devenind astfel o a doua sau a treia mireasă neanunţată la propria lor nuntă. Înainte să înceapă ceremonia, Rajani a adormit. Un unchi a ridicat-o cu grijă din pătucul ei, a pus-o pe umăr şi a dus-o aşa, sub razele lunii, spre preotul hindus şi fumul focului sacru, spre oaspeţii aşezaţi pe scaune de plastic şi spre viitorul ei soţ, un băieţel de zece ani cu un turban auriu. Impulsul cuiva din afară de a salva o asemenea mireasă-fetiţă poate fi copleşitor. Înşfaci copila, îi pocneşti pe adulţii din jur şi o iei la goană. Orice, numai să pui capăt acestei situaţii. Mi-am lipit deasupra biroului o fotografie cu Rajani în noaptea nunţii ei. Fotografia e făcută în amurg, cu şase ore înainte de ceremonie, iar fetiţa stă cu faţa întoarsă spre aparat, cu ochii mari şi fără griji; pe buze îi mijeşte un zâmbet. Îmi amintesc fantezia mea de a le salva, care mă frământa în noaptea aceea – nu doar pe Rajani, pe care aş fi putut şi eu să mi-o arunc pe umăr şi s-o duc singură, dar şi pe surorile de 13 şi 15 ani, transferate, ca nişte mărfuri rechiziţionate, dintr-o familie în alta, pentru că un grup de bărbaţi adulţi le aranjaseră viitorul. Cei a căror treabă este să încerce să prevină căsătoriile între copii şi să îmbunătăţească vieţile femeilor în societăţile cu tradiţii rigide sunt primii care resping ideea impertinentă că ar fi ceva simplu în aceste eforturi. Căsătoriile impuse de la o vârstă fragedă sunt numeroase şi astăzi, în multe regiuni ale lumii, aranjate de părinţi pentru copiii lor, adesea sfidând legislaţia naţională, însă comunităţi întregi privesc aceste căsătorii ca pe un mod potrivit de maturizare a unei tinere femei, atunci când alternativele, în special riscul ca fata să-şi piardă virginitatea cu altcineva, nu cu soţul ei, sunt inacceptabile. Căsătoriile între copii sunt răspândite pe continente, la diferite naţionalităţi, religii şi caste. În India, obiceiul este ca fetele să fie căsătorite cu băieţi cu patru sau cinci ani mai mult decât ele; în Yemen, Afganistan şi în alte ţări cu rate ridicate ale căsătoriilor la vârste fragede, soţii pot fi tineri sau văduvi de vârstă mijlocie sau răpitori care mai întâi violează fetele, apoi le revendică să le fie soţii, practică răspândită în anumite zone din Etiopia. Unele căsătorii sunt adevărate afaceri, abia mascate de motive plauzibile: o datorie anulată în schimbul unei mirese de opt ani; o vrajbă în familie stinsă prin „livrarea“ unei verişoare virgine de 12 ani. Dezvăluite public, asemenea poveşti devin clar materiale de ştiri şi stârnesc revolte la mari distanţe. Drama trăită în 2008 de Nujood Ali, fetiţa de 10 ani din Yemen care a reuşit singură să ajungă într-un tribunal de la oraş ca să ceară divorţul de bărbatul de 30 de ani cu care tatăl ei o obligase să se mărite, a făcut vâlvă în toată lumea şi, de curând, s-a concretizat într-o carte tradusă în 30 de limbi: Mă numesc Nujood, am 10 ani şi sunt divorţată. Dar în interiorul comunităţilor în care încă se practică pe scară largă căsătoriile la vârste fragede aranjate de părinţi – de pildă, printre femeile din satul lui Rajani, ascultând cântecele lor triste la îmbăierea mireselor – e mult mai greu să distingi natura nedreptăţilor comise faţă de aceste fete. Educaţia lor este trunchiată nu doar de căsătorie, ci şi de sistemul educativ din zonele rurale, care oferă o şcoală în zonă numai până în clasa a cincea; ca să-şi continue studiile, ar trebui să meargă zilnic până la oraş cu autobuzul, înghesuite printre bărbaţi care pândesc, ca nişte animale de pradă. Gimnaziul la care ar ajunge s-ar putea să nu aibă nici măcar o baie înăuntru, un spaţiu privat în care o adolescentă să aibă acces la igienă. Iar şcoala costă bani, pe care orice familie cu simţ practic îi păstrează cu siguranţă pentru fiii săi, a căror valoare poate fi măsurată mai uşor. În India, unde, conform tradiţiilor, majoritatea tinerelor recent căsătorite pleacă din casa părinţilor şi se mută în casa familiei soţului, expresia hindusă paraya dhan se referă la fiicele care încă locuiesc cu părinţii. Tradusă literal, înseamnă „bogăţia altora“. Şi trebuie reţinut încă ceva: simpla idee că tinerele ar avea dreptul să-şi aleagă singure partenerii de viaţă, că alegerea viitorului soţ şi a locuinţei ar trebui să fie decizii personale, bazate pe dragoste şi dorinţe proprii, încă este privită în anumite părţi ale lumii drept o nechibzuinţă. Într-o mare parte din India, de pildă, cele mai multe căsătorii încă sunt aranjate de părinţi. O căsnicie solidă este privită ca uniunea a două familii, nu a doi indivizi. Este nevoie, se crede, de negocieri atente, între mai mulţi părinţi, nu de tineri care ascultă de impulsurile trecătoare ale inimii. Aşadar, în comunităţile sărace, unde fetele care nu mai sunt virgine nu mai au şanse să se mărite şi unde generaţii de strămoşi au procedat exact la fel, unde bunicile şi strămătuşile fac presiuni, insistând că „aşa am făcut eu, aşa va face şi ea“, poţi să înţelegi cum până şi cel mai devotat militant împotriva căsătoriilor între copii ar putea ezita, încercând să-şi dea seama de unde să înceapă. „Un tată frustrat s-a întors la unul dintre colaboratorii noştri – îmi spune Sreela Das Gupta, specialistă în sănătate din New Delhi, care a lucrat înainte pentru Centrul Internaţional de Cercetări asupra Femeilor (ICRW), una dintre cele câteva organizaţii globale nonprofit care luptă împotriva căsătoriilor timpurii. Acel tată i-a spus: «Dacă accept să-mi mărit fiica mai târziu, îţi asumi tu răspunderea pentru protecţia ei?» Omul s-a întors la noi şi ne-a întrebat: «Şi dacă fata va fi violată la 14 ani, eu ce ar trebui să-i spun?» Astea sunt întrebări la care nu avem răspunsuri.“ Am auzit povestea cu şoricelul şi elefantul într-o zi la începutul verii, când eram deja de câteva săptămâni printre fetele care ar trebui să se mărite de mici. Aflată pe bancheta din spate a unei maşinuţe, călătoream prin partea de vest îndepărtată a Yemenului împreună cu Mohammed, un bărbat care se oferise să ne conducă într-un anumit sat, aflat la câţiva kilometri. „Ce s-a întâmplat în satul ăsta m-a răvăşit – mi-a spus el. Aici trăieşte o fată numită Ayesha.“ Şi pe cea mai tânără soţie a profetului Mahomed o chema tot Ayesha, dar nu asta îl interesa la momentul respectiv pe Mohammed al nostru. Era extrem de furios. „Are 10 ani – mi-a spus el. E foarte mică. Iar bărbatul cu care s-a căsătorit are 50 de ani şi un burdihan mare, uite aşa! – mi-a spus, depărtându-şi mult braţele de corp ca să arate circumferinţa. Ca un şoricel care s-ar căsători cu un elefant.“ Mohammed ne-a descris aranjamentul, numit shighar, prin care doi bărbaţi îşi fac rost reciproc de mirese, printr-un schimb de rude de sex feminin. „Fiecare bărbat s-a căsătorit cu fiica celuilalt – ne-a spus Mohammed. Dacă vârstele celor doi bărbaţi şi ale soţiilor lor ar fi fost potrivite, nu cred că acest incident ar fi fost raportat de cineva. Dar fetele n-ar trebui să se mărite la 9 sau 10 ani. Poate la 15 sau 16.“ În satul pe care l-am vizitat, 50 de familii trăiesc în case de piatră şi beton, printre pâlcuri de cactuşi şi parcele aride arate. Liderul comunităţii, şeicul, era un bărbat scund, cu barba roşcată şi purta la cingătoare, alături de pumnalul yemenit tradiţional, un telefon mobil. Ne-a condus într-o casă cu tavanul jos, înţesată de femei, fete şi bebeluşi. Cu toţii s-au aşezat pe podelele şi paturile acoperite cu covoare, în timp ce alţii se aplecau, încercând să se strecoare înăuntru; şeicul s-a aşezat pe vine în mijlocul lor, încruntat şi întrerupându-ne. Mă privea suspicios: „Ai copii?“ – m-a întrebat. Doi – i-am răspuns –, iar şeicul a părut îngrozit: „Doar doi!“ A făcut semn cu capul către o tânără femeie, care cu o mână îşi ţinea bebeluşul pe care-l alăpta, iar cu cealaltă ţinea la distanţă alţi doi copii mici. „Tânăra asta are 26 de ani – mi-a zis el. Şi a născut deja zece copii.“ O chema Suad. Şeicul era tatăl ei. Tânăra se măritase la 14 ani cu un văr ales de el. „Mi-a plăcut băiatul – a spus Suad, vorbind cu glas scăzut, în timp ce şeicul stătea cu ochii pe ea. Am fost fericită.“ Şeicul a făcut diverse afirmaţii despre căsătorie. A spus că niciun tată nu-şi obligă fiica să se mărite contra voinţei ei. A spus că riscurile medicale ale naşterii la vârste fragede erau mult exagerate. A spus că, în ceea ce o priveşte pe mireasă, iniţierea în ale căsătoriei nu este neapărat uşoară, dar n-are rost să se agite cineva în legătură cu asta. „Bineînţeles că orice fată se sperie în prima noapte – a spus şeicul. Dar se obişnuieşte, iar viaţa merge mai departe.“ Telefonul lui a sunat. L-a scos de la cingătoare şi a ieşit. Mi-am scos eşarfa care-mi acoperea părul, gest pe care-l văzusem la interpreta mea când bărbaţii plecau şi începeau discuţiile intime, doar între femei. Vorbind foarte repede, am întrebat: „Cum sunteţi voi pregătite pentru noaptea nunţii? Vă învaţă cineva la ce să vă aşteptaţi?“ Femeile au privit spre uşă, unde şeicul era absorbit în discuţia sa telefonică. S-au aplecat spre mine. „Fetele nu ştiu nimic – a spus una. Bărbaţii ştiu, şi ei le obligă.“ Puteau să ne povestească despre Ayesha şi elefantul ei de soţ, de 50 de ani? Femeile au început să vorbească toate deodată: era ceva cumplit, care ar fi trebuit interzis, dar ele erau neputincioase şi n-au avut cum să-l împiedice. Micuţa Ayesha a ţipat când l-a văzut pe bărbatul cu care urma să se căsătorească – a spus Fatima, o tânără care s-a dovedit a fi sora mai mare a Ayeshei. Cineva a anunţat poliţia, dar tatăl Ayeshei i-a poruncit fetei să-şi pună pantofi cu toc, ca să pară mai înaltă, şi un văl, ca să-şi acopere faţa. A avertizat-o că, dacă el intra la închisoare, avea s-o omoare când va ieşi. Poliţia a plecat fără să deranjeze pe nimeni şi azi – femeile vorbeau mai repede şi cu glas scăzut acum, fiindcă şeicul părea să-şi încheie discuţia – Ayesha trăia măritată, într-un sat la două ore distanţă. „Are un telefon mobil – a spus Fatima. În fiecare zi mă sună şi plânge.“ „Dacă aceste căsătorii la vârste fragede ar fi fost un pericol, Allah le-ar fi interzis – mi-a spus într-o zi, în capitala Sanaa, un membru al parlamentului yemenit, Mohammed Al-Hamzi. Noi nu putem interzice ce nici Allah însuşi nu a interzis.“ Al-Hamzi, un conservator religios, se opune vehement eforturilor legislative din Yemen de a interzice căsătoria fetelor sub o anumită vârstă (17 ani, într-o versiune mai nouă), dar până acum eforturile lui au fost zadarnice. Islamul nu permite relaţiile maritale înainte ca o fată să fie pregătită fiziologic – a spus el –, dar Sfântul Coran nu conţine restricţii de vârstă specifice, ca urmare aceste chestiuni se cuvine să fie reglate de familie şi de călăuzitorii religioşi, nu de legile naţionale. În plus, ar mai fi şi povestea profetului Mohammed şi a mult iubitei sale Ayesha – care avea nouă ani, conform relatării tradiţionale, când căsătoria s-a consumat. Alţi musulmani yemeniţi mi-au invocat motivul erudit că Ayesha era de fapt mai mare când a întreţinut relaţii maritale, probabil că era adolescentă, poate că avea 20 de ani sau mai mult. În orice caz – subliniază ei –, vârsta ei exactă nu este relevantă; în zilele noastre, orice bărbat care cere să se însoare cu o fetiţă dezonorează credinţa. „În Islam, corpul omenesc este foarte valoros – spune Najeeb Saeed Ghanem, preşedintele Comitetului pentru Sănătate şi Populaţie al Parlamentului din Yemen. Ca un giuvaer.“ El mi-a enumerat câteva dintre urmările medicale ale forţării fetelor să aibă relaţii sexuale şi ale naşterilor înainte de maturizarea lor fizică: rupturi ale pereţilor vaginali. Fistule – rupturi interne – care pot genera incontinenţă pe viaţă. Fete cărora deja li s-a declanşat travaliul, dar cărora asistentele medicale trebuie să le explice mecanismele reproducerii umane. „Asistentele încep prin a le întreba: «Ştii ce se întâmplă?» – mi-a spus un pediatru din Sanaa. «Înţelegi că înăuntrul tău a crescut un copil?»“ Societatea yemenită nu are tradiţia candorii când vine vorba despre sex, nici măcar în rândul mamelor şi al fiicelor cu educaţie. Realitatea acestor căsătorii – adevărurile şoptite că există părinţi dispuşi să-şi dea fetele unor bărbaţi în toată firea – a fost rareori discutată deschis până acum trei ani, când Nujood Ali, o fetiţă de 10 ani, a devenit brusc cea mai celebră rebelă din lume, militând împotriva căsătoriei copilelor. Pentru yemeniţi, marea surpriză n-a fost că tatăl lui Nujood o obligase să se mărite cu un bărbat de trei ori mai în vârstă; nici că bărbatul îi impusese să întreţină relaţii sexuale cu el încă din prima noapte, în ciuda presupuselor promisiuni că o să aştepte până când fetiţa mai creştea, aşa încât, a doua zi de dimineaţă, soacra şi cumnata lui Nujood au studiat aprobator cearşaful pătat de sânge, înainte s-o ridice din pat şi s-o ajute să se spele. Nu. Nimic din toate aceste detalii nu era deosebit. Surpriza a fost că Nujood a ripostat. „Stiţi, cazul ei a fost piatra care a tulburat apele“ – spune unul dintre jurnaliştii yemeniţi care au început să scrie despre Nujood după ce, într-o zi, fetiţa a apărut de una singură într-un tribunal din Sanaa. Fugise de soţul ei şi se întorsese acasă. Îşi sfidase tatăl, când acesta urlase că onoarea familiei sale depindea de ea şi de îndeplinirea obligaţiilor ei conjugale. Propria ei mamă era prea intimidată ca să intervină. Abia a doua soţie a tatălui ei a fost cea care, în cele din urmă, i-a dat lui Nujood binecuvântarea ei şi bani de taxi, spunându-i unde să se ducă, iar când un judecător uluit a întrebat-o ce făcea singură în tribunalul cel mare de la oraş, Nujood i-a spus că vrea să divorţeze. O celebră avocată yemenită i-a preluat cazul. Au început să apară ştiri în limba engleză, mai întâi în Yemen, apoi în toată lumea; titlurile de senzaţie erau la fel de irezistibile ca şi Nujood, iar când, în cele din urmă, i s-a acordat divorţul, mulţimile din tribunalul din Sanaa au izbucnit în aplauze. A fost invitată în Statele Unite, unde a fost aclamată şi ovaţionată de un public şi mai însufleţit. Absolut toţi cei care au cunoscut-o pe Nujood au fost extrem de impresionaţi de combinaţia ei surprinzătoare de seriozitate şi siguranţă. Când am întâlnit-o în redacţia unui ziar din Sanaa, purta o abaya neagră – acoperământul complet pe care femeile yemenite îl folosesc în public după vârsta pubertăţii –, croită pe măsura unei şcolăriţe. Chiar dacă traversase deja de câteva ori Atlanticul şi fusese asaltată de zeci de adulţi curioşi, era la fel de dulce şi directă ca şi când ar fi auzit pentru prima dată întrebările mele. La prânz, s-a cuibărit lângă mine pe covoraşele de rugăciune şi mi-a arătat cum să-mi înmoi lipia în vasul de fiertură pe care-l împărţeam. Spunea că locuia din nou cu părinţii şi că mergea la şcoală (tatăl ei, aspru criticat în public, acceptase fără prea multă tragere de inimă s-o primească înapoi), iar în caiete ea compunea o scrisoare deschisă către toţi părinţii din Yemen: „Nu vă lăsaţi copiii să se căsătorească. Le veţi distruge educaţia şi copilăria dacă-i lăsaţi să se căsătorească atât de tineri.“ Teoria schimbării sociale are o etichetă simandicoasă pentru oameni ca Nujood Ali: „devieri pozitive“, actori individuali ai unei comunităţi, care, printr-o combinaţie personală de împrejurări şi bravadă, reuşesc să sfideze tradiţiile şi să încerce ceva nou, poate chiar radical. În toiul campaniilor internaţionale împotriva căsătoriilor cu copii, aceste devieri pozitive includ acum câte o mamă sau un tată, o bunică, un profesor sau un lucrător sanitar sătesc şi alţii, dar unele dintre cele mai dure sunt chiar aceste fetiţe rebele, fiecare poveste declanşând noi răzvrătiri. În Yemen am cunoscut-o pe Reem, 12 ani, care a reuşit să divorţeze la câteva luni după Nujood; în demersul ei a reuşit să-l convingă inclusiv pe judecătorul ostil care insistase, memorabil, că o mireasă atât de tânără nu este suficient de matură ca să ia o hotărâre privind divorţul. În India am cunoscut-o pe Sunil, 13 ani, care la 11 ani jurase în faţa părinţilor ei că avea să-l refuze pe mirele care urma să sosească; dacă aveau s-o oblige – a declarat ea –, îi va denunţa la poliţie şi îi va sparge capul tatălui ei. „A venit la noi, cerându-ne ajutorul – mi-a spus admirativ un vecin. Mi-a zis: «O să-i sparg capul cu o piatră!»“ Eforturile de a ajunge la mult mai multe fete minore şi la familiile lor, prin programe de educaţie şi eforturi disparate ale guvernului sau ale diverselor agenţii de sprijin, nu mai vizează acum doar căsătoriile prepubere, care stârnesc cel mai uşor indignarea publică. „Publicul adoră acest gen de poveşti, în care binele şi răul sunt clare – spune Saranga Jain, expertă în sănătatea adolescenţilor. Dar majoritatea fetelor minore care se căsătoresc au între 13 şi 17 ani. Noi vrem să reformulăm problema, încât să nu fie vorba doar despre fetele foarte mici.“ Din punctul de vedere al ICRW, orice căsătorie a unei fete sub 18 ani este căsătoria unui copil şi, deşi o numărătoare foarte clară e imposibilă, cercetătorii estimează că, anual, între 10 şi 12 milioane de fete din ţările în curs de dezvoltare se mărită de mici. Eforturile de a reduce aceste cifre ţin cont de diversele forţe care împing o adolescentă să se mărite şi să înceapă să aducă pe lume copii, distrugându-şi astfel şansele la o educaţie mai solidă şi la un salariu decent. Constrângerile nu vin întotdeauna din partea unor părinţi tiranici. Uneori, fetele îşi încheie copilăria fiindcă asta se aşteaptă de la ele sau fiindcă trăiesc în comunităţi care nu au nimic altceva de oferit. În implementarea programelor de reglementare a căsătoriei, stimulentele locale par să funcţioneze mai degrabă de- cât mustrările: sprijin material pentru a le menţine pe fete în şcoli, dar şi şcoli pe care fetele chiar să le poată frecventa. În India sunt organizate cursuri de pregătire pentru sathini, lucrători sanitari care monitorizează bunăstarea familiilor din zonă; printre altele, ei trebuie să le reamintească sătenilor că mariajul copiilor nu este doar un delict, ci le provoacă şi o suferinţă profundă fetelor lor. Un sathin din Rajasthan, susţinut de socrii săi mai luminaţi la minte, i-a convins pe părinţii Sunilei, o fetiţă de 11 ani, să renunţe la planurile de căsătorie şi să o lase să se întoarcă la şcoală. Neajunsul principal al fanteziilor de genul: „Ia fata pe sus şi fugi“ este „Şi pe urmă?“ „Dacă separăm o fată şi o izolăm de comunitatea ei, cum va arăta viaţa sa?“ – se întreabă Molly Melching, fondatoarea Tostan, o organizaţie cu sediul în Senegal care şi-a câştigat recunoaşterea internaţională pentru felul în care promovează programe derulate de comunitate, motivând oamenii să renunţe să-şi mai căsătorească fetele de mici şi să practice circumcizia feminină. Lucrătorii Tostan încurajează comunităţile să declare public standardele pentru copiii lor, astfel încât nicio fată să nu fie exclusă dacă nu se mărită de la o vârstă fragedă. „Nu vrem să încurajăm fetele să fugă de acasă – spune Melching. Normele sociale nu se schimbă dacă lupţi contra lor sau dacă umileşti oamenii şi le spui că sunt înapoiaţi. Am văzut cum o întreagă comunitate poate alege foarte rapid să se schimbe. Este un exemplu demn de urmat!“ Singura care mi-a explicat foarte clar echilibrul extrem de dificil pe care trebuie să-l menţii ca să poţi deveni independent, dar respectând cultura în care trăieşti, a fost Shobha Choudhary, o fată de 17 ani din Rajasthan. Când am întâlnit-o prima dată, Shobha era în uniforma ei de şcoală: o fustă plisată, închisă la culoare şi o bluză albă băgată în fustă. Avea sprâncene severe, spate drept şi păr negru, strălucitor, pieptănat într-o coadă de cal. Era în ultimul an de liceu şi era o elevă eminentă; în satul ei, fusese remarcată cu câţiva ani înainte de Proiectul Veerni, care distribuie lucrători în tot Nordul Indiei, căutând fete inteligente ai căror părinţi le-ar putea permite să plece de acasă pentru a-şi continua studiile gratuit, în şcoala cu internat a proiectului, în oraşul Jodhpur. Shobha este căsătorită încă de la 8 ani. Imaginaţi-vă evenimentul: o ceremonie în grup, o duzină de fetiţe din sat, mult entuziasm într-un loc apăsat de sărăcie. „Haine noi şi frumoase – mi-a spus Shobha, cu un zâmbet amar. Nu ştiam ce înseamnă să te căsătoreşti. Eram foarte fericită.“ Da – mi-a spus ea –, îl văzuse pe tânărul ei soţ şi după nuntă. Dar numai foarte puţin. El e cu câţiva ani mai mare decât ea. Până atunci, ea reuşise să amâne gauna, ceremonia de trecere către viaţa de femeie măritată, în casa soţului ei. Şi-a ferit privirile când am întrebat-o ce părere avea despre el şi mi-a spus că nu e un om educat. Ne-am privit în ochi şi ea a clătinat din cap; nu, nu era posibil ca ea să-şi dezonoreze părinţii, amânând gauna la nesfârşit. „Trebuie să fiu cu el. O să-l conving să înveţe şi să înţeleagă anumite lucruri. Dar nu vreau să-l părăsesc.“ Mi-a spus că vrea să meargă la colegiu. Dorinţa ei fierbinte era să se poată angaja în forţele de poliţie indiene, pentru a se specializa în aplicarea legilor împotriva căsătoriei copiilor. ţinuse un jurnal în toţi anii de liceu. Un paragraf scris în hindusă, cu o caligrafie excelentă, suna aşa: „Niciodată nu se va oficia în faţa mea căsătoria unui copil. Voi salva orice fetiţă, pe fiecare în parte!“ De fiecare dată când am vizitat satul Shobhei, părinţii ei mi-au oferit ceai cu mirodenii în cele mai bune ceşti, iar poveştile lor despre Shobha au devenit tot mai elaborate – pline de mândrie, dar şi de teamă şi îngrijorare faţă de intenţiile necunoscute ale unei străine. Nu fusese o nuntă! Ci doar o petrecere de logodnă! Bine, fie, fusese o nuntă, dar înainte ca oamenii de la Veerni să vină cu oferta lor şi Shobha să-i uluiască pe toţi cu capacitatea ei. Tot Shobha se lămurise cum puteau să obţină curent electric în casă, pentru ca ea, împreună cu fraţii şi surorile ei, să poată învăţa şi după lăsarea întunericului. „Pot să iscălesc diverse chestii – mi-a spus mama Shobhei. Ea m-a învăţat cum să-mi scriu numele.“ Iar acum, după cum arătau părinţii ei, acest episod fericit se apropia clar de final – venise timpul. Soţul Shobhei o suna pe celular, cerându-i să fixeze data. Bunica ei voia ca gauna să se oficieze înainte ca vârsta s-o împiedice să mai participe. Cursurile din Jodhpur erau pentru Shobha atât o pasiune, cât şi o strategie de amânare, dar suportul acordat de Veerni este doar pe durata liceului; ca să-şi continue cursurile şi să-şi plătească studiile la colegiu, Shobha avea nevoie de un donator. E-mailul ei a sosit după ce eu deja mă întorsesem în Statele Unite: „Ce mai faci mi-e dor de tine mam. Mam sunt în primul an la postliceală şi vreau să fac şi un curs de engleză vorbită şi unul de computer. Te rog răspunde repede mam e urgent pentru data de admitere la colegiu.“ Eu şi soţul meu am făcut donaţia. „O să vedem ce se mai întâmplă – mi-a spus Shobha, ultima dată când ne-am văzut în India. Orice s-ar întâmpla, va trebui să mă adaptez. Fiindcă femeile trebuie să se sacrifice.“ În după-amiaza aceea, ne aflam în încăperea unde se pregătea mâncarea, în casa părinţilor ei, şi vocea mea s-a ridicat mai mult decât aş fi vrut: „De ce sunt femeile cele care trebuie să se sacrifice?“ – am întrebat-o pe Shobha. Privirea ei mi-a sugerat că, în acel moment, doar una dintre noi înţelegea lumea în care trăia ea. „Fiindcă ţara noastră favorizează bărbaţii“ – mi-a răspuns. Deja a terminat mai bine de un an de studii postliceale: cursuri de computer, pregătire pentru examenele de intrare în poliţie. Mai primesc din când în când câte un e-mail de la ea. Engleza ei e încă şovăielnică, dar se îmbunătăţeşte, iar de curând, interpreta mea de hindusă din Jodhpur a împrumutat o cameră video şi a stat de vorbă cu ea, în numele meu, într-o cafenea din oraş. Shobha spunea că învaţă pentru următorul examen. Locuia într-un hostel sigur din oraş, numai pentru fete. Soţul ei încă o suna foarte des. Gauna încă nu avusese loc. La un moment dat, s-a uitat direct către cameră şi a spus în engleză, cu un zâmbet enorm întipărit pe faţă: „Nimic nu e imposibil, Cynthia Mam. Totul e posibil!“ La două zile după ce am primit înregistrarea video, am aflat noutăţi din Yemen. Ziarele anunţau că o mireasă dintr-un sat fusese lăsată într-un spital din Sanaa, la patru zile după nunta ei. Se pare că, în urma contactului sexual, organele interne ale fetei suferiseră rupturi – au declarat reprezentanţi oficiali ai spitalului. A murit din cauza hemoragiei. Avea 13 ani. (Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iunie 2011)  



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*