Refugiații accidentului nuclear din Japonia

Au trecut 2 ani de când această japoneză se adăpostea în centrul pentru convenții Big Palette din Koriyama. Foto: David Guttenfelder

După dezastrele din 11 martie, zeci de mii de oameni au primit ordin să-și părăsească urgent casele din apropierea centralei nucleare avariate; urmele lor au rămas înghețate în noroi. Iată o relatare în exclusivitate asupra locurilor pe care cu greu le-au lăsat în urmă.

Text: Lucille Craft

Poate că aspectul cel mai sfâșietor al orașului Namie e că, la prima vedere, totul pare în regulă. Pajiștile verzi-albăstrui par abundente. Râurile molcome Takase și Ukedo scânteiază în soare. Frizeria, gara și restaurantul specializat în fripturi de porc par gata de deschidere, într-un alt univers decât haosul și distrugerea totală care au lovit alte orașe de pe coastă. În prefecturile Miyagi și Iwate, marea a scos la mal ceasuri încremenite la 3:15 după-amiaza, când tsunamiul a înghițit orașe întregi; în Namie, un modest orășel de pescari, ceasurile ticăie în continuare.

Namie e unul dintre cele cinci orașe, două municipii și două sate  aflate total sau parțial pe o rază de 20 km de centrala nucleară Fukushima Daiichi, suprafață în care guvernul a interzis accesul. Ca toate orașele din zona de excludere nucleară, e ca și inexistent. Dintre cei 21.000 de locuitori, 7.500 s-au împrăștiat prin Japonia. Alți 13.500 trăiesc în adăposturi temporare în regiunea Fukushima, fiind o parte dintre cei peste 70.000 de „refugiați ai accidentului nuclear“, dislocați de cel mai grav accident de acest fel după Cernobâl.

Practic, Namie a început să moară în orele de haos de după cutremurul din 11 martie.

Orașul are formă de papion,  întinzându-se către nord-vest de la Fukushima Daiichi. Ascultând la televizor știrile despre accidentul nuclear și la îndemnul oficialilor locali, locuitorii au plecat spre zone mai înalte, spre centrul papionului. Refugierea pe dealuri e un instinct salvator pentru japonezi, cultivat de secole de tsunami, dar de data aceasta, strategia s-a dovedit catastrofală. Localnicii au fugit drept în coloana de aer purtătoare de resturi radioactive. S-au înghesuit în adăposturi cu provizii puține până pe 15 martie, după ce o nouă explozie i-a gonit mai departe spre vest, înspre orașul Nihonmatsu.

„Orașul uitat“ – așa numea numărul din iulie al Bungei Shunju, revistă de mare circulație, orașul Namie, pentru care nu s-au emis ordine oficiale de evacuare, nici măcar când exploziile de hidrogen din unitățile 1 și 3 au acoperit zona Fukushima cu particule toxice. „Nu ne-au uitat –  spune Naka Shimizu, adjunctul primarului. Ne-au ignorat.“

Cu măști și costume protectoare albe, localnicii sunt  rareori aduși cu autobuzul în zonă pentru a recupera bunuri de valoare și a-și inspecta casele. Vizitele sunt scurte – două-trei ore –, pentru o expunere minimă la radiații. Unele familii își planifică incursiunile cu precizie militară, dar Junko și Yukiichi Shimizu, care împărțeau casa cu familia fiului lor, inclusiv un nepot de doi ani, și care pășesc acum încet prin casa lor spațioasă, sunt vădit copleșiți. Pe 26 iulie, am petrecut o jumătate de oră cu ei, într-o zi când exploram, cu mașina și pe jos, orașul părăsit.

Yukiichi, bărbatul de 62 de ani, sigilează ferestrele, privind trist la grădina lui dragă, căzută în paragină. Junko, 59 de ani, șterge praful de pe altarul budist al familiei și adună puținele lucruri mărunte pe care au voie să le scoată din zonă: fotografii, leacuri chinezești din plante, chimonoul fiicei sale. Lasă acolo tăblițele memoriale budiste. „Doar ele ne mai apără casa“ – spune ea. Primăria orașului Namie s-a mutat în birouri provizorii în Nihonmatsu. Se eliberează în continuare certificate de naștere, se ține evidența locuitorilor răspândiți tot mai departe, se consultă experții în privința cesiului radioactiv, care a făcut de nelocuit cei 222 km2 ai orașului.

Mulți localnici au tot sperat să se întoarcă odată ce Fukushima Daiichi e stabilizată, dar perspectivele sunt sumbre. Tepco, compania operatoare a centralei avariate, speră să aducă lucrurile sub control înainte de Anul Nou, dar nu se va permite întoarcerea locuitorilor în viitorul apropiat; iar guvernul lucrează la un plan prin care să le cumpere casele.

Razele blânde ale amurgului poleiesc centrul orașului cu o lumină caldă, iar briza răcoroasă a oceanului se joacă în voie cu costumele noastre Tyvek, în care ne topim de cald. O clipă, doar o clipă, putem să uităm că, la câțiva kilometri de aici, pe șoseaua nr. 6, contorul Geiger indică valori de 600 de ori mai mari decât normalul. Yukiichi Shimizu, care avea o orezărie și a lucrat în construcții, se plânge, privindu-și orașul primitor, dar fără viață: „Oare e chiar așa de periculos să stai aici?“

 

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*