Coridă în stil indian

Măturând totul în jur, taurul rămâne un pericol mortal chiar și cu trei inși în spate. Înainte de a intra în arenă, taurul este „omenit“ cu o cinzeacă de rachiu de orez, iar coarnele îi sunt ascuțite. Foto: Radu Vioreanu

Punct culminant al Festivalului Pongal – sărbătoarea recoltei -, jallikattu (urmărirea taurului) e o competiție a bărbăției și a curajului, în care mii de bărbați, asistați de zeci de mii de spectatori, încearcă să prindă, cu mâinile goale, între 250 si 450 de tauri special selecționați.

Text și foto: Radu Vioreanu

În urmă cu mai mult de un an, stăteam tolănit pe scaunul unei terase, la o bere, alături de un foarte bun prieten, care mi-a spus zâmbitor: „Am aflat că au și niște lupte cu tauri în India. Cum ar fi să dăm o tură pe acolo?” Am raspuns ca ar fi foarte frumos, gândindu-mă amuzat la ce poate face băutura din om.

La câtva timp după acea discuție, ne uitam stupefiați cum niște baieți ne aruncă bagajele din avion direct pe asfaltul încins al Aeroportului din New Delhi.

După mii de kilometri în nesfârșite trenuri, autobuze, ricșe cu sau fără motor, ajungem în Madurai, supranumit capitala culturală a statului Tamil Nadu și, totodată, punctul nostru de plecare către satele în care se desfășoară în fiecare an, la jumătatea lui ianuarie, jallikattu (urmărirea taurului), în cadrul Festivalului Pongal.

Coborâm din autobuz, ce pare ținut la un loc doar de vopsea, în Palamedu. Un cătun cu ulițe pustii și case cu acoperișuri din stuf decolorat de soare, al cărui singur loc animat pare stația de autobuz.

„Yes, sir, aici va fi mâine jallikattu” – reușim să înțelegem, după ce obosiserăm de atâta dat din mâini în conversația noastră cu câțiva localnici navetiști.

Ne uităm în jur mirați: nici urmă de pregătiri, cu excepția câtorva schele din trunchiuri de cocotier și bambus, pe care se jucau o mulțime de puștani, și a câtorva capre plictisite, care se încăpățânează să mai găsească ceva verde pe ulițele „asfaltate” cu praf. Cu impresia pregnantă că am greșit satul, revenim a doua zi dimineață și rămânem trăsniți de schimbarea de decor.

O mare de oameni stau agățați ciorchine pe tribunele care abia se zăreau cu o zi înainte. Nu mai am loc nici să scap un film pe jos. În arenă, mii de flăcăi, dar și oameni care se bazează pe experiența vârstei, luând aer în piept și frecându-și mâinile cu țărâna, ca luptătorii de sumo, se pregătesc sufletește pentru întâlnirea cu bestiile dezlănțuite.

Cu părul atent dat cu gel și mustățile răsucite războinic în sus, ei pun la cale planul de bătaie, se organizează pe echipe cu tricouri de aceeași culoare, pentru a se coordona mai bine. Ținuta “sport”, obligatorie la un asemenea eveniment, se compune, cu puține excepții, din tricou, bermude și șlapi.

Undeva, la înălțimea camerei din care curând vor fi eliberați taurii, unul câte unul din fericire, tronează impunător, între două megafoane sparte, crainicul și, totodată, arbitrul competiției. Pe când omul își drege vocea și testează microfonul, încep să înțeleg că pericolul nu va fi atât de a mă întâlni tête-à-tête cu un taur, cât de a fi calcat în picioare de oameni.

Toată lumea e, în fond, pe picior de fugă, gata să-și salveze pielea din fața namilei, care are coarnele ascuțite exact cu scopul de a capsa cât mai mulți gură-cască, oameni care, ca și mine, nu mai au loc în tribune.

Crainicul se dezlănțuie ca o primadonă, iar tribunele încep să urle la unison.

Tot plimbându-mă prin spatele zidului compact de oameni, căutând un orificiu prin care să strecor obiectivul aparatului de fotografiat, ajung în zona în care sunt stationați crescătorii de tauri împreună cu animalele lor. Cocoașele taurilor sunt date cu ulei de cocos și vopsite de sărbătoare, coarnele – ascuțite mai abitir decat vârful de creion și, în unele cazuri, taurului i se dă și o dușcă de alcool, pentru a-i spori agresivitatea.

Poliția are mult de furcă să-i țină departe pe curioșii care ar vrea să tragă câte o palmă pe șest pe spinarea vreunui taur și să mai și scape cu viață. Din când în când, mai văd ridicându-se deasupra mulțimii bastonul de bambus al unui polițist pe care nervii sunt pe cale să-l lase, iar în clipa următoare oamenii se împrăștie ca potârnichile. Doar pentru a se readuna într-un colț, unde nu-i niciun polițist care să-i sâcâie.

Frânghiile se încurcă și certuri aprinse, presărate cu sudălmi grele și, pe alocuri, cu câte o palmă zdravănă, izbucnesc între crescătorii care nu se mai înțeleg asupra rândului sau a taurului fiecăruia.

Pe măsură ce taurii sunt eliberați, tensiunea din tribune atinge paroxismul, oamenii chiuie fericiți sau urlă dezamagiți, în funcție de ce pariuri câștigă sau pierd, trunchiurile de bambus și de cocotier legate cu funii scârțâie și se încovoaie sub greutatea ciorchinelui de privitori, fără să cedeze.

Gura crainicului atinge viteze amețitoare, până rămâne fără aer, împărțind premiile în funcție de curajul participanților: tricouri, ceasuri de perete, biciclete, scaune de plastic, cratițe de inox, televizoare și chiar mașini de cusut.

Motiv de mândrie și probă a bărbăției, chiar și un simplu tricou va demonstra viitoarei mirese că puștanul din fața ei este un adevarat bărbat, neînfricat și foarte puternic. Șansele de căsătorie se îmbunătățesc simțitor cu cât valoarea premiului câștigat este mai mare.

Răzbind prin aglomerație cu chiu, cu vai – prin amabilitatea unor polițiști, care doar au ridicat temutele bate de bambus deasupra capului și mi-au și facut loc într-o clipă -, reușesc să mă atârn sub o tribună, încolăcit pe o bârnă ca o maimuță, într-un echilibru precar, cu aparatul foto într-o mână. Nori de praf învăluie fiecare goană nebună a taurilor prin mijlocul arenei.

Participanții urlă și se împing nerăbdători să-și arate curajul. Și totuși pe unii curajul îi părăsește brusc când se văd față-n-față cu animalul.

Alții îl înșfacă de coadă, fără prea mari șanse de succes, în secunda următoare fiind aruncați în țărână; taurul, cu ochii injectați și lovind pământul cu copitele, își măsoară adversarii panicați, care se târăsc în patru labe. Spectatorii se agață cu încăpățânare de tribunele arhipline, ca o maree ce urcă malul la fiecare răbufnire de furie a namilei aflate în arenă.

Sute de papuci rătăciți zboară prin aer, fără șansa de a mai fi recuperați ca perechi. Pe picioare simt strânsoarea a zeci de mâini care încearcă să se apuce de ceva.

Bârna, de care abia mai reușesc să mă țin, se încăpățânează să nu cedeze; de jur împrejur, mii de privitori au aceeasi problemă. Din cand în când, din norul de praf se mai vede țâșnind spre cer câte un ghinionist pe care taurul feroce, cu o ușurință înspăimântătoare, îl trimite direct în comă la spital.

Fiecare rănit care încă mai respiră este un motiv de mare bucurie pentru cei care îl ajută, purtându-l pe brațe până la dispensar, țipând să se facă loc și chiuind. Mi-a fost greu la început să înțeleg sursa bucuriei, dar ea a devenit evidentă după aceea.

Să fii lovit de taur și totuși să supraviețuiești înseamnă că ești alesul lui Dumnezeu, oricare ar fi El. Ești adevăratul învingător, cel care sfidează moartea.

La Dispensarul din Allanganalur, satul în care competiția a continuat în ziua urmatoare, de cum intru pe poartă, văd oameni întinși direct pe pământ, unii sângerând, alții cu oase rupte și capete sparte, în stare de soc și respirând greu, așteptând să le vină rândul în interiorul care arată ca un spital de campanie după bombardament.

Felcerii alearga disperați, cărând sânge pentru transfuzii, seruri, pansamente, tije; aproape că se lovesc cap în cap, încercând să ducă fiecărui medic ceea ce-i trebuie pentru a mai salva încă o viață. Fiori reci mă furnică la auzul câte unui urlet de durere provocat de o cusatura pe viu, fără anestezie. O echipă de polițisti se asigură că porțile dispensarului sunt bine închise de fiecare dată după ce sunt deschise.

Apărut ca din pământ, un taur înnebunit de nervi, scăpat din infernul arenei, împunge cu capul porțile de metal. Coarnele trec printre gratiile porților, balamalele cedează, iar o poartă cade cu un zgomot de metal trântit. Momentul de rumoare se evaporă și panica pune stăpânire pe toți cei aflați în curte.

Scapă cine poate.

Brusc, aparatul de fotografiat mi se pare un obiect în plus și numai de poze nu-mi mai arde.

Medicii se baricadează în dispensar.

Alerg ca nebunul către ghereta de la intrarea în curte, unde se refugiase deja și echipa de polițisti care asigura paza porții.

În curte, câțiva nefericiți, unii cu pungile de perfuzie in mână, aleargă țipând, ca într-un film cu Tom și Jerry, în jurul dispensarului, cu taurul pe urmele lor. Pâna la urmă, și ei reușesc să se azvârle în adăpostul din tablă al ambulanțelor parcate în curte.

Ambulanțe care nu pleacă spre Spitalul din Madurai decât când de abia li se mai pot închide portierele de aglomerate ce sunt. Spre ușurarea tuturor, apare și echipa proprietară a taurului, care reușește cu greu să-l calmeze. Circul ia sfârșit doar cu o spaimă zdravănă.

Răsuflu agitat, obosit, speriat, transpirat, prăfuit. Nici eu nu mai știu cum sunt. Nu pot decât să sper că în celelalte ocazii nu am uitat să bag film în aparat.

În anul 2006, în timpul jallikattu, în cele patru sate din jurul orașului Madurai, din statul Tamil Nadu, au murit nouă oameni, alte câteva sute fiind grav răniți.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*