Acasă la regii romi

Zaharia Bureaţă întâmpină dimineaţa de Paşte cu o cravată ţesută din fir de aur solid, pe faţa căreia sunt scrise numele lui şi marca maşinii lui, Hummer. Alţii din comună i-au copiat stilul. „Lumea crede că toţi romii sunt săraci şi murdari – a declarat un locatar al unei vile. Ar trebui să ne vadă pe noi.“ Foto: Karla Gachet şi Ivan Kashinsky

Într-o comună românească, foştii negustori ambulanţi s-au îmbogăţit peste noapte, înlocuind căruţele cu coviltir cu vile.

Cu mâinile împreunate pe pântecul opulent şi o pălărie de paie îndesată pe cap ca o coroană, un domn bătrân, pe nume Paraschiv, stătea sprijinit de spătarul băncii, contemplându-şi domeniul. Era o privelişte surprinzătoare pentru România rurală. De o parte şi de alta a străzii principale şi chiar pe uliţele laterale nepavate se ridicau vile neverosimile. Faţadele erau împodobite alandala cu balcoane şi stâlpi. Acoperişurile semănau cu nişte coifuri de petrecere, cu turnuleţe, turnuri şi cupole. BMW-uri şi Mercedesuri elegante patrulau pe străzi. Chiar atunci, şoferul unui camion încărcat cu porci apăsa pe frâne ca să se holbeze. Paraschiv zâmbi. Acesta era locul lui de baştină: comuna Buzescu, locul apariţiei celui mai rar fenomen demografic al Europei – romii bogaţi.
Paraschiv nu foloseşte cuvântul „romi“, numele corect şi respectabil al grupului său etnic, care înseamnă „oameni“ în limba romani. În schimb, el şi majoritatea vecinilor săi se referă fără jenă la ei înşişi ca fiind ţigani, vechiul nume peiorativ cu care au crescut, o etichetă folosită încă de mulţi nonromi din ţara lui, sinonimă cu cerşetor, hoţ, parazit şi alte cuvinte urâte.

Doru şi Valeria Constantin rareori primesc oaspeţi în sufrageria lor sclipitoare. Foto: Karla Gachet şi Ivan Kashinsky

„Am construit una dintre primele vile în 1996“ – a spus Paraschiv, arătând din cap spre casa lui tip vilă, o enormitate fantezistă placată în marmură albă şi cenuşie, cu balcoane la fiecare colţ. Numele copiilor săi, Luigi şi Petu, sunt inscripţionate în vârful unui turn acoperit cu tablă. „Fiii mei vor să dărâme casa şi să construiască un alt model; spun că asta nu mai e la modă.“ Paraschiv ridică din umeri. „Dacă fiii mei vor, atunci bine.“
Cu două etaje, vila lui Paraschiv este modestă. Palatele uriaşe cu cinci etaje susţinute de coloane se înmulţesc în capătul sudic al comunei, cartierul romilor. Să-i spunem stil monumental. Mai există şi cele cu aspect de sediu de corporaţie, cu pereţi curbaţi din geamuri reflectorizante; castelul nobiliar, cu metereze şi balcoane viu colorate aşezate ca lojile de operă; şi vila elveţiană, cu acoperiş înalt şi ascuţit şi pitici pe verandă. Este o arhitectură ţipătoare, neinhibată, evident pe gustul noilor îmbogăţiţi. În total, au răsărit cam o sută de vile ale romilor într-o comună, altminteri mohorâtă, cu 5.000 de locuitori, situată la vreo 80 de kilometri sud-vest de capitala Bucureşti. Cam o treime dintre locuitori sunt romi, nu toţi bogaţi, dar suficient pentru a face din comună o etalare stranie şi convingătoare a mândriei etnice.

Expresia „romi bogați“ pare greșeală de tipar, o glumă ieftină. Pentru mulți dintre cei două milioane de romi estimați din România, adică în jur de 10% din populație, viața este sărăcăcioasă și grea, comunitățile lor fiind înghesuite în mahalale mizere sau în barăci de carton la marginea orașelor. |mpart aceeași soartă cu romii din toată Europa de Est, unde acești oameni cândva seminomazi sunt o clasă inferioară disprețuită, care atrage atenția prin sărăcie, lipsă de educație și izolare recalcitrantă.

Pentru mulți gadje, cuvântul romani pentru străini, casele somptuoase ale romilor din Buzescu reprezintă o ostentație, o etalare a unei bogății nemeritate. Elita romă însă pare nepreocupată de impresionarea străinilor. Localnicii arată că nu vor ca străinii să se oprească, să pună întrebări și săfacă fotografii. Pleacă, pleacă îmi strigau copiii. Adulții se încruntau sau îmi întorceau spatele când mă apropiam. „Locurile astea nu sunt pentru voi“ – mi-a spus Gelu Duminică, sociolog rom, referindu-se la oricine nu e rom. Vilele sunt construite doar pentru ochii localnicilor – a spus Duminică –, un mod de a se făli cu bogăția și statutul în interiorul comunității rome.

Și de unde vine averea? Romii locali răspund pur și simplu „comerțul cu metale“. Romii din Buzescu sunt în cea mai mare parte căldărari – un grup asociat în mod tradițional cu prelucrarea metalelor. La începutul anilor ’90, familiile din Buzescu mai călătoreau prin țară cu căruțele trase de cai, oprindu-se în orașe ca să vândă cazane de cupru pentru fabricarea țuicii, rachiu din fructe. A fost o afacere profitabilă pentru cei mai buni meșteșugari, ca Paraschiv, un cazan vânzându-se pentru sute de dolari. Autoritățile comuniste însă urmăreau îndeaproape activitățile romilor, iar familiile cele mai bogate au avut grijă să nu atragă atenția.

După căderea regimului comunist, în 1989, instinctul antreprenorial al căldărarilor s-a dezlănțuit. Fabricanții de cazane și fiii lor s-au răspândit în toatăRomânia și în restul Europei de Est, golind fabricile abandonate – uneori ilegal – de argint, cupru, aluminiu, oțel și alte deșeuri valoroase. Speculând pe piața bunurilor, unii romi din Buzescu au cules profituri substanțiale. Marin Nicolae, fost făcător de cazane, spune: „După revoluție, până și un prost putea construi cinci vile cumpărând și vânzând metale.“

Timp de o săptămână, m-am plimbat încoace și-ncolo pe străzile din Buzescu, încercând să intru în vile. Fotografii Karla Gachet și Ivan Kashinsky pregătiseră terenul, trăind în cartierul romilor sau prin preajmă timp de două luni, obținând acces în câteva case doar după o insistență îndelungată. }inând în mână fotografii pe care Karla și Ivan le făcuseră celor din casele mari, stăteam în fața porților, făcând apel la curiozitatea și vanitatea proprietarilor. Uneori reușeam.

Ușile din față se deschideau spre întinderi strălucitoare de marmură, tavane din care atârnau candelabre și, asemenea elementului principal al unui decor, o scară imensă, ca în Pe aripile vântului, care ducea spre dormitoare ticsite cu jucării. Totuși majoritatea camerelor arătau complet nelocuite. |n vile cu 12  sau mai multe camere, adesea singurii locatari erau bunicii și câțiva copii mici, iar aceștia stăteau mai mult în camerele din spate și mâncau în bucătărie. Părinții și băieții mai mari erau plecați cu afaceri, întorcându-se de obicei la sărbători, botezuri și înmormântări. Vilele fuseseră construite în mare parte ca săli de expoziție care să fie umplute cu mândrie și admirație.

O altă surpriză era că, în spatele fațadelor ostentative, obiceiurile statornicite în timp s-au păstrat neatinse.  La casa lui Victor Filișan, unde acesta mi-a oferit băutura preferată a localnicilor, Jack Daniel’s cu Red Bull, am cerut să merg la toaletă. Nu m-a condus la baia echipată cu jacuzzi din interior, ci la o latrină din fundul curții, cea pe care o foloseau el și soția lui. Din motive de puritate rituală, mulți romi, îndeosebi cei în vârstă, nu gătesc și nu folosesc toaleta sub același acoperiș. |n alte case, am văzut neveste adolescente servindu-le masa unor soți adolescenți. Căsătoriile aranjate între copii de doar 13 ani rămân obișnuite în rândul familiilor bogate din comună.

Nici trecutul nomad al comunității nu părea prea departe. Era o comună neliniștită. Familiile plecau  mereu – spre Spania, Franța, București. Bătrânii își aminteau pe la colțuri de vremurile lor de călătorie, nostalgici după diversitate și aventură. Bârfeau și despre destine schimbătoare, dând vina pe o ruletămânuită de gagii (străini) pentru falimentarea unor familii. Pe fiecare stradă, oamenii construiau case noi sau demolau altele vechi pentru a ridica vile mai mari și mai îndrăznețe, cum aveau de gând fiii lui Paraschiv. Nimic nu părea permanent, în afară de legăturile de familie.

„Suntem cei mai civilizați țigani din România – mi s-a lăudat un bărbat pe nume Florin. Dacă vedem ceva frumos, vrem ceva și mai frumos.“ Când am repetat acest lucru unei văduve, Rada, care locuise odată într-o vilă, dar acum își trăiește ultimii ani într-o căsuță prăfuită, unde găinile intră și ies pe ușa bucătăriei, s-a uitat la mine, parcă gândind „gadjo prost“, și a zis: „Oricât de înaltă ai face casa, toată lumea sfârșește în mormânt.“

Text: Tom O’Neill

Articolul a fost publicat în ediția de septembrie 2012 a revistei National Geographic România



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*