Saşii ardeleni

Odinioară înfloritor, satul săsesc Alma Vii, din comuna Moşna, este azi căminul a vreo 300 de oameni. Aici mai locuieşte doar un singur sas, Catarina Gligor (fostă Fritzman), o bătrână care s-a lăsat în grija unei familii de români în schimbul casei. Săsimea s-a mutat în diasporă: 200.000 trăiesc în Germania, circa 20.000 în Austria, 30.000 în SUA şi 8.000 în Canada. În România mai există numai 15.000 de saşi, majoritatea bătrâni. Foto: Bogdan Croitoru

După 800 de ani, saşii s-au întors în Occident, căutând acelaşi lucru care îi adusese aici pe strămoşii lor: libertate şi prosperitate economică.

Toată familia Birthler se adunase în bucătărie. Mirosea puternic a brânză. Tatăl, impunătorul Herr Alexandru Birthler, dădea printr-o maşină de tocat minusculă bucăţi mari de caş; şi mai ciugulea, binedispus, din părţile care se fărâmiţau.
Frau Lidia-Elena Birthler comenta oripilată ştirea zilei: nişte „răuvoitori“ din satul Glodeni vandalizaseră băncile instalate pe malul Mureşului de fiul lor Klaus şi ceilalţi voluntari de la Asociaţia „Faţă de Mureş“. Vorbea mai mult tatăl, despre palmele pe care ţi le dă viaţa şi despre capcana prea marelui optimism al „copiilor neştiutori“. Copiii erau de faţă, de partea cealaltă a mesei: Klaus Birthler şi Georgiana Branea, arhitecţi la 30 de ani şi fondatorii Feţei de Mureş. Sunt trei ani de când ei şi-au dedicat weekendurile unor acţiuni punctuale pe malurile Mureşului, prin care vor să-i facă pe locuitori conştienţi de valorile zonei. Georgianei îi scăpărau ochii negri: „Nu pricep că facem toate lucrurile astea pentru ei!?“ Sfiosul, luminosul Klaus a şoptit într-un târziu: „Poate că totuşi noi am greşit că nu ne-am făcut înţeleşi.“
Birthlerii sunt una dintre cele 10-12 familii de germani rămaşi în Reghinul cândva săsesc. Încet-încet, discuţia noastră a alunecat spre istorie. (Saşii sunt probabil poporul cel mai obsedat de istorie din lume; au scris peste 6.000 de lucrări despre istoria lor şi a Transilvaniei – totul raportat la o populaţie care în momentul lor de vârf demografic, în perioada interbelică, număra 200.000 de oameni). Birthlerii vorbeau în română, din politeţe faţă de mine, care nu ştiu germana. Doar Klaus puncta din când în când cuvinte în germană, mingi la fileu pentru tatăl său, care prelua numaidecât discuţia, continuând să învârtă la maşina de tocat.

Conform tradiţiei, două calfe de dulgheri din Germania îşi practică meseria doar pentru „masă şi casă“ în Sibiu. Foto: Bogdan Croitoru

Vreme de aproape doi ani, am dat Bucureştiul pe o căsuţă ţărănească din Mureş. În tot acest timp, profitând de călătoriile pe urmele saşilor, am descoperit în Ardeal o ţară străină. Încercând să refac etapa finală, pe sol transilvan, a traseului primilor colonişti, am pornit-o de la Alba Iulia către Sibiu, încă nedumerit cu privire la motivul care i-a determinat să vină încoace pe oamenii aceştia. Ce l-a făcut pe ţăranul german Hezelo, din Markstein, (considerat primul sas menţionat nominal) să vândă tot ce avea Mănăstirii Klosterrath în 1148, ca să plece spre Ungaria, un ţinut necunoscut, aflat la marginea lumii civilizate? Cavalerii participanţi la Cea de-a II-a Cruciadă au traversat Ungaria în 1147, în drum spre Palestina. Unul dintre ei, cronicarul Otto von Freising, a descris-o ca fiind o ţară a tuturor posibilităţilor. şi totuşi…
Începând cu secolul al XI-lea, Imperiul German – în special părţile vestice, ţările de Jos şi Flandra – era fruntea Europei.
Inovaţiile tehnice din agricultură, meşteşuguri şi minerit provocaseră un „boom“ economic. În spaţiul dintre Rin şi Elba, de la 70 de târguri în perioada carolingiană s-a ajuns la 3.000 în secolul al XIII-lea. Populaţia s-a dublat, până la aproximativ 12 milioane. Datorită noilor tehnici introduse în agricultură, era nevoie de un număr mai mic de ţărani pentru a exploata acelaşi ogor. Odată cu economia, au crescut şi pretenţiile nobililor. Meşteşugarii, aserviţi stăpânilor feudali, erau împovăraţi de taxe. Pe fondul acestei foame de pământ şi libertate a început migraţia germană spre răsărit. Mai întâi în interiorul ţării – prin defrişări şi asanări –, apoi tot mai departe: în Boemia, Polonia, Lituania, Cehia, Slovenia, Ungaria sau Transilvania. Au plecat în special ţăranii săraci, nobilii mici şi mijlocii ruinaţi şi meşteşugarii aserviţi.
La fel cum un manager cu poziţii vacante în organigramă angajează o companie de recrutare care să-i găsească oamenii potriviţi, domnitorii care voiau să colonizeze un ţinut recurgeau la serviciile unui „locator“ profesionist. Acesta călătorea pe nişte itinerare speciale, având la el documentele de chemare cu drepturile promise coloniştilor în teritoriul de emigrare. La întoarcere, locatorul conducea grupul spre teritoriul desemnat şi, uneori, dacă era un om cu bani pentru a putea susţine în primii ani financiar colonia (sub formă de împrumut), devenea administratorul viitoarei aşezări. Stăpânul domeniului îi acorda un număr de loturi şi privilegii economice. În Transilvania, deşi au existat mai multe valuri de imigrare de-a lungul a peste două secole, colonizarea a fost una planificată. Coloniştii au ajuns în Ungaria urmând cursul Dunării. Apoi au traversat Tisa. Cei care au mers în susul Mureşului au fost aşezaţi pe pământul crăiesc, în partea de sud a Transilvaniei, pe o fâşie de la Orăştie până la Baraolt, cu limita de nord în zona Târnavelor; cei care au urcat în susul Someşului au ajuns în zona Bistriţei, unde majoritatea satelor săseşti aveau să fie aservite nobilimii laice sau clericale.

Text: Cătălin Gruia

Vezi articolul integral în revistă.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*