Sahelul

Intr-un nor de praf, calareti cu turbane se aduna sa urmareasca o cursa in Abéché, in estul Ciadului. Acum o mie de ani, oameni calare au adus cultura islamului si a Arabiei in tinuturile vaste si uscate care marginesc Sahara.

Fasia uriasa de savana subsahariana este o lume cu granite nevazute. Traversand una dintre ele, autorul articolului a ajuns intr-o inchisoare sudaneza.

Text: Paul Salopek

DARFUR – DRUMUL CATRE FURAWIYA

Drumul nu era chiar un drum. Cele doua fagase ale acestuia duceau in Darfur, spre razboiul din vestul Sudanului, de la granita nemarcata a Ciadului. O mare parte a Sahelului era astfel – necartata, invizibila, si totusi o granita. Pamantul se intindea in departare intr-o monotonie de mici depresiuni cu pietris si ierburi uscate, atat de translucide – atat de fragile -, incat pareau facute din sticla suflata. Orizontul rosiatic nu se clintea niciodata. Si totusi, cu fiecare ora scursa, noi treceam peste granite pe care, in mare parte, nu le distingeam.

Dupa ce am fost arestat si incarcerat in Darfur, un soldat american mi-a spus, dand din cap dezgustat: “Zburati pe deasupra acestui loc si nu vedeti decat kilometri si kilometri de nimic.” Dar era parerea eronata a unui necunoscator. Fiecare stancarie, fiecare campie era intersectata de granite nevazute, linii si demarcari fantomatice. Erau impartite in functie de revendicarile triburilor, ale oamenilor, ale clanurilor.

Se intindeau si se retrageau in functie de razboi si de anotimp. Gropile cu apa erau inconjurate de zone primejdioase. Rutele de migratie ale nomazilor erau dictate de anumite linii nevazute, masar. Nimic din toate acestea nu era la voia intamplarii. Trecerea unei granite sau aventurarea prea departe de alta putea atrage dupa sine pedepsirea sau chiar moartea. Iar aceasta era ultima dintre toate liniile din Sahel: cea intre cunoastere si ignoranta.

Sahelul insusi este o linie. In limba araba, cuvantul inseamna “tarm” ceea ce implica o limita continentala, un mare inceput si un ultim capat. Intins de-a lungul paralelei 13, traversand nordul Africii, Sahelul imparte – sau uneste, depinde de propriile-ti inclinatii filosofice – nisipurile Saharei si padurile tropicale ale Africii. E o fasie de pasuni semiaride care separa (sau uneste) arabii si negrii, musulmanii si crestinii, nomazii si fermierii, un decor verde si o lume parjolita de soare.

Aproximativ 50 de milioane de oameni dintre cei mai saraci din lume, cei mai neputinciosi si uitati de semeni, se agata de viata aici cu inversunare. Si timp de 34 de zile noi ne-am alaturat lor in Darfur. Eram trei. Idriss Anu conducea camioneta Toyota, care avea sa fie furata de militanti. Daoud Hari era traducatorul, iar din cauza asta avea sa incaseze batai crunte. Eram pe drumul spre satul Furawiya cand gherilele proguvernamentale s-au ridicat incet din iarba. “Ramaneti in masina” – a spus Daoud. Dar era deja prea tarziu.

Chiar si atunci cand atacatorii au venit incet spre noi, cu parul incalcit in codite, cu pieptul acoperit de mici obiecte negre ce aratau ca niste urechi uscate, de fapt amulete coranice, noi tot nu intelegeam ca trecuseram un prag de unde nu mai conta ce pasaport aveai, ca erai tanar si iubit, ca pielea ta se presupune ca nu era ca a celor torturati sau ca nu erai combatant.

Cuvintele erau de prisos si imediat ce adolescentul cu kalasnikovul a ajuns ranjind la manerul usii mele, eram condamnati sa traim sau sa murim in functie de alegerile facute de altii. Deveniseram sahelieni sadea. Sahelul este o linie. Dar e si o inima sfasiata – o funie bine intinsa, o margine, o bordura. Poti vedea cum merg oamenii sai: cu spatele drept, pasesc cu grija, punand un picior inaintea celuilalt, pe poteci de praf rosu, ca si cand ar face echilibristica pe taisul unui cutit.

Sahelul este traiectoria unui glont. E urma ploilor care cad, dar nu ating niciodata nisipul. E chemarea la rugaciune si chemarea la varsare de sange, iar pentru mine e un drum fara sfarsit prin pustiu.

TABARA DE REFUGIATI GAGA, CIAD

Calatoria mea a inceput in mijlocul refugiatilor din Ciadul de Est. Aici l-am intalnit pe tatal lui George Bush. Bush tiraniza mica parcela de nisip a familiei. A trantit pe jos farfuriile turtite ale maica-sii, a tras de nas vizitatorii si apoi a sters-o chicotind. Cu toate astea, a scapat basma curata, pentru ca era unicul fiu. Sora sa mai mare, de 4 ani, il desconsidera. Bush avea 2 ani si era bucalat. Refugiatii il dragaleau “Boosh”. “Boosh-ka.”

Era, in mod sigur, marele favorit al taberei. Acestea se petreceau in asezarea Gaga, unde mai mult de 7.000 de darfurieni traiau si mureau in corturile Natiunilor Unite. “Doar George Bush poate tine piept arabilor in teritoriul nostru” – spunea Ahmed Juma Abakar, tatal lui Bush. Isi cuprindea fiul in brate. “Cand va creste, va ajuta la omorarea lor.” Mai multe linii ereditare se impleteau in Abakar.

Era un african cu pielea cafenie si un smoc de par alb in barbie. Era masalit, membru al unuia dintre triburile africane de fermieri izgonite din Darfur sub amenintarea pustilor de catre janjaweed – nomazii arabi inarmati de catre guvernul majoritar arab al Sudanului. Detesta arabii. Totusi el insusi vorbea araba. In plus, bea ceai indulcit din pahare mici, intocmai ca un arab, purta o roba araba alba si se ruga cu fata spre Mecca de 5 ori pe zi. Si mie mi se par aceste lucruri destul de bizare. Razboiul din Darfur a ucis cel putin 200.000 de oameni si a dezradacinat peste 2 milioane.

Ar putea fi primul genocid al noului secol. Dar se intampla sa fie doar unul dintre cele cateva similare, poate chiar mai mic, care au loc peste tot in Sahel. Am vizitat Ciadul, Nigerul, Mali, Nigeria si Senegalul – batalii de intensitate mica aveau loc in fiecare dintre aceste tari. Nigerul isi expulza nomazii mahamid. Tuaregii ii atacau pe soldatii africani in Mali. Aceste ciocniri erau locale, obscure, si totusi faceau parte dintr-o inclestare mult mai extinsa: eterna lupta pentru iarba, apa si pamant, intre pastori si sedentari.

Vazut astfel, Sahelul reprezinta cel mai vechi camp de lupta din istoria omenirii. In Sahel, Cain inca il mai omoara pe Abel. In Darfur, violentele sunt marsave, deoarece guvernul sudanez a inarmat in mod cinic una dintre tabere – Beni Hussein, ereigat si alti pastori arabi – impotriva fermierilor africani rebeli, cum ar fi masalit si fur.

Aceste doua grupuri rivale, ambele musulmane, ajunsesera in trecut la un armistitiu complicat. Cand un fermier strapungea cu lancea camila unui nomad, batranii il privau de o parte din recolta. De obicei, reclamantul isi cerea granele intr-un an cu foamete. Acesta era de fapt un sistem stravechi de provizii de hrana.

Crimele intre triburi erau evaluate pe o scara ajustabila a pretului sangelui: o suta de camile pentru un barbat si cincizeci pentru o femeie. Aceasta mostenire a fost anulata de o arma de 4 kilograme si jumatate, cu 11 elemente mobile. Invazia mitralierelor kalasnikov ieftine in Darfur a diminuat raspunderea individuala pe timp de razboi. A subminat autoritatile tribale. Tineri care candva dedicau cantece vacilor preferate, acum faceau serenade armelor: “Kalasul aduce bani/ Fara kalas esti gunoi.” “Pe vremuri, ne intelegeam bine – a spus Abakar.

Arabii isi pasteau camilele pe campurile noastre paraginite. Ei erau prietenii tatalui meu.” Am intrebat cand o sa mai fie frati arabii si africanii. Abakar m-a privit cu un scepticism neprefacut. Apoi si-a fixat tranzistorul pe BBC. Israelienii bombardau Libanul. “Allah-u akbar” – a spus batranul musulman, membru al unui trib, aclamand fortele de aparare israeliene. Si, in semn de triumf, ridica micile brate durdulii ale lui George Bush.

DARFUR – SATUL TOWÉ

In prima noastra noapte in Darfur, cei inarmati i-au luat cu forta pe Idriss si Daoud intr-o camioneta si i-au dus afara, in lumina lunii. Acolo i-au torturat, tinandu-i legati de un copac cu spini timp de trei zile. Pe mine m-au lovit cu pumnii, fara pic de entuziasm, intr-o coliba abandonata din satul mistuit de foc Towé. Intre batai, zaceam intins pe burta, legat cu mainile la spate, respirand din greu aerul podelei ce mirosea a unt ranced.

Prin cadrul stralucitor al usii, ma uitam pe furis la doua femei. Plantau sorg intr-o vale uscata. Pareau ca muncesc fara a avea o directie precisa. Isi plantau semintele in siruri care serpuiau de-a valma peste camp si isi dadeau coate din cand in cand, in toiul conversatiei. Femeia mai in varsta facea un pas lateral ori de cate ori spunea glume si randurile ei de seminte aratau ca o cardiograma.

Chicotea ducandu-si mana la gura si m-am gandit ca sigur e nebuna. Cea tanara era mai serioasa. Trudea energic, cu sentimentul unui scop precis, ca si cum ar fi fost intr-o cursa, si randurile ei erau mult mai drepte. Un copil mititel se tara pe langa ea, incercand sa manance semintele sadite. Femeile au muncit astfel intreaga zi. Apoi, spre seara, s-au certat, iar randurile lor au capatat directii separate din ranchiuna.

Brusc, mi-am dat seama ca femeile faceau mai mult decat sa cultive pentru hrana. Isi semanau autobiografiile. Glume cu tenta sexuala, barfe din sat, mici fragmente de cantec, mustrari catre copii – toate acestea erau scrise in sirurile ciudate ale recoltelor lor. In Darfur, femeile erau tinta celor mai atroce violente. Violurile in masa savarsite de janjaweed erau sistematice si meticulos pregatite.

In cadrul unei campanii sudaneze de purificare etnica, femeile au fost arse de vii, impuscate, injunghiate cu baionetele si aruncate in fantani. Aceste povesti erau, de asemenea, inregistrate pe campurile lor. Zacand in coliba, m-am imaginat zburand deasupra savanelor din Darfur si citind vietile femeilor inscriptionate in parcele de mei, alune si sorg. (Vezi randul acela de pepeni care se termina brusc chiar la mijlocul campului?

O bunica fur a trantit galeata cu seminte si a luat-o la fuga la auzul tropaitului copitelor care se apropiau). In Towé, femeile erau seminomade, din regiunea Zaghawa. Pe cea care radea o chema Fatim Yousif Zaite. Nu era nebuna. Avea 40 de ani, privirea arzatoare, clarvazatoare a infometatului si un zambet ce transmitea inocenta din inima ei. Mi-a adus tigve cu asida, o pasta galbena din linte, pe care cu greu isi permitea sa o imparta cu cineva.

O data, cand eram dezlegat ca sa pot manca, i-am apucat brusc mainile prafuite intr-ale mele. Ea a sarit inapoi de teama. Fatim, am vrut doar sa-ti multumesc. Te voi purta mereu in suflet. S-ar putea ca militiile sa-ti arunce copiii in butoaie cu apa fiarta, asa cum au facut cu copiii dintr-un alt sat, s-ar putea ca Fortele Aeriene Sudaneze sa-ti bombardeze campurile saracacioase, cum au mai facut-o, omorand cinci membri ai familiei tale. Dar timp de 3 zile, in Darfur, tu ai fost mama mea.

KIROU BUGAJE, NIGER

Cateva luni mai tarziu eram in Niger. Am luat un autobuz spre est. Campiile deveneau luxuriante. Carele cu boi, incarcate cu maldare de alune, treceau zdruncinandu-se pe drumurile rosiatice. Dintre ierburile inalte razbateau chicotele copiilor. Femeile pisau mei, iar sunetul transmitea vestea unor hambare pline: toc, toc, toc. Asta era o surpriza. Sahelul din imaginatie era un chin geografic al foametei. Secetele cataclismice din anii ’70 si ’80 au parjolit nordul Africii.

Cea mai recenta foamete a afectat Nigerul chiar in 2005. In anumite locuri, in Sahel oamenii continua sa moara de foame, sa-si piarda pamanturile, inghitite de Sahara. Pe malurile Fluviului Niger, casele zac ingropate in cosciuge de nisip. Totusi in Niger, tara de doua ori mai mare ca Franta, cercetatorii au descoperit, fascinati, ca 49.000 de kilometri patrati de savana au mai multa vegetatie astazi decat acum 20 sau 30 de ani. O regenerare similara a copacilor, ierburilor si arbustilor pare sa inceapa si in unele parti din Mali si Burkina Faso.

Cea mai pretioasa fasie a Sahelului a fost intotdeauna verde. Si in ultima vreme a inceput sa devina mai groasa, mai luminoasa, mai stralucitoare. De ce? Ecologii nu se pot pune de acord. Unii sunt de parere ca incalzirea globala a marit precipitatiile in unele zone ale Africii de Nord. Altii spun ca anii de haos si razboaiele din Sahel au depopulat partile rurale ale Africii, permitand astfel milioanelor de hectare lasate in paragina sa se regenereze. In satul Hausa, din Kirou Bugaje, Abdurahaman Ademu, seful durduliu, avea propria explicatie: frunza miraculoasa a unui copac.

“Gao ne imbunatateste productiile de mei si sorg” – spunea el, miscandu-se greoi, intr-o mantie alba si sandale, pe campurile sale umbrite de copaci. “Acesta este motivul pentru care noi nu mai taiem copacii. Plantam in jurul lor.” Gao, o acacie indigena, cunoscuta de biologi ca Faidherbia albida, e un fixator de nitrogen asemeni lucernei. Frunzele putrezite sunt bogate in nutrienti.

In urma cu 25 de ani, in timpul unei foamete, Ademu si oamenii lui au devastat practic toti copacii pe care i-au intalnit pe o raza de o zi de mers pe jos, pentru a se hrani. Dupa ce s-au terminat fructele, au mancat frunzele. Cand nu au mai fost nici frunze, au taiat toti arbustii pentru a vinde lemnele de foc si a cumpara mancare. Insa, in cele din urma, undeva, cineva si-a amintit ca productia de cereale era mai bogata cand se semana la umbra fertila a copacilor gao care supravietuisera.

In Sahel, folosirea arborilor salbatici este veche. Importanta sa a fost redescoperita. Si de aici, crengile prafuite ale gao-ului se desfac in cercuri verzi, intinse. Astazi, fara prea mare tam-tam si concerte de binefacere, unii dintre cei mai saraci fermieri ai lumii sunt preocupati sa carpeasca la loc marile intinderi ale Sahelului. Ademu avea trei sotii. Numele lor erau Zeinahu, Hajara si Hadjia. Avea 20 de copii, pe care ii striga Hei Tu si Asta.

I s-a parut amuzant faptul ca mi-a placut satul lui. Pe inserate, soarele a devenit portocaliu si noi am mancat spaghete inecate in ulei de palmier. Satul ciripea si chitcaia intocmai ca un teren de joaca. A rasarit luna alba si afara, in savana, nomazii fulani isi duceau vitele cu coarne in forma de lira la sud, spre Nigeria. Erau inarmati cu arcuri si unii aveau sabii late prinse in curele la spate. Nu mai fusese razboi de ani intregi. Alunecand spre lumea viselor, pe o rogojina pentru rugaciune din fata moscheii familiei lui Ademu, puteai sa-ti imaginezi ca nu exista nimic in lume ce nu poate fi indreptat.

DARFUR – INCHISOAREA SPIRITELOR

In cea de-a treia zi a captivitatii noastre in Darfur, oamenii inarmati ne-au dat armatei sudaneze, la schimb, pe mine, Idriss si Daoud, pentru un bax cu uniforme. Un elicopter militar ne-a transportat la El Fasher, capitala Darfurului de Nord, insa deasupra Kutumului un zgomot puternic mi-a inghetat inima. Rebelii trageau in noi de la sol. Gauri de gloante au aparut in fuselaj si un ofiter cu ochelari, care statea fata in fata cu mine, a fost rasturnat de pe scaun. S-a rostogolit pe punte, tinandu-se de spate. Era doar o zgarietura, asa ca a supravietuit.

Camarazii sai l-au felicitat de parca ar fi castigat la loterie. Dar pilotul stia mai bine. Dupa o aterizare dificila pe aeroport, a sarit din elicopter si a iutit pasul fara sa se mai uite in spate. Am fost dusi la o “casa a fantomelor” – una dintre multele inchisori secrete din Sudan. Era noapte.

O sleahta de banditi inarmati ne urlau in fata si ne impingeau in peretele din chirpici. Ne-au acuzat ca suntem spioni si si-au fluturat telefoanele mobile prin fata ochilor mei. Pe ecranele mici se vedeau Turnurile Gemene in flacari si imagini minuscule ale lui Osama bin Laden. Credeam ca acela era sfarsitul. Dar de fapt era doar inceputul. Ce poate fi spus despre zilele acelea?

Un agent al istikhbarat-ului scormonea in fiecare dimineata prin toaleta sapata in pamant, din celula mea. Habar n-aveam ce cauta. Munca lui nu a fost rasplatita, pentru ca eu eram in greva foamei. Protestam pentru ca eram inchis in regim de carcera. Am reinceput sa mananc in ziua a opta, cand garzile m-au informat ca ma vor hrani cu forta printr-un tub de cauciuc.

“Ca la Guantanamo” – mi-au spus. Visele mele erau de intensitatea halucinatiilor cauzate de malarie. Imi visam sotia, ma visam alergand prin grau la nord de Mosul, unde bombele irakiene scoteau sunetul cearsafurilor sfasiate, si pe don Benito cufundandu-si plugul de stejar in fantana fermei din Sierra Madre. Ii visam pe oamenii cu care lucrasem pe mare – unde ai disparut, Edie Brickell – si cantecul La vida loca.

In timpul unui interogatoriu nocturn am vazut un animal mic si tepos, care adulmeca pe podeaua din camera de interogatoriu. Semana cu un arici. Deliram din pricina foamei. Terminasem de mult ce aveam de spus. M-am aplecat de pe scaun. “Nu atinge ariciul” – a spus colonelul. “Bine.” M-am aplecat din nou. “Nu-atinge-ariciul!” Era animalul lui. Mi-aduc aminte clar: simteam ceva ciudat pe fata mea. Pentru prima data in zece zile, zambeam.

KANO, NIGERIA

Inaintam cu greu spre sud intr-un taxi de ocazie, pe care il imparteam cu cinci nomazi fulani si 60 de kilograme de branza de capra, avand ca destinatie pietele din Nigeria. Era plin de muste. Daca nu ar fi fost o musca, toata Africa ar fi devenit musulmana. In timp ce islamul galopa pe cai si camile prin nordul Africii, crestinii din Europa dormitau sub conducatori ca Henry Artagosul si Ethelred Nehotaratul.

Pana in anul 1.000 d.Hr., emisarii musulmani – razboinici, comercianti de sclavi si aur, invatati, oameni ai bisericii – implantasera deja steagul verde al lui Mohamed si Allah pe tarmurile vest-africane, care nu aveau sa vada panzele decolorate ale caravelei portugheze timp de inca 4 secole. Dar intepatura mustei tete, Glossina, a barat drumul spre sud. Purtatoare a parazitului sangelui care provoaca boala somnului, insecta a omorat nenumarate valuri de invadatori, impreuna cu caii lor, in domeniul sau letal – padurile deschise de dincolo de Sahara.

Astazi, musca tete inca domneste, iar granita religioasa inca se pastreaza. La nord de zona de actiune a mustei, Africa ramane preponderent musulmana; doar la sud se afla insulite sporadice de crestinism. In Kano, am intalnit aceasta frontiera. Kano, al doilea oras ca marime din Nigeria, zacea, murdar, in propriul smog. Erau putini turisti. Avea reputatie rea datorita violentei religioase. Sute de oameni au murit in timpul incaierarilor dintre extremistii din randul musulmanilor majoritari din Kano si miile de crestini minoritari, veniti din sud.

Imamii conservatori l-au incurajat pe guvernator sa impuna legea islamica, saria, in stat -, o provocare in Nigeria laica -, aparand curand si tensiunile. In oras, indicatoarele de pe strada erau scrise in araba, iar magazinele erau aprovizionate de vanzatori ambulanti din Liban, Yemen si Egipt. Motocicletele-taxi nu luau femei: contactul cu soferul era considerat necuviincios. Acum cativa ani, oficialii locali au boicotat o campanie antipolio a ONU, afirmand ca vaccinul steriliza tinerele musulmane. Poliomielita, care fusese eradicata aproape total in Africa, a reaparut in Nigeria si reinfecteaza tarile vecine. In Kano exista acum o miscare a talibanilor de culoare.

Un preot musulman local si-a luat numele “Kandahar”, dupa capitala fanaticilor afgani. “Mi-as da viata daca as putea predica in Orasul Vechi” – spunea Foster Ekeleme, episcopul metodist din periferia crestina a Kano-ului. Ekeleme era membru al tribului igbo, din sudest, si avea alura unui fost boxer. Supravietuise si vremurilor bune, si celor rele dintre cele doua mari credinte din Kano. Cand l-am vizitat, s-a plans amar ca enoriasii sai erau tinta bombardamentelor S.U.A. de cate ori o alta tara musulmana era atacata, dar a incheiat cu o pledoarie:

“Sunt increzator! Noi, crestinii si musulmanii, trebuie sa invatam sa coexistam. Uite, chiar si paznicul meu de noapte este musulman!” Era adevarat. Un tanar hausa, plictisit, cu o calota alba, se rezema de biserica lui Ekeleme. Biserica insasi era o fortareata din beton, inconjurata de un gard inalt din fier. Gardul avea varfurile ascutite. Tot ce lipsea era un sant cu apa. Presupunand ca populatia crestina se gasea intr-o postura inferioara, am consultat un ganditor musulman.

Salisu Shehu era un invatat moderat, cu pleoapele cazute. Preda studii islamice la Universitatea Bayero, unde afisele scrise de mana indemnau studentii sa se “Imbrace Elegant si Decent”. Iata ce a spus profesorul: Chiar daca e regretabil ca oamenii din Kano au fost arsi, ciopartiti sau impuscati din cauza dumnezeului pe care l-au ales, adevaratul dusman e saracia.

Crestinii igbo si musulmanii hausa cer locuri de munca. Tinerii sunt someri si se agita. In ceea ce priveste islamul, in Sahel acesta nu e nici extremist si nici intolerant – e o forma foarte veche de sufism, expus de moderatul imam Malik; credinta unui nomad isi are radacinile in etica negustorilor: traieste si lasa-i si pe altii sa traiasca. Shehu a spus: “Sahelul nu este un zid intre africani. E o rascruce, o punte.”

Astazi, acea punte s-a marit. Atat populatiile musulmane, cat si cele crestine din Africa s-au dezvoltat in ultimii 10 ani. In Sahel, unde natalitatea este printre cele mai ridicate din lume, moscheile finantate de statele conservatoare din Orientul Mijlociu au impanzit satele si orasele. La randul lor, multi dintre crestinii din Africa nu intorc si celalalt obraz. Difuzoarele bisericilor bubuie imprejur ceremonii religioase, predicatorii binecuvanteaza militiile si cateva rebeliuni din Kano s-au iscat din cauza masacrelor savarsite de crestini asupra musulmanilor in alte parti ale Nigeriei.

Dar nu am reusit niciodata sa-i intalnesc pe extremisti. Telefonul meu de la hotel a sunat la ora cinci dimineata. Era un politist din politia secreta. “Careestescopultauaici?” – m-a intrebat. “Pardon?” “Trebuiesaviiinholacum!” Tonul era clar, chiar daca pronuntia nu era. Actele mele de calatorie erau in regula. Dar m-am panicat. Am parcurs rapid in minte lista surselor care ar fi putut sa tradeze prezenta mea in Kano si m-am hotarat asupra unui farmacist neinduplecat, care trebuie sa fi cautat numele meu pe Google si s-a repezit asupra titlului recent: Sudanul acuza un jurnalist american de spionaj.

Cu usile de la celula rasunandu-mi in minte, incercam sa ma ascund de agentul de pe hol pentru a castiga timp. Am inceput sa-mi ascund notitele cu frenezie, dar am reusit doar sa ma cocosez ridicand frigiderul din camera. Mi-am aruncat geanta pe fereastra, de la etajul doi, m-am lasat usor pe pervazul exterior si mi-am dat drumul pe ultimii trei metri, pana la sol. Mi-am nenorocit spatele. Asa ca m-am potolit. Am lasat-o balta.

Am intrat in hol schiopatand, indoit de mijloc, cu tricoul cu fata la spate si cu notitele care supravietuisera indesate in sosete, dar am gasit locul pustiu. Politistul se saturase sa astepte. Asta era Nigeria. La rasaritul soarelui, cumparasem deja toate locurile libere dintr-un vechi taxi local Peugeot si am pornit spre Mali.

DARFUR – CARCERA DIN SEDIUL POLITIEI

Rusii erau foarte beti. Erau trei – categoriile mica, mijlocie si grea – si politia sudaneza le impuscase geamurile camionetei. Garzile i-au aruncat in celula noastra la miezul noptii. Rusii ramasesera afara dupa stingerea oficiala. Erau piloti de elicopter angajati de AMIS, asediata Uniune Africana de Mentinere a Pacii in Darfur.

Unul dintre ei a inceput sa cante melodii patriotice care aveau sa tina toata noaptea, iar ceilalti doi m-au intrebat de ce eram acolo. Le-am spus. Am trecut ilegal in Darfur, printr-o usa laturalnica din Ciad, asa cum facusera multi alti jurnalisti din Vest. Dar eu am fost prins. Ma pastea o sentinta de 20 de ani. A trebuit sa repet “spionaj” de trei ori pana sa inteleaga. “Sudanul – scuipa cel mic – e terminat.”

Era tuns ca in anii ’80, scurt pe lateral si lung la spate, si purta cizme galbene, ca Beatles, cu varfuri intoarse, ca de elf. In cele din urma, toti aveau sa fie deportati. Intre timp, alt prizonier evadase in acea noapte – un contrabandist de arme din Darfur -, lasand in urma o mare pata din sangele sau pe zidul curtii inchisorii. Se mutilase in sarma ghimpata. Asa ca Idriss, Daoud si cu mine am petrecut urmatoarele doua zile inchisi intr-o celula de 4,5 pe 4,5 metri, cu alti 16 prizonieri.

Stateam inghesuiti unii in altii, in pozitie fetala, ca niste oua puse la clocit in incubator. Hoti de buzunare, escroci, hoti de capre, doi copii ai strazii si un nebun urinau pe rand, printre gratiile usii. Acestea se intamplau la sectia de politie civila, al doilea loc unde am fost incarcerati in El Fasher. Peretii interiori ai celulei erau lustruiti in negru cu grasimea umana lasata de spatele celor care au stat acolo. Deasupra acestui lambriu de murdarie se inaltau mii de nume scrijelite. Si unele dintre ele erau ale noastre.

 TOMBOUKTOU, MALI

In Mali, am luat feribotul in susul Fluviului Niger, ca sa vad cea mai faimoasa regiune inapoiata din Sahel. La inceput, Tombouktou era sursa de apa a nomazilor, iar in secolul al XVI-lea ajunsese Oxfordul lumii islamice (la un moment dat, aici locuiau 25.000 de invatati), pentru a cadea din nou intr-o coma geografica. Aleile nisipoase erau ca niste cuptoare solare. Pe strada principala, caprele mergeau nesupravegheate, iar turistii deshidratati trimiteau scrisori din orasul sinonim cu capatul pamantului.

M-am retras la umbra, in Biblioteca Imam Ben Essayouti, pentru o privire asupra epocii de aur a Tombouktou-ului. Banzoumana Traore era un albinos din Mali, cu ochii caprui si un costum larg din bumbac rosu aprins, cu buline albastre si galbene. M-am mai uitat o data si am vazut ca bulinele erau capsule impotriva malariei. Traore lucra la arhiva bibliotecii, care gazduia vestigii ale nepretuitelor comori ale manuscriselor medievale din Tombouktou.

Cu finantare din Africa de Sud, S.U.A., tari arabe si europene, biblioteci private mici, ca aceasta, incepusera sa rasara peste tot in Tombouktou. Ele pastrau cea mai uimitoare mostenire intelectuala a Sahelului: zeci de mii de manuscrise olografe, unele tinute in pesteri, altele in dulapuri de familie ce datau din 1591, cand orasul cazuse sub stapanirea marocanilor. Erau poezii de dragoste scrise in Spania maurilor.

Erau mici tratate de jurisprudenta islamica si eseuri vechi de secole despre astronomie, optica, medicina, etica si botanica, printre alte subiecte. Privind atent aceste comori fragile, era greu sa nu deplangi lipsa de carti scolare pe care o resimtea populatia vorbitoare de araba. Un studiu recent al O.N.U. a descoperit ca doar 10.000 de carti au fost traduse in araba in ultimii 1.200 de ani – aproape echivalent cu numarul de carti pe care Spania le traduce anual. Degetul aratator roz si stralucitor al lui Traore aluneca pe cerneala preparata din funingine.

Citea cu voce tare despre o sclava din Bagdadul secolului al noualea, care i-a facut de rusine pe sfatuitorii califului intr-un concurs de inteligenta (o lectie despre valoarea femeii), despre un discurs cu privire la traditia musulmana de a fuma tutun (concluzia, veche de 223 de ani, era favorabila) si despre o metoda de memorare antica pentru a invata algebra (studentii puteau sa cante ecuatii, atribuind anumite sunete numerelor). Tombouktou a fost condus de regi din Mali si Songhai, de marocani si de francezii coloniali. “Familiile locale au pazit manuscrisele in tot acest timp” – a spus Traore cu mandrie.

Cand am ajuns, alt imperiu isi atintise ochii pe singuraticul Tombouktou. Fortele speciale americane colindau prin oras in Humvee-urile lor prafuite. Invatand o lectie in Afganistan – ignoranta nu inseamna fericire, iar ruinele saraciei, violenta si indiferenta clocesc o furie ucigasa -, Washingtonul redevenea interesat de Africa musulmana neagra. Pentagonul cheltuia o suta de milioane de dolari pe an pentru a antrena armata slab dotata a Sahelului in tactici antitero. Un centru de comanda african nou-nout, AFRICOM, va deveni operational in octombrie 2008, desi putine tari africane doresc sa-l gazduiasca.

Acest front mohorat, intr-un razboi global impotriva terorismului, era inca o linie invizibila a Sahelului. Mergea in zigzag printre dunele de la nord de Tombouktou, unde Beretele Verzi ii invatau pe soldatii din Mali cum sa organizeze o ambuscada asupra adeptilor jihadului cu baza in Algeria. Soldatii erau nehraniti, excesiv de politicosi si nu aveau nici macar echipamentul de baza. Unii erau surzi. Altii aveau nevoie de ochelari. “Trag in nisip” – spunea taraganat un sergent major american.

Cei mai buni soldati ai lumii au navalit in satele indepartate ca lucratori sanitari, vaccinand bebelusi, plomband carii sau tratand vitele ciolanoase ale nomazilor de viermi intestinali. Dar operatiunea cea mai eficienta asupra sufletelor si mintilor oamenilor pe care am vazut-o a fost una ilegala. Numele sau era David. Capul ras, rosu-brun, ii era ars de soare, ochii ii straluceau cu hotarare si era un veteran angajat de 16 ani in armata americana.

Mai fusese inainte in misiune in Africa si voia sa se converteasca la islamism, lucru care demonstreaza ca nu exista ocupatie fara a fi ocupat la randu-ti. S-a strecurat afara din complexul Fortelor Speciale la ora 9 p.m. si a mers cu masina la palatul din chirpici si caramida al imamului din Tombouktou. “Arma mea, am uitat de ea” – a spus el, realizand ca nu putea totusi sa-si ia pistolul la o ceremonie de convertire. A ascuns arma sub scaunul SUV-ului. Imamul era rotofei si jovial si statea picior peste picior sub un ventilator de tavan care bazaia.

Televizorul bolborosea ultimul scor dintre Lyon si Real Madrid. Imamul l-a instruit pe David sa repete shahadah-ul de trei ori si i-a citit pe larg despre cei cinci piloni ai credintei atat in songhai, cat si in franceza. “Mi-au scapat unele amanunte” – a spus David. Vreo sase tineri malieni faceau poze cu telefoanele mobile. Tremurau de emotie. Sa vezi un centurion modern imbratisandu-l pe Allah in exoticul Tombouktou era o ocazie care ti se oferea o data in viata.

Facea sa para ca aproape orice e posibil. Mai tarziu, David avea sa fie mustrat pentru violarea procedurilor de securitate. Dar timp de cateva minute electrizante, printre dunele arse de soare ale Africii, fantomele de la Abu Ghraib s-au retras. “Fin du cérémonie!”, – a declarat imamul, batand din palme. Din simpatie pentru David, a spus: “Misiune indeplinita!” Mi-a placut foarte mult imamul. Ardea de nerabdare sa prinda finalul meciului de fotbal.

DARFUR – INCHISOAREA JUDICIARA

In El Fasher, joia era zi de judecata. La cea de-a treia inchisoare unde am fost, un bloc cu celule din beton de langa tribunalul local, magistratii sudanezi, in costume lejere de un albastru pal, dadeau verdictele in functie de hudud, codul punitiv islamic, iar politia aplica sentintele pe loc, cu un bici din piele de bou. Pana atunci nu mai vazusem pe nimeni biciuit. Ne-au obligat sa privim. Biciul sfichiuia cand lovea spatele, fesele si picioarele condamnatilor. Era uimitor: cum pot oamenii sa transpire atat de mult – atat de repede?

Dupa zece lovituri, condamnatii erau uzi leoarca, precum inotatorii. Dupa douazeci, zidul tribunalului, care se afla in spatele postului de biciuire, era stropit cu transpiratia lor. Muschii barbatilor erau cuprinsi de spasme. Corpurile li se chirceau precum copacii pe furtuna. Dar curajul lor depasea orice putere de intelegere. Un condamnat darfurian de varsta mijlocie, cu trasaturile respectabile ale unui profesor din clasa de mijloc, a primit o suta de lovituri de bici fara sa cracneasca. Dupa ce s-a terminat, a plecat cu dorinta formidabila de a traversa curtea ca intr-o plimbare oarecare, dar s-a prabusit cu fata in nisip. Era un sot adulter.

Seful care biciuise barbatul era caporalul Salah. Era solid si indesat si, la varsta de 30 de ani, parul ii incaruntise complet. Spre sfarsitul incarcerarii noastre, in zilele in care ma simteam inteligent, acceptam propunerile lui de a juca sah. Castiga aproape intotdeauna. Era adept al mutarilor agresive ale lui Bobby Fischer. Cand vorbea, folosea certitudinile imature ale jihadului – “odata ce lumea se va converti la islamism” -, dar oftaturile lui dese spuneau povestea unei ambitii reprimate.

Noaptea studia manuale de microbiologie. Visa sa-si puna mainile, cu degete mari si boante, pe fruntile pacientilor din saloanele de spital. Se vedea imbracat in halatul alb ca zapada de doctor, nu in uniforma grosolana de politist. M-ati crede daca v-as spune ca in inima caporalului Salah exista compasiune? Ca le vorbea cu blandete victimelor sale, indemnandu-i sa nu le fie teama, asta chiar si in timp ce le biciuia spatele? Locatia noastra devenise cunoscuta la vremea aceea.

Un locotenent-colonel din Fortele Aeriene Americane si un maior din marina ne-au adus branza Cheez Whiz si tot felul de alte lucruri, iar un diplomat american mi-a dat sa citesc romane de Faulkner. In cele din urma, Bill Richardson, guvernatorul statului meu natal, New Mexico, a intervenit. Daoud si Idriss s-au intors in Ciad, la pericolele vietii in Sahel. Eu am zburat 20 de ore de-a latul Pamantului, in avionul cu reactie inchiriat de guvernator.

In timp ce spalam rufele, doua luni mai tarziu, a sunat telefonul. Mi-a trebuit ceva timp ca sa fac legatura intre vocea subtire a celui care m-a sunat si anumite maini pline de muschi – care isi infigeau degetele in umerii detinutilor si ii duceau cu fermitate spre un zid stropit cu sudoare. “Salut, prietene!” – a strigat caporalul Salah. Tipa deoarece legatura telefonica era slaba. Spunea ca e in Khartoum – unde fusese transferat, din nefericire, la o inchisoare mai mare. M-a intrebat de sanatate. Dar, de fapt, voia sa vorbim despre loteria vizelor americane.

 SAINT-LOUIS, SENEGAL

Ultima granita a Sahelului e Oceanul Atlantic. In capitala senegaleza, Dakar, se simtea febra unui punct de imbarcare – oras maritim plin de bisnitari bagareti, prostituate pentru orice buzunar si bucati de carton intinse pe trotuar, in fata ambasadelor europene, pe care stateau la coada vanatorii de vize. Din directia cealalta, tineri europeni, tatuati, pufaind tigari plini de sine, se plimbau pe faleza.

Urcau pe feriboturile care ii duceau pe Ile de Gorée, unde aveau sa vada faimoasa “poarta spre drumul fara intoarcere” pentru sclavii dusi in Americi si Europa. (Adevarul este ca putini dintre cei estimati intre 10 si 28 de milioane de africani vanduti ca sclavi pentru Lumea Noua au trecut vreodata prin acest loc.) Ziarele senegaleze au relatat povesti sinistre ale noului exod: emigrantii africani mureau pe capete, incercand sa ajunga in Insulele Canare, un avanpost catre Europa, in ambarcatiuni motorizate.

Pentru mine, Sahelul se termina la usa lui Didier, capitanul unei astfel de ambarcatiuni. L-am intalnit in Saint-Louis. Locuia pe plaja, intr-o baraca, deasupra liniei fluxului. Cu greu a fost de acord sa vorbeasca cu mine. Ceea ce facea el era ilegal. Dusese deja in Canare doua incarcaturi pline cu oameni din Senegal, Mali, Guineea, Nigeria si Burkina Faso. Toti isi amanetasera bicicletele, masinile de cusut cu pedala ale sotiilor, fermele neroditoare ale parintilor, cocioabele saracacioase in care locuiau – absolut tot ce aveau, pentru a face rost de cei 900 de dolari, cat costa calatoria spre versiunea unui El Dorado al sahelienilor: sa spele vase in Valencia sau sa vanda produse din piele in pietele din Roma. Doisprezece clienti platitori au murit in timpul calatoriei.

“Si-au pierdut mintile” – explica Didier. Au hapait apa de mare in timpul calatoriei de 5 zile – 1.480 de kilometri prin hula Atlanticului. “Le-am citit din Coran la capatai mortilor si i-am aruncat peste bord. Altfel ar fi inceput sa puta” – a spus el. In seara aceea, Didier urma sa plece cu o alta ambarcatiune. Va castiga o mica avere, adica o mie de dolari (salariu cat pe un an productiv) intr-o saptamana. Avea muschi puternici. In ciuda mandriei virile pe care o infatisa, in blugii sai nounouti de firma si tricou rosu, privirea ii trada frica launtrica. Era in pozitia din care putea pierde totul.

In Saint-Louis, ambulantele au urlat toata dupa-masa aceea. O ambarcatiune cu emigranti se scufundase in larg. Cadavrele care ajungeau la mal aveau pielea bratelor jupuita acolo unde s-au agatat de copastia barcii blestemate. Mai mult de o suta de persoane au fost date disparute. Zeci de mii incearca sa treaca astfel in fiecare an. Cateva sute mor. Europenii au trimis nave maritime, incercand sa-i opreasca. Ceea ce se intampla acolo poate fi numit la fel de bine si evacuarea in masa a Africii, nu numai “imigrare ilegala”.

E o fuga disperata de un mod de viata pe care noi nu-l vom cunoaste niciodata. Un profesor prost platit din America de Nord sau din Europa castiga nu de zece ori, nici de douazeci, ci de o suta de ori mai mult decat milioane dintre sahelieni. E o prostie sa credem ca putem ramane imuni la o asemenea diferenta covarsitoare.

In cartierul suprapopulat al pescarilor din Saint-Louis, printre cocioabele darapanate, din care televizoare uzate revarsa reality show-uri frantuzesti natange, si pe aleile cu nisip impestritat cu excremente de capra, tot timpul se vorbea despre ambarcatiuni mai mari, despre mai multi barili de motorina indesati in cale – renascand vechea calatorie a sclavilor spre Caraibi, spre America. L-am privit pe Didier plecand la asfintit.

Ultima data l-am vazut stand ferm la carma barcii lui, purtand o pelerina impermeabila rosie, inaintand precaut spre iesirea din port la adapostul altor vase-pescador. Nu m-a vazut cand ii faceam cu mana. O fetita facea roata pe plaja, printre gramezile de resturi domestice. Pasari de un alb incredibil de curat ciuguleau. Ambarcatiunea lui Didier se micsora pe marea care se intuneca, parand schitata in carbune.

In secret, eu eram alaturi de ei. Ma vedeam ingramadit in barca de lemn. Dar chiar daca aveam sa supravietuim cu totii, nu eram convins ca vom reusi vreodata sa scapam, cu adevarat, de Sahel.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*