Planeta hip-hop

Imagine articol

Acesta e cosmarul meu: Fiica mea a venit acasa cu un tip si mi-a zis: “Tata, ne casatorim.”

Iar el este un rapper cu gura plina de dinti de aur, o bandana pe cap, muschi proeminenti pe brate si o atitudine de gangster. Mai apoi, cosmarul se amplifica, pentru ca, inainte sa ma dezmeticesc, aud tropait de picioruse, odrasla lor alergandu-mi prin sufragerie, prin propria-mi viata, inecandu-ma in propria mea ipocrizie, deoarece si eu eram in tinerete un prostanac ce-si asculta doar propria muzica si propriile sunete.

Astfel, blestem ziua cand i-am vazut fata, care este o reflectare a fetei mele, si regret ziua cand i-am auzit numele, pentru ca realizez cu groaza ca rapul – o muzica aparent fara melodicitate, sensibilitate, instrumente, versuri sau armonie, o muzica fara inceput, sfarsit sau mijloc, o muzica ce nici macar nu pare a fi muzica – stapaneste lumea. Care nu mai este lumea mea. Este lumea lui. Iar eu traiesc in ea. Traiesc pe o planeta hip-hop.

Condescendenta

Imi aduc aminte cand am ascultat prima data rap. Stateam in bucatarie la o petrecere in Harlem. Era in 1980. Un prieten de-al meu, pe nume Bill, o luase razna deodata. A pocnit in mutra, chiar in fata mea, un tip necunoscut. Nu-mi amintesc de ce. Bill era coleg de facultate cu mine. I se pusese pata.

Problema era ca tipul pe care-l pocnise era un baiat solid, un individ cu bandana, care venise neinvitat la petrecere cu inca trei prieteni, iar judecand dupa furia intiparita pe fetele lor, nu ne asteptam la momente gen Martin Luther King in viitorul nostru apropiat.

In camera nu erau albi, cu toate ca, marturisesc, as fi vrut sa fi fost macar pentru a-mi ascunde paloarea propriei mele fete inspaimantate. Eram studenti de culoare si hispanici in pragul absolvirii scolii de jurnalism de la Universitatea Columbia, care invataseram cerintele cine, ce, unde, cand si de ce ale reportajului in America.

Insa adevaratii povestitori ai experientei americane veneau din lumea tipului pe care Bill tocmai il pocnise. Traiau exact pe partea cealalta a raului, cam la 1,5 km de noi, in sudul Bronxului. Nu aveau diploma in jurnalism. Nici bani. Nici credibilitate. Ceea ce aveau insa era talentul.

Ceva mai devreme in seara aceea, cineva aruncase pe platan un disc ce-i trimisese intr-o clipita pe colegii mei studenti pe ringul de dans, chiuind de placere si facandu-ma pe mine, un iubitor de jazz, sa ma fac mic. Suna ca un disc stricat.

Era o varianta a unui hit mai vechi, numit “Good times”, aceleasi patru masuri se invarteau la nesfarsit. Iar in timpul acestei invartiri, un pusti scuipa o rima despre cum era el cel mai bun disc jockey din lume. Se numea “Placerea rapperului”.

M-am gandit ca era cel mai ridicol lucru pe care-l auzisem vreodata. Mai ridicol decat cand Bill l-a pocnit pe acel strain. Bill a supravietuit acelei nopti, dar, in multe privinte, eu nu. Pentru urmatorii 26 de ani, am trecut peste acea muzica la fel cum sari peste o groapa in trotuar.

O auzeam razbatand din masini si de pe alei, de la Paris si pana la Abidjan, si, cu toatea astea, nu o ascultam niciodata. Se revarsa bubuind din boxe din Johannesburg pana in Osaka si totusi ma prefaceam ca nu o aud. Trebuie sa fi trecut de sute de ori pe langa coltul strazii St. James cu Fulton, unde un pusti

gras, pe nume Christopher Wallace, alias Biggie Small, isi distra prietenii cu rime, si totusi nici macar nu-i observasem. Am ignorat acea muzica timp de 26 de ani, pentru ca era orice credeam eu ca este si mai mult decat am visat ca ar putea fi, dar in primul rand pentru ca avea tot ceea ce doream sa las in urma.

Facand asta, am ratat cel mai important eveniment cultural al vietii mele. Niciodata de la aparitia swing-jazzului, in timpul anilor 1930, o muzica americana nu a explodat in lumea intreaga cu o asemenea forta coplesitoare. Niciodata de la invadarea Americii de catre Beatles si de cand Elvis si-a impachetat pantofii sai albastri din piele de caprioara o muzica nu s-a napustit in lume cu atata violenta.

Aceasta cultura sfidatoare a cantecului, a artei graffiti si a dansului, cunoscuta in general ca hiphop, a retezat muzica populara de la radacina in fiecare societate in care a patruns. In Brazilia, rapul rivalizeaza cu samba in popularitate. In China, adolescentii picteaza cu spray-ul graffiti pe Marele Zid. In Franta a fost blamat pe nedrept pentru cele mai grave tulburari sociale pe care tara le-a cunoscut in ultimele decenii.

Structura sa este complexa, unica si uneori naucitoare. Orice muzica pe care o inghite devine parte a vocabularului sau, iar pe masura ce lumea comerciala cade in plasa sa, pentru a inghiti puternica posirca din siajul sau, se metamorfozeaza in Urmatorul Lucru Important.

Este o muzica ce sfideaza definitia si totusi defineste societatile noastre colective prin modalitati incomensurabile. Pentru multi din generatia mea, in ciuda tuturor incercarilor de a-l exploata, de a-l bagateliza, de a-l paraliza, de a-l clasifica si de a-l analiza, hip-hopul ramane o enigma, un sunet de trambita, un strigat ce zice “Exist!” din partea tineretului lumii. Consider ca am fi intelepti daca am incepe sa-i dam atentie.

Omul in flacari

Imagineaza-ti un om in flacari. Arde. Intra alergand in camera. Ii stingi flacarile. Apoi soseste un altul. Il stingi si pe asta si-ti vezi de treaba. Apoi apar doi, trei, patru, cinci, zece. Ii stingi pe toti si ii trimiti la spital. Imagineaza-ti ca apoi nimeni nu-si bate capul sa afle de ce oamenii au luat foc in primul rand. Aceasta este povestea hip-hopului.

Muzica asta e calita in cazanul clocotind al rasei si clasei si din aceasta cauza este innegurata de mistici, sarlatani, savanti de doi bani, rasisti, vanzatori de tenisi, toti pretinzand ca stiu ca faptele sunt “reale”, cand realitatea despre o rasa e ca nisipul spulberat si depinde de moment, loc, circumstante si de cel care spune povestea.

Iata povestea adevarata: la mijlocul anilor 1970, New Yorkul era aproape in pragul falimentului. Sistemul public de invatamant scazuse drastic fondurile pentru arte. Erau apuse zilele cand puteai sa intri in sala orchestrei, sa inchiriezi un clarinet la un pret modic si sa defilezi cu el spre casa, pentru a guita din el pana iti innebuneai parintii. Pustii din sudul Bronxului si Harlem au nascocit altceva.

In vara anului 1973, la numarul 1595 de pe Strada 174 Est, din Bronx River Houses, un adolescent de culoare, pe numele sau Afrika Bambaataa, a pus o boxa in fereastra sufrageriei mamei sale, aflata la primul etaj, a tras un cablu pana la pick-upul din dormitorul sau si a insufletit cartierul de 3.000 de locuitori cu muzica de petrecere.

In acelasi timp, un adolescent jamaican, pe nume Kool DJ Herc, pregatea scena in Bronxul de Est, in timp ce un vrajitor al procedeelor tehnice, pe nume Grandmaster Flash, iesea la rampa la cateva mile mai la sud.

Bronxul a devenit un magnet muzical pentru portoricani, jamaicani, dominicani si americani de culoare din zonele inconjuratoare. Printre ei era un MC, pe nume Lovebug Starski, despre care se spunea ca rostea cuvintele hip-hop in pauze pentru a pastra masura.

Functiona astfel: un tip, DJ-ul, manevra discurile pe doua platane. Un tip – sau o tipa – tinea loc de maestru de ceremonii, sau MC. DJ-ii invatasera sa miste discurile inainte si inapoi sub ac pentru a face o “zgarietura” sau sa scape acul pe disc acolo unde ritmul era mai alert, repetand “breakul” de mai multe ori pentru a-i face pe oameni sa danseze. MC-ul declama peste muzica pentru a mentine petrecerea animata.

Un alt MC cauta sa-l intreaca pe celalalt. S-au creat stiluri de dans – cu miscari ale bratelor, contractii si relaxari ale muschilor, break-dance-ul. Artistii de graffiti au inundat lumea “Eului”, pentru ca muzica era in intregime despre identitate: Sunt cel mai bun. Impart cea mai multa dragoste in Bronx, Harlem si Queens. La inceput, atentia nu era indreptata asupra MC-ului, ci asupra dansatorilor, sau baietii B. Radiourile comerciale o ignorau. DJ-ii vindeau casete cu mixuri din portbagajul furgonetei.

“Placerea rapperului” de Sugarhill Gang – cantecul pe care l-am auzit prima data la petrecerea cu pumni in mutra din Harlem – si-a facut loc in muzica difuzata la radio in 1979.

Galerie foto:

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*