Ultimele zile ale ricşei

S. K. Bikari duce în mod regulat două fetiţe la şcoala din centrul istoric decrepit al oraşului, deşi îi vede rar pe cei cinci copii ai săi rămaşi în statul Bihar. Foto: Ami Vitale

Kolkata e hotărâtă să interzică acest viguros simbol din trecutul colonial al Indiei.

În Kolkata (Calcutta), strategia conducătorilor – ai automobilelor, taxiurilor, autobuzelor şi scuterelor acoperite cu trei roţi, folosite ca taxiuri, şi chiar ai triciclurilor cu cabină – e simplă: croieşte-ţi drum în timp ce claxonezi. De stopuri nici nu poate fi vorba. Pentru vizitatori, semnele pe care stă scris cu majuscule supradimensionate Respecta}i regulile de circula}ie par o mostră de umor negru. Pe durata unei şederi recente la Kolkata, metoda pe care o scornisem pentru a traversa artere principale era să aştept până când mă puteam alătura unui grup de pietoni mai mare decât ar fi fost dispus să calce un şofer de taxi. Pe străduţele lăturalnice înguste, claxonatul gălăgios e semnalul că un taxi sau chiar o camionetă va apărea de după colţ, gonind printr-un spaţiu destinat în cel mai bun caz bicicletelor. Dar din când în când, într-un moment de acalmie a claxoanelor, auzeam în spatele meu câte un clopoţel. Un occidental care a văzut prea multe filme de Crăciun pe Hallmark ar fi fost poate tentat să se uite după un atelaj trăgând o sanie prin nămeţi. Dar ceea ce se ivea era o ricşă. În loc să fie trasă de un cal, aceasta era trasă de un bărbat – de obicei slăbănog, asudat şi desculţ, care nu părea a se ridica la dificultatea sarcinii sale. De deget avea prins un clopoţel pe care îl scutura în permanenţă, scoţând ceea ce este cu siguranţă cel mai plăcut sunet emis de vreun vehicul în Kolkata.
Unul dintre cele mai mari oraşe din lume, Kolkata, capitala Bengalului de Vest, cu aproape 15 milioane de locuitori, e unică prin parcul său masiv de ricşe trase manual. Se pare că această caracteristică nu este preţuită de autorităţile guvernamentale. Motivul? E tentant, desigur, să dai vina pe Maica Tereza. Un politician din Kolkata mi-a spus că oraşul este cunoscut pentru cei trei m: marxism, mishti şi Maica Tereza. (În ultimii 30 de ani, guvernul Bengalului de Vest a fost dominat de partidul comunist. Mishti e un iaurt îndulcit pe care locuitorii Kolkatei îl adoră, deşi sunt şi mari amatori de rossogolla, un desert local.) Nu există nicio îndoială că atenţia internaţională acordată lucrării Maicii Tereza printre nefericiţi şi muribunzi a făcut ca pentru occidentali Kolkata să fie sinonim cu mizeria – deşi localnicii insistă mereu că mahalalele din Mumbai, de pildă, sunt mai extinse şi că niciun alt oraş din India nu se ridică la bogăţia vieţii intelectuale şi culturale a Kolkatei.
Chiar şi cel mai înfocat apărător al Kolkatei va recunoaşte că oraşul a trecut prin perioade cu adevărat dificile în cei 60 de ani de independenţă ai Indiei cu mult înainte de vremea Maicii Tereza. Sciziunea teritorială care a însoţit independenţa a însemnat şi că, fără un ajutor substanţial din partea guvernului central, Kolkata a trebuit să absoarbă câteva milioane de refugiaţi din ceea ce urma să devină Pakistanul de Est. Au existat perioade, în anii 1970 şi ’80, când Kolkata părea că nu-şi va reveni niciodată de pe urma acelei traume, urmate de un alt val de refugiaţi în timpul războiului care a transformat Pakistanul de Est în Bangladesh. Au fost ani marcaţi de crize de electricitate, conflicte de muncă, plecarea investitorilor şi îngrozitoare violenţe provocate de mişcarea naxalită, începută de ţăranii din Bengalul de Vest care cereau redistribuirea pământului şi transformată de studenţi într-un război urban de gherilă. În 1985, însuşi primul-ministru al Indiei, Rajiv Gandhi, a numit Kolkata „un oraş pe moarte“.
Mulţi oameni dorm încă pe străzile Kolkatei, dar în ultimii ani au survenit schimbări majore. După decenii în care s-a bazat pe electoratul sărac din zonele rurale şi a desconsiderat investiţiile, Partidul Comunist din Bengalul de Vest a îmbrăţişat hotărât capitalismul şi modernitatea. Cu toate că simbolurile guvernamentale rămân cele la care te-ai aştepta de la un partid care încă mai are un politbiuro – schimbarea numelui străzilor a făcut ca adresa consulatului american să fie strada Ho Şi Min 5/1 –, administraţia oraşului curtează în mod regulat delegaţiile occidentale aflate în căutarea unor oportunităţi de afaceri. Kolkata are acum malluri şi pasaje moderne. Recent, umblând prin oraş aproape o săptămână şi fiind adesea singurul occidental din zonă, am fost abordat de numai doi cerşetori.
Totuşi imaginea unui oraş are nevoie de ceva timp pentru a se schimba. (La fel ca şi numele lui, schimbat oficial în 2001 din Calcutta în Kolkata, care e mai apropiat de pronunţia lui în bengali. În timpul conversaţiilor în engleză, n-am auzit însă pe nimeni care să numească oraşul altfel decât Calcutta.) Pentru occidentali, mijlocul de transport identificat în cea mai mare măsură cu Kolkata nu este modernul său metrou – ale cărui staţii spaţioase sunt decorate cu lucrări de artă şi ecrane care transmit meciuri de crichet –, ci ricşele trase manual. Poveştile şi filmele glorifică acest vehicul primitiv, cu roţi înalte de lemn, tras de cineva care arată de parcă ar avea nevoie de ajutorul Maicii Tereza. De ani de zile, guvernanţii vorbesc despre eliminarea acestor ricşe pentru motive pe care le numesc umanitare – în principal acela că, după cum a spus adesea primarul Kolkatei, e jignitor să vezi „un om asudând şi chinuindu-se să tragă după el un alt om“. Dar în ultima vreme politicienii se plâng şi de impactul celor 6.000 de ricşe asupra traficului unui oraş modern şi, în special, asupra imaginii lui.

„Occidentalii încearcă să asocieze cerşetorii şi aceste ricşe cu imaginea Kolkatei, însă nu acestea reprezintă Kolkata – a spus într-o conferinţă de presă din 2006 Buddhadeb Bhattacharjee, primul-ministru al Bengalului de Vest. Oraşul nostru înseamnă prosperitate şi dezvoltare.“ Primul-ministru – echivalentul unui guvernator al statului – a anunţat că ricşele vor fi interzise în curând pe străzile Kolkatei. Ricşele nu sunt menite să atragă turiştii. (De fapt, n-am zărit aproape niciun turist la Kolkata, cu excepţia tinerilor cu rucsacuri de pe Sudder Street, odinioară un cartier rău famat, iar azi, zice-se, singurul loc din oraş în care un wallah – trăgător de ricşă – poate face rost şi de companie feminină nocturnă pentru domni.) Oamenii care locuiesc pe străduţe sunt cei care folosesc cel mai adesea ricşele – nu săracii, ci aceia care se află doar cu o treaptă mai sus. Sunt oameni care călătoresc pe distanţe scurte, pe străduţe care sunt inaccesibile câteodată chiar şi celor mai cutezători şoferi de taxi. O femeie mai în vârstă care are de făcut cumpărături, de pildă, poate sosi cu o ricşă, îl poate ruga pe wallah s-o aştepte până se întoarce de la diferitele prăvălii, s-o ajute să-şi încarce cumpărăturile şi apoi să o ducă acasă. Oamenii de aici folosesc ricşele ca pe un serviciu de ambulanţă nonstop. Proprietarii de cafenele sau de prăvălii trimit ricşele să le aducă marfă. (Într-o dimineaţă, am văzut un wallah preluând o încărcătură de pui vii – legaţi de picioare în perechi pentru a putea fi aruncaţi peste hulube, peste acoperişul pliat şi chiar peste osie. În momentul în care s-a îndepărtat, ducea în jur de o sută de pui atârnaţi cu capul în jos.) Operatorii ricşelor mi-au spus că elevii sunt cei mai statornici clienţi ai lor. Familiile din clasa de mijloc tocmesc un wallah care să transporte copilul la şcoală şi să-l aducă acasă; practic, el devine un angajat al familiei.
Din iunie până în septembrie, Kolkata poate avea parte de ploi torenţiale, iar sistemul de canalizare n-are nevoie de ploi torenţiale pentru a începe să refuleze. Locuitorii înzestraţi cu simţul umorului spun că în Kolkata, „când o pisică vagabondă face pipi, e inundaţie“. Pe durata şederii mele, a plouat o dată aproape 48 de ore. Cartiere întregi erau inaccesibile pentru vehiculele motorizate, iar ziarele au prezentat imagini cu ricşe trase prin apa până la brâu. Când plouă, numărul clienţilor de ricşe creşte masiv, ca de altfel şi preţul unei curse. Un scriitor din Kolkata mi-a spus că, „atunci când plouă, până şi guvernatorul foloseşte ricşe.“ Când eram la Kolkata, revista India Today a publicat topul anual al statelor indiene după criterii precum prosperitatea şi infrastructura. Aflat printre cele mai mari state indiene, Biharul s-a situat detaşat pe ultimul loc, ca în patru din ultimii cinci ani. Biharul, situat la câteva sute de kilometri la nord de Kolkata, e locul de baştină al majorităţii wallahilor. Odată ajunşi la Kolkata, aceştia dorm pe străzi, în ricşe sau într-o
dera – o combinaţie de garaj, atelier de reparaţii şi dormitor condusă de o persoană numită sardar. Pentru a dormi într-o dera, trăgătorii de ricşe plătesc 100 de rupii (aproximativ 2,50 dolari) pe lună, aranjament care poate părea profitabil dacă n-ai vizitat niciuna. Ei obţin între 100 şi 150 de rupii pe zi, din care trebuie să plătească 20 de rupii chirie pentru ricşă şi ocazional câte 75 de rupii sau mai mult pentru a-i mitui pe poliţiştii care îi opresc, să zicem, pentru că se află în zone în care accesul ricşelor e interzis. Un studiu din 2003 arăta că, din punct de vedere al venitului, wallahii se află aproape de ultima treaptă a ocupaţiilor din Kolkata, devansându-i doar pe cei care strâng haine vechi şi pe cerşetori. Pentru cineva fără pământ sau educaţie, e oricum mai bine decât să încerce să supravieţuiască în Bihar. Există oameni în Kolkata care – în special cei educaţi şi cu conştiinţă politică – nu folosesc ricşele, întrucât fie se simt ofensaţi de ideea de a fi purtaţi de o altă fiinţă umană, fie consideră că la condiţia lor nu se pot preta la aşa ceva, fie privesc trasul ricşelor ca pe o relicvă a colonialismului. Ironia face ca unii dintre aceştia să nu fie entuziasmaţi de interzicerea ricşelor. Editorialistul ziarului Telegraph, din Kolkata, Rudrangshu Mukherjee – un fost profesor universitar care continuă să scrie cărţi de istorie –, mi-a spus, de pildă, că, din punctul său de vedere, considerentele umanitare înclină balanţa spre păstrarea ricşelor. „Eu unul refuz să mă las cărat de o altă fiinţă umană – spunea el –, dar mă întreb dacă avem dreptul să-i lipsim de mijlocul lor de subzistenţă.“ Suporterii ricşelor susţin că, dacă e vorba de ocupaţii înjositoare, trăgătorii ricşelor nu sunt nici pe departe singulari în Kolkata. Când l-am întrebat pe un wallah dacă el crede că planul guvernului de a curăţa oraşul de ricşe se baza pe un autentic interes faţă de bunăstarea sa, acesta a zâmbit, dând scurt din cap – un gest pe care l-am interpretat ca însemnând „dacă eşti atât de naiv încât să-mi pui o asemenea întrebare, îţi voi răspunde, dar e o risipă de cuvinte“. Unii wallahi pe care i-am întâlnit erau resemnaţi cu privire la iminentul sfârşit al ocupaţiei lor şi sperau că li se va oferi altceva de lucru în schimb. Ca muncitori migranţi, ei nu dispun de influenţa politică de care se bucură, să zicem, vânzătorii ambulanţi din Kolkata, care, deşi numărul lor a fost redus, chipurile, la începutul procesului de modernizare, încă umplu trotuarele, vânzând absolut orice – sau, după cum aveam să descopăr în cele 48 de ore de ploaie –, absolut orice, cu excepţia umbrelelor. „Guvernul era un guvern al oamenilor nevoiaşi – mi-a spus un sardar. Acum au dat mâna cu capitaliştii şi încearcă să scape de săraci.“
Alţii cred că accesul ricşelor în Kolkata va fi pur şi simplu mai strict limitat la anumite cartiere, departe de privirile consultanţilor de trafic de la Banca Mondială şi ale delegaţiilor de investitori din California, sau că vor fi lăsate să dispară în mod natural, pe măsură ce sunt înlocuite de mijloace de transport mai moderne. În fond, Buddhadeb Bhattacharjee nu e primul înalt oficial din Bengalul de Vest care spune că ricşele vor dispărea de pe străzile Kolkatei în termen de câteva luni. Afirmaţii similare au fost făcute încă din 1976. Punerea în aplicare a interdicţiei decretate de Bhattacharjee a fost întârziată de un proces şi de părerea general împărtăşită că wallahii trebuie să beneficieze de reglementări privind recalificarea sau asistenţa socială.
Se poate să mai fi fost întârziată şi de o împotrivire tacită faţă de renunţarea la ceva ce a făcut parte din specificul oraşului timp de mai bine de un secol. Kolkata – mi-a spus un locuitor – „are dificultăţi în a se despărţi de trecut“. Într-o zi, un oficial al oraşului mi-a înmânat un raport al municipalităţii care prezenta opţiuni de reabilitare a wallahilor.
„Ce opţiune s-a ales?“ – am întrebat, observând că raportul era datat cu exact un an înainte de vizita mea.
„Nu s-a decis încă“ – mi-a răspuns el.
„Când se va decide?“
„Nici asta nu s-a decis“ – mi-a răspuns el.

Text: Calvin Trillin

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din septembrie 2008)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*