Sub Paris

Foto: Stephen Alvarez

Cum ajungi acolo

Prin guri de canal și scări nesfârșite.
Ce să porți
Căștile de miner sunt de folos.
Ce poți face
Poți munci, petrece, picta sau, pur și simplu, explora rețeaua întunecoasă de tuneluri.

Text: Neil Shea

Taxiul străpunge dimineața de sâmbătă. Marile bulevarde sunt liniștite, magazinele închise. De la o brutărie vine miros de pâine proaspătă. La un semafor, o mișcare îmi atrage privirea. Dintr-o gaură în pavaj iese un om în salopetă albastră. Are părul împletit în șuvițe și pe cap poartă o lampă. Apoi iese și o tânără cu o lanternă. Are picioare lungi și zvelte și poartă pantaloni foarte scurți. Ambii sunt încălțați cu cizme de cauciuc, ambii sunt mânjiți cu noroi bej, ca un însemn tribal. Omul astupă gaura cu un capac metalic, o ia de mână pe femeie și, împreună, o iau la fugă râzând pe stradă.

Parisul are o legătură mai profundă și mai neobișnuită cu subteranele sale decât alte orașe, ele fiind printre cele mai vaste. Arterele intestine ale Parisului, miile de kilometri de tuneluri ce alcătuiesc unele dintre cele mai vechi și mai dense rețele de metrou și de canalizare din lume sunt doar începutul. Sub Paris există spații de tot soiul: canale și rezervoare, cripte și seifuri bancare, crame transformate în cluburi de noapte și galerii de artă. Cele mai  surprinzătoare sunt les carrières – vechile cariere de calcar, care formează o rețea adâncă și complicată pe sub mai multe cartiere, mai ales în partea de sud a metropolei.
În secolul al XIX-lea, de-aici se scotea piatră pentru construcții. După aceea, în grotele excavate s-au cultivat ciuperci, la un moment dat cu o producție de sute de tone pe an. În Al Doilea Război Mondial, luptătorii din Rezistența Franceză se ascundeau în unele cariere, în timp ce în altele erau buncăre germane. Astăzi, tunelurile sunt frecventate de un alt grup clandestin, o comunitate laxă și neierarhizată, ai cărei membri petrec uneori zile și nopți sub oraș. Sunt numiți catafili, iubitori ai subteranelor Parisului.

Accesul în cariere a fost interzis în 1955, dar catafilii sunt în general tineri care fug de lumea de la suprafață și de regulile ei. Veteranii spun că fenomenul a înflorit în anii ’70 și ’80, când tradiționalul spirit rebel parizian a primit un impuls proaspăt de la cultura punk. Coborârea în subteran era mai ușoară atunci, întrucât existau mai multe intrări deschise. Unii catafili au descoperit că puteau ajunge în cariere prin uși uitate din subsolurile școlilor, târându-se mai apoi prin tuneluri pline de oase – celebrele catacombe. În locuri știute doar de ei, catafilii petreceau, organizau spectacole, făceau artă, se drogau. În subteran domnea libertatea sau chiar anarhia.

La început, lumea de la suprafață de-abia i-a băgat în seamă. Dar până la sfârșitul anilor ’80, primăria și proprietarii spațiilor private închiseseră cele mai multe intrări, iar o unitate de elită a poliției a început să patruleze prin tuneluri. Dar n-a reușit să elimine catafilia. Tânărul cuplu pe care îl văzusem ieșind dintr-o gură de canal în acea dimineață era unul de catafili. Poate că fusese o întâlnire amoroasă; unii dintre bărbații cu care am explorat carierele și-au întâlnit viitoarele soții în tuneluri și au făcut schimb de numere de telefon la lumina lanternei. Catafilii sunt printre cei mai buni ghizi ai lumii subterane a Parisului. Cei mai mulți parizieni sunt doar vag conștienți de dimensiunile ei, chiar dacă, atunci când merg cu metroul, trec probabil pe deasupra oaselor strămoșilor lor.

Catacombele

Philippe Charlier își pune punga de plastic pe un scaun ponosit și-și freacă mâinile. E rece și întuneric în acest mormânt. Picături de apă sclipesc pe tavan și aerul miroase a mucegai și a pământ umed. Morții ne înconjoară, stivuiți ca lemnele în stânjeni, pereți de orbite goale și capete de femur rotunjite. Charlier caută în pungă, plină de oase pe care le va lua cu împrumut, și scoate un craniu de culoarea pergamentului. Din el curg așchii de os și pământ. „Îmi place patina, faptul că nu sunt albe și curate“ – spune el.

Cu șase etaje mai sus, în cafenelele din Montparnasse, ospătarii lustruiesc mesele și scot în stradă panourile cu meniuri. E aproape ora prânzului.

Charlier caută din nou în pungă și găsește partea frontală a unui alt craniu – o față. Ne uităm la ea. Sub orbite, osul e poros și înfundat. Fosa nazală e mărită și rotunjită. Charlier este arheolog și specialist în medicină legală la Universitatea din Paris; fața din mâinile sale ar putea fi contorsionată într-o grimasă. „Acesta e un semn de lepră avansată“ – spune el cu voioșie. Îmi dă craniul și caută din nou prin pungă. Eu mă gândesc la niște dezinfectant pentru mâini.
Într-o zi normală, catacombele ar răsuna de sunete – ecoul glasurilor și râsetele neliniștite ale turiștilor, care, uneori, așteaptă ore întregi pentru a intra. Dar astăzi locul este închis. Charlier poate studia în liniște oasele.

Aici odihnesc vreo șase milioane de parizieni, aproape de trei ori populația orașului de deasupra. Scheletele lor au fost exhumate din cimitire supraaglomerate în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea și vărsate în tunelurile vechilor cariere. Cele mai recente sunt din perioada Revoluției Franceze; cel mai vechi poate data din epoca merovingiană, de peste 1.200 de ani. Toate sunt anonime, dezarticulate, fără urmă de individualitate.

Dar Charlier culege fragmente de povești de pe oasele lor: boli și accidente de care au suferit, răni care s-au vindecat sau nu, hrana pe care au consumat-o, practici chirurgicale. De aici, de jos, Charlier poate vedea cum era viața de altădată la lumina soarelui. Scormonește prin pungă.

„Ah! – spune, privind cu ochii mijiți la leziunile unei vertebre. Febră de Malta!“

Răsuflările noastre formează nori de-a lungul tavanului. În depărtare, se aude apa căzând. Charlier studiază fragmentul din șira spinării. Febra de Malta, sau bruceloza, îi afectează pe cei care vin în contact cu animale infectate sau cu secrețiile lor, cum ar fi laptele.

„Poate că omul ăsta a fost brânzar“ – spune Charlier.

Privesc de-a lungul coridorului. Ne aflăm într-un fel de bibliotecă; avem în față alte zece mii de povești precum viața brânzarului. Când Charlier va lua metroul înapoi spre birou, va avea în punga lui de plastic câteva dintre ele.

Inspectorii

„Au pregătit o gaură pentru tine“ – spune inspectorul, ținându-mi portiera dubei. Rânjește. „O să-ți pară rău!“ {i trântește ușa.

Parcurgem un bulevard liniștit într-o dimineață caldă de primăvară. Bărbați și femei merg la serviciu pe sub coroanele umbroase ale castanilor.  În suburbia Arcueil, șoferul oprește pe o stradă aglomerată. Pe marginea drumului, colegii săi îmbracă salopete albastre, cizme înalte de cauciuc și căști de protecție. Ne alăturăm lor la o gură de canal de sub un mal acoperit de iederă. Un  puț întunecos se deschide la picioarele noastre.

Unul câte unul, membrii echipei își aprind frontalele și coboară. Sunt de la Inspection Générale des Carrières, IGC. Sarcina lor este de a se asigura că Parisul nu se va prăbuși în carierele ce-i brăzdează fundațiile. La baza scării, ne ghemuim într-un coridor îngust, în timp ce Anne-Marie Leparmentier, geolog, măsoară nivelul de oxigen. Astăzi este suficient.

Înaintăm prin tunel, aplecați ca niște troli sub plafonul scund.  Pereții calcaroși transpiră și pe jos e apă. În piatră se văd fosile de animale marine, iar într-o baltă de noroi găsim o potcoavă ruginită – o relicvă de la un animal care căra pietre aici, jos, cu peste un secol în urmă.

Parisul modern e așezat pe niște formațiuni masive de calcar și ghips. Romanii au fost primii care au exploatat piatra; băile, sculpturile și arenele lor mai pot fi încă întâlnite în Île de la Cité și în Cartierul Latin. Pe parcursul secolelor, pe măsură ce Luteția Romană a devenit Paris, s-a excavat mai adânc și pe zone mai vaste, pentru a extrage materialul destinat clădirilor de referință ale orașului – precum Luvru sau Notre Dame. Carierele deschise s-au transformat în rețele de galerii subterane.

La început, carierele se aflau în afara orașului. Dar, pe măsură ce Parisul s-a extins, o parte din el a ajuns și deasupra vechilor tuneluri. Această extindere a avut loc timp de generații și fără supraveghere. Muncitorii lucrau într-un mediu nereglementat, cu torțe, praf sufocant și accidente mortale. Când epuizau o carieră, o umpleau cu moloz sau pur și simplu o abandonau. La suprafață, nimeni nu dădea prea multă atenție fenomenului. Nimeni nu realiza cât de ciuruite deveniseră fundațiile Parisului.

Prima prăbușire majoră a avut loc în decembrie 1774, când un tunel instabil s-a dărâmat, înghițind case și oameni, pe locul unde astăzi se află bulevardul Denfert-Rochereau. În anii următori, și alte hăuri s-au surpat, înghițind și mai multe case. Regele Ludovic al XVI-lea l-a însărcinat pe arhitectul Charles Axel Guillaumot să exploreze, să cartografieze și să stabilizeze carierele. Încetul cu încetul, echipe de inspectori le-au trecut în revistă și le-au consolidat. Pentru a-și ușura munca, ei au săpat și alte tuneluri care să conecteze rețelele izolate. Cam în același timp, când regele a decis să închidă și să golească unul dintre cimitirele supraaglomerate și putride ale orașului, lui Guillaumot i s-a cerut să găsească un loc pentru oseminte – și astfel unele cariere pariziene au devenit catacombe.

Astăzi, Leparmentier și echipa ei continuă munca primilor inspectori ai lui Guillaumot. La circa treizeci de metri sub nivelul străzii, ne oprim în fața unui pilon, o stivă formată din cinci sau șase lespezi de la începutul secolului al XIX-lea. „Să nu-l atingi – spune Leparmentier. E cam fragil.“ O crăpătură mare și neagră traversează tavanul pe care pilonul încă îl susține.

Mici prăbușiri au loc în fiecare an – îmi spune ea; nu mai demult de 1961, pământul a înghițit un întreg cartier din sud, omorând 21 de oameni. Leparmentier își ia notițe. Arată spre tunelul care trece pe sub noi, făcând un semn de prăbușire cu mâna. Într-o zi, acest pilastru ar putea ceda, iar tunelul în care ne aflăm s-ar putea prăbuși peste cel de dedesubt.

Coborâm și mai adânc. La capătul unui coridor stăm și contemplăm gaura întunecoasă de care fusesem avertizat cu ore în urmă. Nu e mai largă decât umerii mei. Nimeni nu e sigur unde duce. Un membru mai tânăr al echipei se înghesuie în gaură, dând din picioare. Privesc la Leparmentier, care clatină din cap, parcă spunând: nici prin cap nu-mi trece să intru acolo. Dar îmi face semn: ești invitatul meu.

Foto: Stephen Alvarez

 

Catafilii

Unii catafili coboară în subteran doar ocazional și folosesc numai rute bine cunoscute. Cei mai împătimiți merg mai des și mai departe. I-am găsit pe următorii mei ghizi, doi tineri bruneți în salopete albastre, lenevind la soare pe o bancă într-un parc dintr-un cartier liniștit, având lângă ei un rezervor de oxigen și alt echipament pentru scufundări. Mamele care împing cărucioare îi privesc suspicioase.

Dominique e depanator; Yopie – își dă doar porecla de catafil – face grafică pe computer, e tatăl a doi copii și un desăvârșit scafandru de peșteri. Adunăm echipamentul și ne îndreptăm spre un pod, sub care aerul rece răzbate din intrarea lor secretă. Când ne apropiem, un tip acoperit de noroi iese din ea, ca un păianjen. Tocmai a pus la cale o petrecere a burlacilor – spune el.

Cea mai mare parte a subteranului a fost cartografiată. Hărțile vechi și complicate ale lui Guillaumot au fost actualizate de mai multe ori de către succesorii săi, iar catafilii își fac propriile hărți. Unii, precum Yopie, parcurg distanțe lungi pentru a completa golurile rămase. Trecem pe lângă numeroase tuneluri înainte de a găsi obiectul dorinței lui de azi: o gaură neagră.

Multe tuneluri sunt presărate cu vechi puțuri și cavități. Unele sunt adânci și pline cu apă, altele dau spre încăperi ascunse. Yopie s-a scufundat în zeci de gropi, dar spune că în asta nu a intrat nimeni. Apa e imobilă ca gheața, dar lumina lanternei nu pătrunde prea departe. Yopie își controlează regulatorul, masca și harnașamentul. Apoi își leagă casca, aprinde două frontale și plonjează.

Câteva minute mai târziu revine la suprafață într-o erupție de bule. Groapa avea doar vreo cinci metri, iar pe fund nu se afla nimic. Dar, cel puțin, harta sa poate fi acum îmbunătățită.

Petrecem alte câteva ore rătăcind prin cripte pline de oase în descompunere și prin galerii cu picturi murale, luminoase. Trecem pe lângă locul în care, cu câteva zile în urmă, mă rătăcisem însoțind doi cataflics – polițiști însărcinați să-i prindă pe alde Yopie și Dominique în subteran. Yopie ne duce într-o cameră care nu se află pe nicio hartă. El și prietenii săi au petrecut ani aducând ciment și rearanjând blocuri de calcar pentru a construi bănci, o masă, o platformă pentru dormit. Camera e confortabilă și curată. În pereți sunt săpate nișe pentru lumânări. Piatra bej strălucește cald. Îl întreb pe Yopie ce îl atrage în subteran.

„Nu tu șef, nu tu stăpân – îmi răspunde. Mulți coboară aici pentru a petrece, unii pentru a picta. Unii pentru a distruge sau a crea sau a explora. Facem ce vrem aici. Nu avem reguli. Pe când la suprafață…“

Face cu mâna și zâmbește. Își aprinde o țigară. „Noi avem o vorbă: ca să fii fericit, stai ascuns.“

Canalizarea

În Les Misérables, Victor Hugo numea canalele Parisului „conștiința orașului“, deoarece de acolo toți oamenii par egali. Într-o camionetă plină cu muncitori de la canalizare gata să-și înceapă tura în arondismentul al 14-lea, Pascal Quignon, cu o vechime de 20 de ani, vorbește de lucrurile mai concrete din subteran: pungi cu gaz exploziv, boli, șobolanii monstruoși despre care se zice că s-ar adăposti sub Cartierul Chinezesc. Tatăl lui a lucrat și el în les égouts, bunicul la fel.

Lângă o librărie de pe o stradă îngustă, tragem pe noi costume albe Tyvek și cizme înalte până la șold, mănuși albe de cauciuc și căști de protecție albe. Tot acest alb pare nechibzuit, ca o pânză pentru cine știe ce pictură oribilă. Din gura de canal deschisă ies jeturi calde și consistente de aer. Quignon și colegii săi spun că bagă de seamă mirosul numai când se întorc din vacanță. „Gata?“ – mă întreabă.

În tunelul a cărui formă aduce vag cu un ou, un șuvoi nesfârșit de ape reziduale trece prin canalul din podea. Pe ambele părți sunt conducte mari de apă. Una duce apă potabilă în case și apartamente, cealaltă – apă nepotabilă pentru spălarea străzilor și stropitul parcurilor.

Unele dintre tunelurile de aici datează din 1859, când Hugo termina de scris Les Misérables. La intersecția lor, indicatoare albastre și galbene arată denumirile străzilor de deasupra. Avansez plescăind prin apă, încercând să nu mă gândesc la șuvoiul întunecat de la picioarele mele și sperând să nu ajungă niciun strop din el pe carnețelul meu. Quignon și partenerul său, Christophe Rollot, luminează cu lanternele fisurile și înregistrează amplasamentul țevilor sparte pe un minicomputer.

Rollot râcâie cu cizma prin apă și o lipește de zid. „Dacă ești atent, poți găsi o mulțime de lucruri“ – spune el. Lucrătorii de la canalizare spun că au găsit bijuterii, portofele, arme, un tors uman. Odată, Quignon a găsit un diamant. Sub Rue Maurice Ripoche, simt un jet de apă trecându-mi peste picior. Venea de la una dintre țevile descendente. Cineva tocmai trăsese apa pe cizma mea.

Comoara

Sub Opéra Garnier, vechea clădire a operei, există un spațiu despre care mulți parizieni cred că e doar o legendă. La turnarea fundației, după 1860, inginerii care luptau să dreneze apa din pământul umed pur și simplu au îndiguit-o într-un bazin de 55 de metri lungime și 3,5 metri adâncime. Acest iaz subteran, care apare în Fantoma de la operă, adăpostește câțiva pești durdulii: angajații operei îi hrănesc cu scoici congelate. Într-o după-amiază, i-am urmărit pe pompieri exersând acolo operațiuni subacvatice de salvare. Ieșeau strălucitori ca niște foci în costumele lor de scafandru, discutând despre un monstru marin (de fapt, un somn de vreo 80 cm).

Nu departe de operă, în anii ’20, o armată de muncitori care lucrau zi și noapte au creat un alt spațiu subteran unic. La peste 35 de metri sub Banque de France, și în spatele unor uși mai grele decât capsulele spațiale Apollo, ei au construit un seif care adăpostește azi rezerva de aur a Franței, de circa 2.600 de tone.

Fotograful Stephen Alvarez și cu mine ne aflăm în acel seif. În toate direcțiile, sunt săli ticsite cu aur așezat în cuști de oțel înalte. Praful se așterne pe lingouri ca o ninsoare lentă și fină. Îmi amintesc de catacombe: la fel ca scheletele, fiecare lingou de aur are o poveste, poate mai multe. Dintotdeauna, aurul a fost râvnit, furat, topit. Un singur lingou de aici ar putea conține fărâme din pocalul unui faraon și din aurul conchistadorilor.

Un oficial al băncii îmi întinde un lingou. E greu, îndesat, o cărămidă cu o crestătură adâncă la bază, ca o bărbie despicată. Sigiliul Biroului de Certificare al SUA din New York și data de 1920 sunt marcate într-un colț. „Americane – spune oficialul. Astea sunt cele mai urâte.“

Îmi arată alte lingouri, pe care le consideră mai arătoase. Au laturile ușor conice sau părțile superioare rotunjite ca niște felii de pâine. Fiecare valorează aproximativ 500.000 de dolari. Franța își vinde treptat o parte din comoară – îmi explică el –, dar cumpărătorii nu vor aurul american, grosier. Într-o cameră din apropiere, paleți cu aur sunt ambalați și transportați spre o destinație secretă, unde lingourile vor fi topite și turnate în forme mai simpatice.

În martie anul trecut, hoții au săpat un tunel spre un seif bancar nu departe de aici. Au reușit să imobilizeze un paznic, au spart circa 200 de cutii de valori și la plecare au declanșat un incendiu. Aici, la banca centrală – mă asigură oficialii –, seiful nu e conectat la nicio altă parte a subteranului parizian. Întreb dacă cineva a încercat vreodată un jaf. Unul dintre bărbați râde.

„Ar fi imposibil!“ – spune el. Mă gândesc la Napoleon, care a înființat Banque de France în 1800 și căruia i se atribuie celebra zicală: „Imposibil nu există în limba franceză.“
Ieșim pe ușile de oțel și ne îndreptăm spre liftul de zece etaje, trecând pe la scanerul retinian și prin camere de sticlă cu uși glisante, care arată ca niște chesoane de navă spațială. Aflați din nou afară, în stradă, Alvarez și cu mine suntem încă pătrunși de febra aurului.

„Și-a verificat cineva geanta?“ – îl întreb. „Nu. Dar pe a ta?“

Mergem pe jos. Nu departe, observ o gură de canal. Probabil că dă într-un tunel. Tunelul poate merge în paralel cu strada sau o poate coti spre seif. Mintea mea se mișcă de-a lungul acelui pasaj, imaginându-și traseul și numeroasele ramificații. Catafilii îmi spun că e normal să ți se întâmple așa când revii la suprafață: n-ai ce face, îți imaginezi libertatea din răcoarea imobilă a subteranelor, cu toate posibilitățile ei.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*