Unde sclavii erau stăpâni

Foto: Tyrone Turner
Foto: Tyrone Turner

  Sclavii evadaţi din Brazilia au creat mii de comunităţi ascunse, sau quilombos, în inima ţării. În prezent, aceste comunităţi îşi recâştigă pământurile – şi totodată ajută la protejarea lor. Text: Charles C. Mann şi Susanna Hecht Foto: Tyrone Turner

Imaginează-ţi imposibilul: cum ar fi să zbori pe deasupra Pământului în secolul al XVII-lea, în epoca descrisă în cărţile de istorie drept perioada colonială, când europenii dădeau năvală în Lumea Nouă pentru a pune mâna pe o zonă sălbatică şi aproape pustie. Dar de fapt ai vedea zeci de milioane de băştinaşi care trăiau deja în America şi cărora li s-au adăugat un flux masiv nu de colonişti europeni, ci de sclavi africani. Până la începutul secolului al XIX-lea, africanii sosiţi în cele două Americi au fost aproape de patru ori mai mulţi decât europenii. Privind de acolo, de sus, nu ai avea cum să-ţi dai seama că acei puţini europeni sunt personajele principale. Mai degrabă ţi-ar atrage atenţia cele două populaţii majoritare: africanii şi indienii. Ai avea multe de văzut. Sclavii africani fugeau cu zecile de mii de condiţiile cumplite de pe plantaţiile şi din minele europenilor, îndreptându-se spre interiorul continentului, spre teritoriile controlate de indieni. Peste tot în cele două Americi, foştii sclavi şi indigenii au format comunităţi hibride, cunoscute sub denumirea de quilombo (cuvântul pentru „aşezare“ în graiul angolez kimbundu). Derulată în mare parte la adăpost de privirile europenilor, complexa interacţiune dintre negri şi pieile roşii este o dramă ascunsă, pe care istoricii şi arheologii au început abia de curând să o desluşească. Iar prezenţa acestui capitol pierdut nu este nicăieri mai evidentă decât în Brazilia, unde mii de quilombos ies la iveală, reafirmându-şi cultura mixtă şi făcând presiuni pentru a obţine drepturi de proprietate asupra pământurilor pe care le ocupă încă din epoca sclaviei. Miza este mare: legi noi conferă comunităţilor quilombo din Brazilia un rol esenţial în conturarea viitorului marii jungle amazoniene.   Papagalii ara ţipă undeva deasupra tuturor, în timp ce mica ambarcaţiune cu motor urcă pe râu, lăsând să se legene în urma ei zambilele-de-apă. Barca străbate bazinul inferior al Amazonului, mergând de la gura marelui fluviu, pe un afluent, până în cătunul Baixo Bujaru. Satul, aflat în  statul nordic Pará, s-a schimbat surprinzător de puţin din secolul al XVIII-lea, când a fost întemeiat de sclavii fugiţi de la stăpânii lor portughezi. Nu are decât o şcoală şi o clădire comunitară, înconjurate de case deschise din lemn, nu are electricitate, apă curentă sau servicii medicale şi se poate ajunge aici doar pe râu. Lângă pontonul principal, mai multe mâini apucă barca. Aproape o sută de oameni aşteaptă, dornici să întâlnească echipa medicală venită în vizită: un generalist, un stomatolog, o soră, o asistentă şi două cosmeticiene. „E adevărat că în alte ţări nu poţi să faci un tratament facial şi să-ţi împleteşti părul în dreaduri în timp ce ţi se face un test Papanicolau? – întreabă pilotul. Chiar că Brazilia e o ţară civilizată!“ În secolele de sclavagism, aproximativ cinci milioane de africani captivi au fost aduşi în Brazilia. Aproape imediat ce erau puşi la muncă, sclavii începeau să evadeze, creând lumi de fugari în interiorul ţării. Protejate de un labirint de râuri şi păduri de nepătruns, aceste aşezări ilicite au rezistat decenii şi chiar secole de-a rândul. Brazilia a abolit sclavia în 1888, fiind ultima naţiune din emisferă care a făcut-o. Dar sfârşitul sclaviei nu a pus capăt şi discriminării. În multe regiuni izolate, sclavii fugari ai Braziliei, numiţi şi quilombolas, au continuat să stea ascunşi, ferindu-se atât de bine de ochii autorităţilor, încât, la jumătatea secolului trecut, cei mai mulţi factori de decizie nici nu credeau că mai există asemenea comunităţi. În anii ’60, conducătorii militari ai Braziliei au decis să deschidă Bazinul Amazonului. Era la mijloc – susţineau ei – destinul poporului. Imediat au început să apară speculatorii, alimentând clasica bulă imobiliară. Sperând să obţină câştiguri rapide, au defrişat zone întinse, au plantat furaje şi au căutat cumpărători. Toţi cei găsiţi pe proprietate erau consideraţi intruşi şi alungaţi, de multe ori sub ameninţarea armelor. Nenumărate comunităţi quilombo au fost şterse de pe faţa pământului. Dar multe au reuşit să supravieţuiască, printre care şi Baixo Bujaru. În mulţimea care aştepta în Baixo Bujaru se afla şi Bettina dos Santos, mama pilotului, născută acum vreo 70 de ani într-o casă aflată la 45 de minute în amonte. Când generalii au „feliat“ Baixo Bujaru, împărţindu-l în ferme şi vânzându-l unor investitori cu relaţii politice, aici nu exista nicio şcoală şi nicio formă de protecţie legală. Bărbaţi înarmaţi au tăiat pădurile comunităţii quilombo şi au adus vite pe terenurile golaşe rămase în urma lor. Împreună cu biserica locală, Bettina dos Santos povesteşte că a contribuit la organizarea unor mişcări de protest. „Dar n-am reuşit să-i oprim. Aveau prea multe arme.“ În anii 1980, geologii au descoperit aici noi bogăţii – bauxită şi caolin – în bazinul hidrografic vecin, şi el  ocupat de quilombolas. Încă o dată, statul a distribuit fără reţineri pământurile, concesionându-le companiilor miniere. „Aşa încât, încă o dată, i-am anunţat că eram şi noi acolo“ – spune ea. De această dată, au avut succes. În martie 2008, Baixo Bujaru şi vecinii lor au câştigat titlurile de proprietate asupra pământului. După standardele americane, sufrageria lui dos Santos e goală: o măsuţă cu fotografii de familie şi un dulap cu cărţi pe un perete. Însă femeia care a crescut fără acces la servicii medicale e vizitată acum, la fiecare câteva luni, de o ambarcaţiune plină de medici şi cosmeticiene. Dos Santos nu a avut cum să meargă la şcoală şi şi-a riscat viaţa pentru a protesta împotriva defrişărilor. Acum, fiica ei îşi dă doctoratul, iar fiul ei lucrează pentru o asociaţie de fermieri. Zâmbind cu mândrie din fotografii, cei doi sunt dovada vie a modului în care quilombolas au devenit, din invizibili, cetăţeni cu drepturi legale. Comerţul cu sclavi din Atlantic a fost o afacere uriaşă, ale cărei tentacule au cuprins toată America, din Boston până la Buenos Aires. Dar centrul său a fost colonia portugheză Brazilia: pentru fiecare african care ajungea în America de Nord britanică, în Brazilia soseau 12. Cei mai mulţi erau trimişi în minele de aur şi pe plantaţiile de trestie de zahăr, unde munca brutală ucidea între o treime şi o jumătate dintre ei în decurs de cinci ani. Ca să recolteze trestia de zahăr, oamenii retezau tulpinile dure şi lipicioase, ca de bambus, sub soarele arzător. Pentru a prelucra zahărul, sucul trebuia fiert în clocot până scădea, în cazane mari, fumegânde. Nu e deci de mirare că sclavii şi-au căutat rapid o cale de scăpare, creând cel mai celebru quilombo dintre toate: Palmares, care, în culmea gloriei sale, la jumătatea secolului al XVII-lea, stăpânea peste 25.000 km pătraţi în munţii din nord, de pe coastă. Se spune că întemeietorul acestei naţiuni de quilombolas a fost Aqualtune, o prinţesă angoleză cu rang de general, căzută în sclavie în timpul războiului congolez din 1605. La scurtă vreme după ce a ajuns în Brazilia, Aqualtune, însărcinată, a evadat împreună cu câţiva dintre soldaţii ei şi a fugit în Serra da Barriga, un şir de protuberanţe bazaltice care domină câmpiile din zona de coastă, ca nişte turnuri de pază. Pe una dintre aceste înălţimi se afla un iaz, adăpostit de trunchiuri de arbori – şi aici trăia o comunitate indigenă. Legenda spune că acesta e locul unde Aqualtune a ridicat Palmaresul. La ora actuală, Palmaresul este un parc naţional din statul Alagoas, unde se ajunge doar pe un drum desfundat, noroios, nemarcat şi care poate smulge foarte uşor baia de ulei a unui automobil. O inscripţie comemorativă aşezată lângă iazul din legendă aminteşte povestea Aqualtunei – spre supărarea istoricilor, fiindcă nimeni nu ştie exact cât e de adevărată. Ce ştiu însă cercetătorii este că acest quilombo de vreo 12 sate a devenit un loc de refugiu pentru aproximativ 30.000 de africani şi indieni, ca şi pentru câţiva europeni renegaţi. La vremea respectivă, avea cam tot atâţi locuitori cât toată America de Nord britanică. Prin 1630, fiul lui Aqualtune, Ganga Zumba, conducea deja Palmaresul dintr-un palat bogat împodobit, unde aveau loc ospeţe îmbelşugate, servite de slujitori umili. Supuşii lui Ganga Zumba foloseau forje de tip african pentru a-şi confecţiona pluguri şi coase, pe care le foloseau pe ogoarele lor cu culturi mixte, de tip indian – porumb, orez, manioc –, şi păduri agricole de palmieri şi arbori-de-pâine. Aşezările lor erau protejate cu palisade înalte, gropi căptuşite cu ţepuşe mortale şi cărări podite cu ghimpi care sfâşiau carnea celor neavizaţi. Dacă un sat mai lăturalnic era atacat, locuitorii fugeau spre zonele înalte, unde solurile fertile şi izvoarele naturale le permiteau să reziste oricărui asediu. Lisabona vedea Palmaresul ca pe o provocare directă la adresa statutului ei colonial. Trupele de quilombolas făceau raiduri asupra aşezărilor portugheze şi, în plus, blocau expansiunea europenilor spre interiorul continentului. Furioşi şi înspăimântaţi, portughezii au lansat peste 20 de atacuri asupra Palmaresului – de fiecare dată, fără succes. Însă acest conflict permanent l-a istovit pe Ganga Zumba, care, în 1678, a acceptat să nu mai primească alţi fugari şi să se mute din munţi. Respingând ceea ce considera a fi un act de trădare, Zumbi, nepotul lui Ganga Zumba, şi-a otrăvit unchiul şi a rupt acest tratat. Ca ripostă, trupele colonialiste au atacat Serra da Barriga an după an. Până la urmă, portughezii au distrus Palmaresul după un asediu cumplit, în 1694, ucigând sute de locuitori. Acest quilombo nu a mai fost reclădit niciodată, dar Zumbi şi Palmaresul au rămas simboluri ale rezistenţei.     La prima vedere, comunităţile quilombo supravieţuitoare arată ca orice sat brazilian sărac. Dar cele mai multe păstrează elemente culturale din ţinuturile africane, amestecate cu tradiţii europene şi indiene. Brazilia are o multitudine de practici religioase hibride – candomblé, umbanda, macumba, terecô –, în care afro-brazilienii dansează, bat la tobe şi exersează acea combinaţie de arte marţiale şi dans numită capoeira. Complet izolate, aceste quilombos şi-au conceput parade şi festivaluri bazate pe aceste tradiţii spirituale, care leagă laolaltă comunităţile prin amintiri comune. În toate quilombos din partea de nord şi nord-est a Braziliei se sărbătoreşte Bumba-Meu-Boi, un festival ce relatează în manieră satirică povestea sclavilor care îşi schimbă destinul cu ajutorul băştinaşilor brazilieni. Lupta pentru libertate este reprezentată chiar mai explicit în dansul ritual Lambe-Sujos, în care „sclavii fugari“, mulţi acoperiţi din cap până în picioare cu petrol negru, lucios, sug suzete pentru bebeluşi – simbolizând barbarele căluşuri circulare pe care stăpânii le vârau în gura sclavilor recalcitranţi. Uniţi prin spiritul lor de rezistenţă, quilombolas  aduc un omagiu istoriei lor, pe care astfel o şi păstrează. Eforturile de salvare a pădurii tropicale au avut consecinţe neprevăzute pentru aceste comunităţi. Defrişările masive făcute în Amazon în anii ’70 au stârnit reacţii în toată lumea. Chico Mendes, un fel de Martin Luther King brazilian, a condus o campanie atât pentru recunoaşterea importanţei junglei amazoniene, cât şi a drepturilor „popoarelor tradiţionale“, printre care şi quilombolas. Pe de altă parte, dictatura militară se descompunea, dominată de scandaluri şi inflaţie. Brazilia a pus în aplicare o nouă constituţie democratică în octombrie 1988. Două luni mai târziu, Mendes a fost omorât de un ucigaş angajat de fermieri. Însă era prea târziu pentru a pune capăt luptei pe care o iniţiase: noua constituţie proteja drepturile populaţiilor tradiţionale şi declara quilombos ca „proprietare legitime ale terenurilor pe care le ocupă, pentru care statul va emite titluri de proprietate“. „La vremea respectivă, nimeni nu a înţeles implicaţiile acestei decizii“ – spune Alberto Lorenço Pereira, subsecretar pentru dezvoltare durabilă în Ministerul Planificării pe Termen Lung din Brazilia, care formulează politica funciară a ţării. Autorii constituţiei – spune el – şi-au închipuit „o mână de quilombos rămase prin junglă“ şi s-au gândit că vârstnicii acestor comunităţi vor fi răsplătiţi cu terenuri. Însă acum mulţi sunt convinşi că în Brazilia există poate 5.000 sau chiar mai multe quilombos, multe dintre ele în Bazinul Amazonului, ocupând cel puţin 30 de milioane de hectare. Adică o suprafaţă de mărimea Italiei. Conflictul era inevitabil – spune Pereira. „Mulţi alţi oameni îşi doresc acele terenuri.“ Furioşi, mai mulţi fermieri, mineri, plantatori, speculatori imobiliari şi proprietari de plantaţii au contraatacat, susţinând că multe dintre teritoriile quilombo disputate nu erau moşteniri străvechi ale sclavilor, ci pământuri acaparate în epoca modernă de intruşi care încearcă să câştige rapid nişte bani, dându-se drept ceea ce nu sunt. „A fost o adevărată explozie de resentimente – spune Manuel Almeida, liderul Terras Quilombos de Jambuaçu, o asociaţie formată din 15 quilombos de pe Amazonul inferior. Voci din senatul statului ne-au pus la îndoială legitimitatea şi au încercat să-i ajute în schimb pe cultivatorii de palmieri sau companiile miniere“ care îşi doreau pământurile vechilor quilombos – spune el. Între 1988 şi 2003, doar 51 de titluri de proprietate au fost acordate comunităţilor quilombo. Jambuaçu şi-a primit titlurile de proprietate în toamna lui 2008, dar numai după o luptă aprigă şi de lungă durată cu fermierii şi minerii. Brazilia a întâmpinat dificultăţi în încercarea de a defini exact un quilombo. Iniţial, definiţia – o comunitate de urmaşi ai sclavilor fugari – părea uşor de formulat. Dar cum putea legea să se aplice în locuri ca Frechal, din jungla estică a Braziliei, unde sclavii care i-au ajutat pe stăpânii lor să scape de datorii au fost recompensaţi cu pământuri, însă au fost persecutaţi de plantatorii postcolonialişti? Sau în Acará, în statul Pará, de pe Amazonul inferior, unde se spune că proprietarul unei plantaţii i-a dăruit pământurile sale unei sclave pe care o iubea, dar nu i-a dat niciun titlu de proprietate? Sau pe pământurile din Tocantins – statul de la sud-est de Pará –, care în anii 1860 au fost acordate de guvern miliţiilor formate din sclavi, pentru că luptaseră în războiul contra Paraguayului? Strict vorbind, niciuna dintre aceste aşezări nu fusese creată de sclavi fugari. Dar toate erau comunităţi autonome, înfiinţate de africani şi indieni, având culturi hibride şi lungi experienţe de rele tratamente, însă niciun document asupra pământurilor. Era oare cazul ca aceşti oameni să fie alungaţi din casele lor? Pentru a rezolva aceste dispute, preşedintele de atunci, Luiz Inácio Lula da Silva, a decis în noiembrie 2003 că un quilombo  era orice comunitate care se autodefinea ca atare şi care avea „strămoşi africani implicaţi într-o formă de rezistenţă faţă de oprimarea istorică“. După decretul lui Lula, au ieşit la iveală atât de multe quilombos, încât agenţiile care le evaluau declaraţiile nu au mai făcut faţă. Aproximativ 1.700 de quilombos au fost recunoscute oficial, iar numărul lor continuă să crească, întrucât ies la iveală comunităţi invizibile până acum. Pe măsură ce lista pretendentelor a crescut, afaceriştii interesaţi şi ecologiştii s-au alarmat, dându-şi seama că aceste mici aşezări afro-indiene erau pe cale să-şi adjudece suprafeţe uriaşe din Amazon. Mai rău, din perspectiva lor, cum multe quilombos erau clădite pe terenuri fertile, cu acces la râuri, unele dintre terenurile acestor comunităţi fiind cele mai valoroase proprietăţi din bazinul marelui fluviu.   Pentru un vizitator din afară, ferma Mariei do Rosário Costa Cabral şi a familiei ei, din statul Amapá, arată ca un peisaj tropical virgin: arbori înalţi şi liane luxuriante, sol noroios acoperit cu vegetaţie în descompunere. Şi totuşi aproape fiecare specie de aici a fost special aleasă şi apoi atent îngrijită de Costa Cabral şi fraţii ei. De-a lungul anilor, ei au plantat lime, nuci de cocos, cupuaçu (o specie înrudită cu arborele de cacao) şi açaí (un fruct de palmier foarte căutat pentru presupusele sale calităţi puternic antioxidante). Pe malurile râului au avut grijă să încurajeze tufişurile şi au plantat arbori fructiferi, care ademenesc peştii din junglă în apele adânci. Şi totuşi locul arată complet sălbatic – cel puţin pentru ochiul cuiva din afară.   Ferma se află în apropiere de Mazagão Velho, un orăşel întemeiat în 1770 de coloniştii portughezi din Maroc, cărora Lisabona le poruncise să se strămute în Amapá, unde prezenţa lor se presupunea că va împiedica potenţiale incursiuni ale coloniştilor din Guyana Franceză. Pentru a li se uşura tranziţia, noii veniţi au primit câteva sute de sclavi. Oraşul  a fost gândit ca o aşezare în stil european, cu pieţe elegante şi o reţea de străzi perpendiculare. Nu a trecut însă mult timp şi coloniştii au făcut trista descoperire că în Mazagão Velho umiditatea era incredibil de mare. La numai un deceniu după ce sosiseră, aceşti oameni – bolnavi de malarie şi locuind în magherniţe dărăpănate, pe care erau prea sărmani ca să le mai repare – au implorat Coroana să-i mute în altă parte. În final, aproape toţi coloniştii au plecat din oraş. Fără să fi acţionat în vreun fel, sclavii s-au trezit singuri. Erau însă liberi doar atât timp cât se prefăceau că nu sunt. Portughezii doreau să-i poată raporta regelui că exista acolo o aşezare care păzea flancul nordic al Braziliei, iar Mazagão Velho se potrivea numai bine. Anii au trecut, iar urmaşii africanilor din colonie s-au răspândit în zona rurală din jur. Trăind pe maluri de râu, ca şi indigenii, sclavii fără stăpâni au supravieţuit la fel ca vecinii lor indieni: râurile le dădeau peşti şi creveţi, micile lor grădini produceau manioc, arborii le ofereau restul. Două secole de plantat, îngrijit şi recoltat au remodelat jungla. Combinând tehnici indigene şi africane, oamenii au creat aici peisaje suficient de luxuriante pentru a fi confundate cu o sălbăticie neatinsă de om. Costa Cabral e o femeie puternică şi vigilentă. Are 62 de ani şi s-a născut într-un quilombo sărman, numit Ipanema. Tatăl ei îşi petrecea zilele căutând prin junglă arbori-de-cauciuc, endemici pentru Amazon, şi colectând latexul care le curgea de sub scoarţă. Dacă găsea un pâlc de arbori deosebit de productivi, ştia că în final locul va fi descoperit de oameni mai bogaţi şi mai puternici, care aveau să-i dea deoparte pe căutătorii de cauciuc ca el şi să pună stăpânire pe tot. Neputând să obţină titluri de proprietate asupra pământului, Costa Cabral şi familia ei trăiau de azi pe mâine, vânzând creveţi, fructe de palmier şi uleiuri din diverse specii de arbori.  De mai multe ori şi-au înfiinţat ferme şi tot de atâtea ori au fost înlăturaţi. Aşa încât, în 1991, Costa Cabral şi fraţii ei au profitat imediat de ocazia care li s-a ivit şi au cumpărat 10 hectare pe malurile lui Igarapé Espinhel, un subafluent al marelui fluviu. Pentru cineva care nu e din Amazon, proprietatea în sine nu pare a fi cine ştie ce. Situată în labirintul micilor afluenţi care se varsă în estuarul Amazonului, e inundată de flux şi reflux de două ori pe zi. Chiar şi când apele se retrag, în urma lor rămâne o suprafaţă plină de un noroi atât de vâscos, încât îţi smulge bocancii din picioare. Chiar înainte ca pământul să fie cumpărat de Costa Cabral, fusese devastat de moda inimii de palmier, de la sfârşitul anilor 1980, când orice restaurant cu pretenţii din New York sau Los Angeles avea în meniu salată cu inimă de palmier. Barjele piraţilor vânau palmieri prin tot  Amazonul inferior, cu aerul implacabil al unor asasini plătiţi. Costa Cabral şi familia ei au început să lucreze pământul folosind tehnici învăţate de la tatăl lor. Au plantat arbori pentru cherestea care cresc rapid, căutaţi de gaterele din amonte. Pentru piaţă, au plantat pomi fructiferi. Cu capcane împletite – identice cu cele folosite în Africa de Vest – au prins creveţi în cuşti plutitoare. Păduri cultivate precum cea a Costei Cabral se găsesc în tot Bazinul Amazonului. Şi totuşi grija administratorilor faţă de mediu nu a funcţionat întotdeauna în folosul quilombos. De multe ori, organizaţiile ecologice pretind că orice intervenţie umană degradează inevitabil jungla. La circa 300 km spre vest de Mazagão Velho, mai multe quilombos de pe râul Trombetas şi-au îngrijit atât de frumos pădurile, încât în 1979 Brazilia a înfiinţat o biorezervaţie de aproape 4.000 km pătraţi, pe malul de est al râului. Dar legislaţia care a creat rezervaţia interzicea „orice alterare a mediului înconjurător, inclusiv vânătoarea şi pescuitul în zonă“, înfuriindu-i astfel pe cei ale căror familii trăiau acolo de un secol şi jumătate. 10 ani mai târziu, şase quilombos au fost înghiţite de o nouă pădure naţională, de mărime aproape egală, situată pe malul vestic al râului. Iar în această pădure naţională, a fost acceptată o mină gigantică de bauxită, dar li s-a interzis celor care locuiau aici de atâta vreme să mai taie copaci. „Pădurea încă există doar datorită acestor oameni – spune Leslye Ursini, antropolog la INCRA, agenţia de administrare a terenurilor din Brazilia. Acum, ei sunt atacaţi şi de ecologişti, şi de cei care extrag bauxită.“ }inând cont că mulţi locuitori din quilombos au ajutat ei înşişi la conturarea peisajului amazonian pe care conservaţioniştii încearcă să-l protejeze, alungarea lor de pe propriile teritorii nu va face decât să agraveze starea pădurilor – spune Ursini. Acest punct de vedere e preluat de mulţi factori de decizie şi de quilombolas din toată Brazilia. La un an după ce şi-a cumpărat proprietatea, Costa Cabral a avut o surpriză neplăcută: actul ei de proprietate, ca multe altele din Amazonia, era complet vraişte. „Ne-am dus la biroul INCRA ca să vedem dacă ni se emiseseră hârtiile“ – spune ea. Familia a descoperit că „proprietarul oficial al terenului era altcineva, iar proprietatea era grevată de impozite restante“. Pentru că statul avea gaj pe teren, ca să devină proprietara de drept Costa Cabral trebuia să plătească toate acele restanţe. Era ca şi cum ar mai fi plătit tot terenul încă o dată. Timp de mai bine de un deceniu, a continuat să vândă açaí, creveţi şi plante medicinale în Macapá, capitala statului Amapá, adunând puţin câte puţin banii pentru taxe. Şi-a obţinut actele de proprietate în 2002. Apoi, într-o bună zi, Costa Cabral a dat peste un grup de prospectori care înfigeau ţăruşi în pământul ei şi însemnau arborii cu panglici. Comentau: „Ce loc bun pentru açaí! Hai să-l parcelăm şi să-l vindem!“ – îşi aminteşte ea. Presupuşii cumpărători ar fi urmat să meargă la tribunal pentru a-i înlătura pe ocupanţii actuali – practică foarte răspândită în zonele rurale din Brazilia. „Am simţit că înnebunesc – spune ea. Am zis: «Eu am plantat tot ce creşte aici!»“ I-a arătat actele ei unui inspector INCRA. „Omul s-a uitat peste ele şi le-a spus prospectorilor: «Staţi aşa! Nu puteţi să furaţi pământul ăsta.»“ În 2009, preşedintele Lula a semnat Legea provizorie 458, o încercare remarcabil de ambiţioasă de a pune la punct drepturile de proprietate asupra terenurilor din Amazonia – una dintre principalele cauze ale violenţelor şi distrugerilor de mediu din ultimii 40 de ani. Legea garantează titlul de proprietate oricărui quilombo ai cărui membri deja ocupă pământurile respective şi au mai puţin de 80 de hectare fiecare. Legea a fost contestată în instanţă de grupări industriale şi ecologiste, toate susţinând vehement că acest act îi răsplăteşte pe intruşii care şi-au însuşit ilegal terenurile respective. Dar cum legea este în curs de implementare în cele mai multe state, se speră că va putea încheia o luptă veche de secole. Scoţând la lumină miile de aşezări ascunse, legea va permite statului să investească în şcoli şi clinici – lucru pe care nu-l poate face legal dacă existenţa acestor comunităţi este contestată. Am discutat cu Costa Cabral la scurt timp după promulgarea legii. Nu aflase încă vestea. Dar când i-am explicat ce şi cum, a aprobat hotărât din cap. „Era şi timpul!“ – a spus ea.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*