În căutarea sustenabilității în cultură

Cu bastonul prin București. Foto: Alberto Groșescu

Interviu cu EDMOND NICULUȘCĂ, fondatorul A.R.C.E.N.

a consemnat Domnica Macri

Absolvent de teologie și științe politice, masterand la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, unde se specializează în estetică urbană și creșterea calității spațiului public, fondator al A.R.C.E.N., Edmond Niculușcă, de 25 de ani, este, alături de Alberto Groșescu, unul din ghizii deja celebri ai plimbărilor „Cu bastonul prin București”. Echipați cu joben, cu câte o mică boxă portabilă și o cantitate impresionantă de informații culturale, cei doi ghizi conduc anual mii de oameni într-o aventură de redescoperire a Bucureștiului, fără egal în peisajul cultural post-1989.

Cine ești tu și ce este A.R.C.E.N.?
Am înființat A.R.C.E.N. – adică Asociația Română pentru Cultură, Educație și Normalitate, în 2006. Ideea mi-a venit când eram elev la Școala Centrală și, în 2006, când am vorbit despre normalitate, lumea s-a uitat puțin strâmb la mine și s-a speriat. Am încercat să le explic, la vârsta aia, că atunci când vorbesc depre normalitate mă gândesc la normalitatea culturală, adică la o ierarhie a valorilor, la o delimitare clară între valoarea autentică și non-valoare. În fond, despre normalitate vorbești doar când ea nu există, lucrurile firești se întâmplă pur și simplu.

A.R.C.E.N. – un grup de vreo 20 de oameni, tineri și foarte tineri – are tot felul de programe dedicate literaturii și flosofiei. De exemplu împreună cu librăriile Humanitas am avut timp de un an și jumătate dezbateri săptămânale numite „Eseuri de duminică”, pornite de la cartea cu același nume a lui Noica, după care am început să abordăm tot felul de cărți de filosofie, desigur, nu foarte grele. Mici exerciții filosofice pe care împreună cu diverși invitați le discutam. Am început cu eseurile lui Noica Despre plictiseală, despre Foloasele sufletești ale vacanței, De la izolare la singurătate. Până în 2012 am colaborat cu vechea echipă a ICR, organizând conferințe tematice cu invitați precum a fost Andrei Pleșu, care a vorbit despre „morală, morale și prințipuri”. Conferințele, ca și dezbaterile de la Humanitas, își propuneau să pună oamenii pe gânduri. Acum avem „21 de nocturne”, un proiect dedicat poeziei contemporane, filmelor de artă și documentare contemporane, si dezbaterilor filosofice, care o să se întindă pâna prin februarie-martie 2016

Apoi avem niște  programe de iarnă, când nu ne mai putem plimba prin București, seri de filosofie si literatura antică. Sună straniu, dar lumea e foarte doritoare, la Cărturești și la Casa Mincu am avut surpriza să vedem că se adună 300 și ceva de oameni ca să asculte Phaedros, Banchetul, Gorgias sau Oedip rege, citite de noi și comentate de invitați.

Deci putem spune că sunteti promotori de cultură…
Da asta facem. Și, mai rar, am organizat proteste – unul s-a numit „Mișcarea papioanelor”, când a fost problema cu ICR, noi l-am organizat într-o noapte, altul „Recviem pentru muzeu”, deși n-am reușit să rezolvăm nici cu ăla nimic. Și a fost un protest care a avut rezultat, cel prin care am deblocat 6 milioane de euro pentru Școala Centrală în 2008, provocând un scandal de presă.

Din păcate au fost 6 milioane de euro prost investiți – până la un punct am avut și noi ceva de spus, am reușit să salvăm galeria vitrată, unde voiau să înlocuiască fierul forjat cu termopan, lemnăria însă nu mai e, pictura doar a fost spălată. E o discuție depre salvarea monumentelor și cum anume le salvăm.

Dar, după lucrările astea, am introdus Școala Centrală în circuitul Nopții Europene a Muzeelor. Din 2012, A.R.C.E.N. organizează în fiecare an evenimentul „Noapte albă la Pensionatul Domnesc de Fete”, iar anul trecut am avut între 8.000 și 9.000 de participanți – au fost expoziții, concerte, conferințe la miezul nopții, tururi ghidate prin școală cu povestea școlii și așa mai departe… Și tot acolo facem Noaptea de Sânziene – anul ăsta au fost aproape 1.000 de oameni, au stat și pe acoperiș… Citim din opera fantastică a lui Eliade și discutăm despre câte un simbol al acestei sărbători – anul ăsta a fost despre pâine și colac… Noi nu ne așteptam să fie atâta lume și pregătisem colaci în două coșuri mari, care nu aveau cum să ajungă pentru toți. Așa că am hotărât să îi… înmulțim. Și le-am explicat oamenilor cum se frânge colacul și și l-au dat din mână în mână…

 

De Sânziene la Școala Centrală. Foto: Alberto Groșescu


Și trăiți din aceste activități?
Complicat. Nu, nu trăim din asta din păcate. Cei mai mulți din noi n-am terminat încă studiile. Avem printre noi doctoranzi și oameni care au terminat doctorate, dar majoritatea suntem studenți, masteranzi. Vrem să facem din ARCEN ceva din care să putem și trăi. N-am vrut însă să facem asta de la început, am vrut să fim cât de cat independenți, ca să putem să experimentăm tot felul de lucruri.


Cum v-ați început celebrele plimbări?
În 2010, nu era ca acum, evident, nici noi nu citisem atâtea lucruri. Am plecat de la cartea lui Duțescu, Podul Mogoșoaiei, de la cărțile recent lansate ale Ioanei Pârvulescu În intimitatea secolului XIX și Întoarcere în Bucureștiul interbelic și de la George Potra. Evident, tururile le-am conceput pentru bucureșteni. Întâmpinasem mari dificulăți să-i convingem pe oamenii din Școala Centrală să se implice în salvarea școlii și am văzut că e o problemă la nivelul mentalităților: oamenii nu înțeleg ce înseamnă memoria unui oraș, ce înseamnă istoria orașului – și n-o cunosc. Și atunci n-au cum să se simtă atașați de locurile prin care trec, deci n-au cum să se implice în salvarea patrimonului. Și atunci, hai să le spunem oamenilor povestea orașului, pe stradă. Și să ne plimbăm cu ei prin București.

Cum vă documentați pentru povești – cum e o zi de lucru la voi?
O zi normală în care ne documentăm începe fie la Verona, în cafenea sau în grădină, fie la BCU,
în sala de periodice. De obicei știm ce zonă ne interesează sau ce aspect. De pildă, dacă avem de
documentat problema negustorilor din Capitală, vom căuta întâi și întâi în cărțile reper de istorie a
Bucureștilor. Vom lua Istoria Bucurescilor de Ionescu Gion, sau istoriile lui Contantin Bacalbașa,
și vom face primele căutări. De acolo vom ajunge la mahalale, nume de negustori, ulițe, povești, obiceiuri. E evident că vom da de o mulțime de negustori în zona Lipscani, Gabroveni, dar și în zona Carol, Moșilor. Apoi ne hotârâm ce zonă ne interesează. Să spunem… Moșilor. Începem din nou căutările despre Calea Moșilor, despre târgul Moșilor. Vom găsi zeci, chiar sute de pagini despre zona asta atât de veche. Din istoriile mari vom lua doar unele aspecte. Apoi vom căuta în ziarele de epocă aspecte despre sărbătoarea Moșilor, despre obiceiurile celor care vindeau, ba chiar, în unele ziare putem găsi și lista produselor comercializate. Dacă vrem să fim riguroși, vom lua și Anuarele din diverse perioade și vom afla ce negustori au deținut o prăvălie de-a lungul timpului. Dacă prăvălia există până azi (verificăm mai întâi pe site-ul PMB sau google maps) mergem pe teren și cercetăm. Trebuie să spunem și ce se petrece azi acolo. E fascinant parcursul unei case prin secole.

Una din cele 21 de Nocturne ale ARCEN pe Magheru One. Foto: Alberto Groșescu

 

 

Preferați biblioteca sau mersul pe teren?
Ambele variante sunt simpatice. Există (câteodată) adevărate revelații în bibliotecă. De pildă, într-un ziar de prin anii 20 am dat de o reclamă la o firmă care făcea rame pentru geamuri. Părea foarte cunoscută, dar nu ne-am dat seama de unde. Până la urmă am ignorat-o. Întâmplător, într-o plimbare prin zona Universitate-Doamnei, am văzut în dreptul fostei Burse (azi Palatul Camerei de Comerț) sigla din ziar pe o ramă. Apoi am descoperit că fabrica apărea pe lista clădirilor demolate de Ceaușescu în cartierul Izvor.


Cine erau oamenii care veneau la primele plimbări, de unde îi luați?
Evident, că la început am fost luați puțin peste picior, că ce să vezi în București, cam ăsta era discursul în 2010. Nu era ca acum, când e o inflație de proiecte pentru București, cel puțin așa mi se pare, și cred ca s-a schimbat percepția. Așa că ne plimbam cu 10-15-20 de oameni.

Puneam afișe. Încă nu aveam pagina de facebook în 2010, deși exista facebook atunci, dar poate nu era așa de puternic. Și îi mai convocam prin presă – presa a reacționat foarte bine, TVR Cultural, România Cultural, a fost o adevărată campanie de presă.

Și dacă e să compari impactul de atunci cu cel de acum?
Sunt lucruri diferite. Atunci puteam să dialogăm cu oamenii, căci erau foarte puțini. Acum nu mai ai cum să dialoghezi cu oamenii, pentru că e foarte multă lume. Cred că atunci veneau cei cu adevărat interesați de istoria orașului, astăzi e și o formă de divertisment. Dar cred că ceva rămâne, întotdeauna. Ne-a schimbat puțin și strategia, adică nu le mai numim tururi ghidate, ci trasee culturale, făcând tot timpul trimiteri la titluri de cărți, ca să fie mai mult decât o simplă plimbare. Și ne legăm de câte un reper ca să dezvoltăm povestea.

Câți oameni v-au trecut prin mână? Știți?
Da, am facut un calcul, toate traseele din 2010 încoace ne duc spre 18.000 de bucureșteni – cam 200-250 de oameni la o tură. Sigur, sunt și unii care revin la fiecare ediție, anul asta a fost cam jumătate public nou, jumătate, oamenii care mai veniseră și la alte ture.

Pe Strada Arthur Verona am făcut niște trasee nocturne, „De la Aro la Bulevard”, a fost superb, nu mă așteptam să iasă așa. Acolo cred că au venit 400-500 de oameni, a venit jandarmeria, au venit dube, a durat un sfert de oră doar să se traverseze bulevardul, pentru că era o coloană imensă: noi eram vis-a-vis, la blocul Eva, și încă nu se plecase cu totul din fața librăriei Cărturești. A fost foarte simpatic ce s-a întâmplat atunci, un fenomen. Și vin oameni și întreabă – ați citat din Huliganii… e de Eliade? De cine e? Unde o găsim? Ați citat din jurnalul lui Jeni Acterian… cum se numește exact? Și apoi se întorc și zic „Am citit jurnalul lui Jeni Acterian, excepțional, mai aveți vreo recomandare?” Asta e minunat…

Am mai avut proiectul „Noi suntem orașul – voluntariat avizat”, cu patru module de cursuri pentru 100 de liceeni din București: despre comunitate, despre arhitectură, despre patrimoniu și despre instituții culturale.

Cursurile au fost și teoretice și practice: copiii au înțeles ce e o comunitate, un grup, vecinătatea, au explorat zona Mătăsari și au participat în final la organizarea festivalului Femei pe Mătăsari. Am făcut cursuri de filosofia arhitecturii, de la ce e o casă la ce e orașul (avem și urbaniști în grup) și apoi au învățat să facă un tur ghidat împreună cu noi pe 11-12 octombrie, prin cartierul armenesc.

A fost surprinzător, și nici măcar n-am făcut mare reclamă, am pus niște afișe în câteva licee, dar au venit foarte mulți – cam 120, din care a trebuit să selectăm doar 30. Și să vină un elev de clasa a zecea să-mi spună că a citit GM Cantacuzino – Estetica reconstrucției? Mi se pare excepțional. Tineri care nu vor toți să facă arhitectură, dar le-a plăcut ideea de voluntariat. Și l-am numit noi „avizat”, adică să știi despre ce e vorba dacă faci o treabă. Noi ne-am confruntat cu problema asta, a trebuit să o luăm de la zero, pas cu pas, și abia apoi am început să facem lucruri. Sigur, e foarte frumos să descoperi, dar e bine, dacă au descoperit alții înaintea ta, tu doar să duci mai departe, să n-o iei de la capăt.

E Bucureștiul un oraș normal? Și dacă nu, ce-i lipsește?
Bucureștiul nu cred că e un oraș normal în momentul ăsta, în primul rând între locuitori și autorități există un conflict toxic, care cred că se târăște sub diverse forme din anii 80 până azi, e un oraș agresat, un oraș în care fiecare din actorii urbani încearcă să supraviețuiască, mașinile vor să câștige cât mai mult spațiu, e un întreg scandal că a fost micșorată Calea Victoriei și de ce s-a făcut pista de biciclete, bicicliștii vor și ei spațiii, pietonii vor și ei spații (…), Deci nu e un oraș normal. pentru că un oraș care mai are doar vreo 2.500 de monumente isotrice în picioare, nu e normal să piardă din ele în fiecare an, sau să se mai strice câte ceva. Avem 90 și ceva de zone protejate în oraș, neindexate, primăria nu știe ce se află în interiorul lor, doar câteva au fost indexate de niște asociații – ProDoMo, ProPatrimonio. Proiectul a fost sistat, că nu a existat nici interes din partea primăriei și n-au avut nici ei forța să-l ducă la capăt. Noi cu elevii de la cursurile de patrimoniu am indexat niște zone protejate și la un moment dat sperăm să repornim proiectul împreună cu aceste asociații partenere. Distrugerea patrimoniului nu ține de normalitate, distrugerea memoriei orașului nu ține de normalitate.

 

Una din ferestrele salvate ale Școlii Centrale, cu vedere spre curtea interioară. Foto: Alberto Groșescu

Dar patrimoniul ăsta e distrus în mijlocul tăcerii publice, nu e vorba doar de edili
Evident, e o imensă lipsă de educație în ceea ce privește patrimoniul, nu e clar nici ce înseamnă patrimoniu. De-asta zic de educație, că trebuie să se înțeleagă că o zonă e valoroasă nu doar datorită unei clădiri – poate fi valoroasă in situ, pentru felul în care arată, pentru peisaj… Mă rog, grija pentru detalii e iarăși o problemă în Bucureștiul de zi, estetica urbană e ultimul lucru care ne preocupă. Dar avem încă un oraș vechi, care trebuie cumva întreținut și readus la o formă decentă. Zonele protejate ar trebui revitalizate și renovate în spiritul peisajului autentic.

Ce ne lipsește ca să facem asta și ca să ne întoarcem la normalitate?
Cred că ne lipsesc multe. În primul rând legislația nu e clară în domeniul patrimoniului, apoi există problema banilor, nu știu dacă pot da eu soluții, dar cred că pot exista agenții care să aducă bani și să existe comunicare între proprietari și cei care vor să le renoveze. Nu există nimic în clipa asta. Mai e și problema proprietarilor care moștenesc clădiri greu de întreținut, care pot deveni o povară – dar cred că se pot găsi soluții inteligente să le refaci și să le introduci într-un circuit economic. În principiu o clădire de patrimoniu trebuie să se și susțină, deci de multe ori e nevoie de reconversii, reconversia fiind o formă de a o reintegra în viața orașului, pentru că a reface o casă nu înseamnă a-i prelungi artificial viața.


În turele voastre am văzut că punctați ce ar trebui făcut și ce nu se face pentru oraș…
Da, oferim niște promenade alternative, adică îi ducem pe bucureșteni și pe alte străzi, pe unde lumea nu se plimbă, dar ar merita să o facă. Când ne-am plimbat pe Mântuleasa, multă lume nu cunoștea zona Mântuleasa, Plantelor, Sfinților, Romanov – e o zonă minunată, poate fi oricând un traseu de promenadă, pentru orice bucureștean.

 

Cum ați reușit să lucrați cu ARCUB și să nu renunțați la viziunea voastră, foarte diferită de a primăriei?

Am negociat această situație. Am fost chemați să facem un tur ca parte a proiectului Capitală Culturală Europeană 2021, și nu am cerut noi să fim chemați, ne-am poziționat ca atare. Am spus că noi oricum facem tururi ghidate, asta e ceva în plus, dar o facem pentru că scopul este comun, explorarea, memoria orașului e o temă care ne preocupă de mult.
„Ne bucurăm că ne-ați căutat după 6 ani – cam așa a fost mesajul – și o să colaborăm dacă vreți, dar avem o condiție: dacă trecem printr-o zonă care nu arată bine și unde există nereguli, fie din cauza primăriei, fie din cauza investitorilor, noi n-o să ne prefacem că nu vedem și o să le facem educație și în sensul ăsta bucureștenilor”. Și au acceptat pur și simplu. Și-au asumat riscurile.

Acum, de curând au vrut să primim și o distincție, dar nu am primit-o, am refuzat-o încă înainte de a fi arestat primarul capitalei, spunând că nu putem primi o distincție din partea unei primării care luptă împotriva scopurilor pentru care suntem noi premiați.

 

Merită Bucureștiul să fie capitală culturală europeană în 2021?

Hmm. Orașul în sine merită. Cred că ar fi o șansă enormă pentru București să se dezvolte dacă ar intra în această cursă și am avea ăștia 6 ani să ne pregătim. Sunt mai multe orașe din românia care cadidează și în 2016 are loc o selecție, se depune dosarul cu tot ce s-a făcut ca să intrăm în selecția scurtă. Atunci se dau niște fonduri – multe – ca orașul să fie gata în 2021. Ar fi niște avantaje evidente pentru oraș doar din campania de pregătire: dezvoltarea infrastructurii, refacerea patrimoniului, viața culturală.

 

Avem edilii potriviți ca să cheltuiască acești bani cum trebuie?

Nu. În momentul ăsta Bucureștiul nu are practic un primar, nu va avea până în 2016, și am avut sentimentul la un moment dat că primăria se folosește de acest proiect ca să-și mai spele imaginea. Adică e puțin schizofrenic, ești primarul cu cele mai multe demolări la activ și în același timp propui un proiect pentru memorie, explorare și imaginar? E o problemă la mijloc.

 

Bucureștiul se află pe lista World Monuments Watch 2016, ca unul dintre cele mai  expuse 50 de situri din lume la riscul de distrugere – singurul oraș european în această situație…
Da. situația e foarte neplăcută. cred că Bucureștiul riscă enorm în acest moment. Dacă în următorii ani nu se vine cu un plan de salvare a monumentelor istorice, e evident că vom pierde totul. Sunt doar 2600 de monumente istorice în București la ora actuală, conform unui raport al Asociațiilor ProDoMo și Salvați Bucureștiul.  Cel mai probabil peste jumătate din ele ar dispărea în urma unui cutremur major, cutremur care va veni cu siguranță. Iar dacă se petrece asta, nu știu dacă vom mai putea vorbi despre București. Orașul ar intra într-o altă etapă. Va fi nevoie de reconstrucție, dar ar fi evident un oraș nou.
Și să nu uităm că dincolo de asta, am avea sute de mii de victime. Dincolo de monumentele istorice… sunt sute de imobile (multe moderniste) care au risc seismic, aflate toate în centrul orașului. Intervenția coerentă e o urgență. Dar ne trebuie primari cinstiți, cu echipe profesioniste și oneste. De aici trebuie plecat.

Edmond Niculușcă față cu iubitorii Bucureștilor de altădată. Foto: Alberto Groșescu

 

Mediul cultural de azi își desfășoară în mare parte activitatea în asemenea spații…
Da, pentru că nu există spații culturale. Sunt prea puține… se fac compromisuri. Salvăm de la ruină Carol 53 sau Palatul Știrbey și le transformăm în teatru sau sală de expoziție, dar astea sunt soluții provizorii. Aici doar investitorii și statul pot face ceva. Artiștii, urbaniștii, ong-iștii care desfășoară activități în astfel de spații sunt o mică piedică în calea demolării lor. Activitățile culturale pot fi un răgaz pentru ca statul sau investitorii să înțeleagă importanța unei clădiri și urgența salvării ei.
Patrimoniul istoric al orașului ar putea aduce profit. Restaurările, conversiile, sunt soluții de reintegrare a unei construcții de secol XIX-XX în actualitatea orașului de azi.

Care ar fi principalele investiții care ar trebui făcute pentru capitala culturală 2021?
Zona Moșilor Vechi, dintre magazinul Cocor și Bulevardul Carol e una dintre cele mai vechi zone ale Bucureștilor, din perioada medivală-târzie și e esențială pentru identitatea și memoria orașului. Apoi zona 11 iunie, cu parcelarea Gramont (ce ține de partea de sud a orașului, din care a rămas tare puțin), are din nou un specific deosebit. Bulevardele Magheru-Bălcescu sunt o zonă reper a anilor ′20-′30, a perioadei arhitecturii de avangardă. În toate aceste locuri e nevoie de restaurări, consolidări și de revitalizare. Iar revitalizare înseamnă să transformăm, de exemplu, această autostradă din centrul orașului într-o pietonală comercială. Toate blocurile alea aveau vitrine, trebuie să fie acolo cele mai importante magazine, nu covrigării, bănci, farmacii și câteva magazine obscure. E totuși centrul Bucureștiului.

Are Bucureștiul o viață culturală pe care să o poată capitaliza?
Cred că Bucureștiul are potențial cultural. Se află însă la început. Sunt zeci de inițiative. Unele foarte bune. Problema cea mare e că încă nu există o coordonare între toți cei care fac ca viața culturală să se miște. Și pentru că nu suntem împreună ne apărăm cu greu interesele. Cei mai mulți dintre noi avem de luptat cu o administrație locală refractară și coruptă. Remarc însă un entuziasm neîntâlnit în toții anii ăștia de când lucrăm la proiecte pentru București, un entuziasm al artiștilor, urbaniștilor, arhitecților. Lumea vrea să miște lucrurile. Publicul cere asta. Există și un public implicat. Există așadar speranțe.

Ce faceti voi cu ARCEN e generator de prosperitate?

Acum nu. Dar dacă gândim în viitor, va fi generator de prosperitate. Acum schimbăm mentalități, propunem alternative.

 

Interviul a fost realizat înainte de momentul #colectiv. Între timp, Edmond Niculușcă a fost numit consilier pentru comunicare și spațiu public al noului ministru al culturii, Vlad Alexandrescu.

 


Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*