Luptatoarele de wrestling din Bolivia

Fluturarea jupoanelor dantelate nu va alina cu nimic durerea pe care lovitura de picior a „Juanitei Iubăreaţa“ i-o va provoca adversarei sale. Spectacolul femeilor indigene aymara, îmbrăcate în costume tradiţionale – cholitas – şi mutilându-se teatral între ele, atrage mulţimile în El Alto, sus, pe înălţimile de deasupra capitalei La Paz. Foto: Ivan Kashinsky

În ringurile de wrestling din Bolivia, fustele zboară când cholitas contraatacă!

În cea mai mare sală de gimnastică publică din El Alto, în Bolivia, lumina zilei păleşte prin ferestre şi sutele de oameni din tribune devin tot mai nerăbdători. Stau deja de mai bine de două ore, zeflemisind şi răcnind încurajări în faţa succesiunii de artiste care s-au înfruntat în centrul sălii, pentru a-şi măsura agerimea şi a-şi demonstra forţa şi priceperea uluitoare. Dar se face târziu şi, peste muzica disco asurzitoare, tropăiturile din picioare şi fluierăturile nerăbdătoare, se aude în crescendo: „Aduceţi-le încoace!“ Muzica devine tot mai tare, la fel şi fluierăturile; simţi că e posibil să izbucnească o răzmeriţă, dar în sfârşit luminile scânteiază, apoi se fac mai mici, iar muzica trece la chunka-chunka, ritmul greu, profund, al unui huayño bolivian modern. Un crainic comentează entuziasmat la microfon, draperiile care dau către vestiare sunt trase în lături, iar „Yolanda Îndrăgostita“ şi „Claudina cea Rea“, vedetele acestei seri, îşi fac apariţia mult aşteptată, întâmpinate cu aplauze extatice.

Ca multe femei de origine aymara din public, Yolanda şi Claudina sunt îmbrăcate până în cele mai mici detalii după moda tradiţională a platourilor înalte din Anzi: fuste strălucitoare, peste mai multe straturi de jupoane, şaluri brodate pe care sunt prinse bijuterii în filigran, pălării tari. Costumele lor sclipesc în lumina reflectoarelor, în timp ce înaintează ca o procesiune regală în jurul tribunelor, salutând publicul cu zâmbete afabile de prinţese, făcând piruete şi fluturându-şi graţios mâna, până când muzica se opreşte. Acesta e semnalul: cu mişcări agile, cele două femei intră legănându-se pe ringul de wrestling, care a fost centrul de interes al activităţii din această după-amiază. Îşi scot rapid pălăriile, desfac acele care le prind şalurile şi… jap, jap, jap! Claudina îi aplică o lovitură Yolandei, Yolanda o pocneşte pe Claudina, Claudina încearcă să scape, dar Yolanda o înşfacă pe Claudina de cozi, o învârte şi BUUM! Claudina se răsuceşte prin aer cu jupoanele şi cozile împletite fluturând, apoi aterizează cu spatele pe saltea, răsuflând greu, ca peştele pe uscat. Publicul îşi iese din minţi.


Bine aţi venit în deliranta lume a wrestlingului bolivian. În El Alto, un oraş rece, lipsit de arbori şi confort, care este situat la 3.900 de metri deasupra nivelului mării, trăiesc un milion de oameni, cei mai mulţi veniţi aici în ultimele trei decenii, pentru a scăpa de sărăcia, atât de răspândită, din zonele rurale. Cei mai norocoşi îşi găsesc locuri de muncă stabile în capitala La Paz, spre care El Alto priveşte în jos. Mulţi vând haine, ceapă, DVD-uri piratate, păpuşi Barbie, piese de maşini, mici mamifere uscate, pentru ritualuri magice. Cei mai săraci alteños se angajează ca animale de povară. Cu toţii se luptă cu traficul fără speranţă, lipsa constantă de combustibil şi apă, oboseala surdă a muncii istovitoare, sorţii care se adună împotriva lor. După ce au terminat lucrul, simt nevoia să se joace, iar când vor să se joace, nu se ştie niciodată ce idei le vor mai veni. În ultima vreme, au inventat extraordinarul spectacol cu cholitas luchadoras – cholitas luptătoare –, care a insuflat o nouă viaţă versiunii proprii a Boliviei de lucha libre mexicană, un spectacol de lupte libere undeva între o dramă medievală, un meci de wrestling şi o casă de nebuni.

„Atenţie!“ – zbiară publicul. Yolanda îşi sărbătorea victoria, dar Claudina, ca dovadă a firii ei malefice, tocmai se pregătea să se arunce asupra ei din spate. Yolanda se răsuceşte prea târziu; Claudina o doboară la pământ şi se caţără ca o smintită pe corzile ringului. „Eu sunt cea mai frumoasă! – urlă ea către public. Voi sunteţi toţi nişte sluţi! Eu sunt naşul vostru! Pe mine au venit să mă vadă toţi gringo!“ Într-adevăr, trei rânduri de scaune de la marginea ringului sunt pline de străini, toţi cu ochii holbaţi, dar în realitate deloc relevanţi. Cholitas fac spectacol pentru compatrioţii lor.

Claudina, care e – oficial vorbind – o ruda, adică o tipă rea, a tras o duşcă de suc, cu care acum împroaşcă publicul, exact în clipa în care Yolanda, o técnica, adică o tipă bună, o loveşte cu pumnii şi o târăşte spre tribune, făcându-i pe spectatorii aflaţi acolo să se împrăştie rapid, cuprinşi de o panică încântată, plină de ţipete. Yolanda a câştigat! Ba nu, Claudina a câştigat! Ba nu, Yolanda! Dar staţi aşa! Publicul zbiară, avertizând din nou, pentru că şi-a făcut apariţia pe tăcute o nouă ameninţare: „Hăul Negru“ – sau poate o fi „Moartea Satanică“ ori „Scheletul Alb“; e foarte greu să mai ţii evidenţa – a sărit în încăierare şi acum o ţine pe Yolanda blocată într-o foarfecă atroce, cu picioarele. Situaţia pare deznădăjduită… Ba nu, iată că apare din senin şi „Ultimul Dragon“, care duce un scaun! Cu care îl izbeşte în cap pe Hăul Negru sau poate pe Schelet ori pe Yolanda! Până şi Claudina pare să fi pierdut şirul – şi nu mai ştie care cine e. Face un salt avântat, năpustindu-se la propriul ei aliat, detestabilul „Picudo“. „E definitiv distrus!“ – urlă frenetic comentatorul.
Sau aproape definitiv. În lucha libre, nicio înfrângere nu e definitivă.

„Vreau să fie absolut clar – spune Juan Mamani, care luptă ca rudo, cu numele de luptător „El Gitano“ – că ideea cu cholitas a fost a mea“. Mamani este un tip înalt, colţuros şi am fi amabili dacă l-am numi neprietenos. Întrerupe discuţiile la telefon închizând brusc, nu vine la întâlnirile pe care a fost nevoit să le accepte şi încearcă să obţină bani pentru interviurile pe care le dă. Cholitas din echipă sunt îngrozite de el. „Nu-i spune că m-ai sunat; nu-i spune că ai numărul meu de telefon!“ – m-a implorat una dintre ele.

L-am vânat în apropierea sălii de gimnastică din El Alto şi, după un început deloc promiţător – tot încerca să se ferească de mine şi să treacă mai departe –, am rostit cuvintele magice: „Mexic“ şi „Demonul Albastru“. Faţa lui Juan Mamani, căpcăunul, s-a luminat brusc într-un zâmbet. „Cea mai mare pasiune a mea este lucha libre – a spus. Pentru noi, Mexicul este exemplul demn de urmat. Pentru mine, Demonul Albastru este lo mas grandioso.“

Luptătorii lui Mamani au toţi peste zi câte un loc de muncă, iar el îşi câştigă existenţa de pe urma unui mic atelier de reparaţii electrice. Însă şi-a investit o bună parte din câştigurile de-o viaţă într-un uriaş ring de lupte la el acasă, unde se antrenează grupul lui. Îşi plăteşte luptătorii cu 20-30 $ pentru un meci şi probabil că nu-şi opreşte cu mult mai mult pentru el. „Aici, în Bolivia, e imposibil să-ţi câştigi existenţa de pe urma acestei mari pasiuni pe care o am eu“ – spune Mamani. Visul lui a fost să creeze o şcoală boliviană de eroi ai wrestlingului, pe măsura per-formanţelor obţinute de marile legende mexicane din lucha, a salturilor lor îndrăzneţe înainte şi înapoi, a costumaţiilor unice şi a posturii lor regeşti. Îl văzusem pe Demonul Albastru luptând? Serios? La plecare, mi-a strâns mâna.

Cu vreo şapte ani în urmă, neliniştit de publicul tot mai puţin numeros care venea la spectacolul săptămânal de lucha libre de la sala de gimnastică din El Alto, Mamani a avut inspirata idee să înveţe femeile să lupte şi să le aducă în ring îmbrăcate în costumul specific al cholitas. „Martha la Alteña“, o luptătoare care se evidenţiază, nu remarcabil de musculoasă, dar foarte puternică, s-a numărat printre cele aproximativ 60 de tinere care au răspuns invitaţiei deschise a lui Mamani de a da o probă. Ca şi în cazul unora dintre cele circa opt care au rămas în final, şi ea provine dintr-o familie cu tradiţie în materie de lupte. „Tatăl meu a fost una dintre Mumiile originale“ – mi-a spus ea cu mândrie, referindu-se la una dintre cele mai iubite, sau mai temute, creaturi din luptele boliviene.

Şi Yolanda Îndrăgostita a fost inspirată de tatăl ei luchador şi, chiar dacă părinţii s-au despărţit în termeni neprietenoşi când ea era abia un bebeluş, obişnuia să se furişeze la El Coliseo, în centrul oraşului La Paz – de mult timp dispărut – ca să-l vadă luptând. „Însă de multe ori bărbaţii nu cred în femei – mi-a spus ea. O dată l-am auzit pe tatăl meu spunând că şi-ar fi dorit să aibă un fiu în locul meu, ca să-i calce pe urme ca luchador“. Când a auzit de anunţul dat de Mamani, Yolanda, pe atunci încă numită Veraluz Cortés, s-a grăbit să se prezinte, provocând o scurtă dispută cu tatăl său. Nu e foarte clar dacă statutul de vedetă lucha a contribuit şi la destrămarea căsniciei sale.

În afara ringului, Martha la Alteña poartă ceea ce se cheamă stilul de îmbrăcăminte señorita – blugi şi pulovere –, iar strălucirea costumului de cholita este parţial asigurată şi de lentilele de contact de culoare turcoaz. Pe de altă parte, Yolanda, care este slabă şi aprigă, poartă pălărie tare, jupoane şi fuste chiar şi ziua, atunci când tricotează pulovere la locul ei de muncă şi se consideră o cholita autentică.

„Uneori, fiicele mele mă întreabă de ce insist să fac asta – mi-a spus ea. E periculos; ne rănim de multe ori, iar fiicele mele se plâng că luptele nu aduc bani în casă. Dar eu trebuie să devin tot mai bună, zi de zi. Nu pentru mine, pentru Veraluz, ci pentru triumful Yolandei, o artistă care aparţine ea însăşi publicului.“

Esperanza Cancina, de 48 de ani, care îşi câştigă existenţa vânzând haine vechi, şi-a instalat întreaga familie, ca şi trupul masiv, înveşmântat în fuste şi jupoane, în locul select de lângă ring, din spatele comentatorului, într-un unghi ferit de floricelele de porumb, oasele de pui şi sticlele de plastic goale cu care publicului îi place să-i bombardeze pe rudos. Locurile de lângă ring costă 1,50 de dolari fiecare, ceea ce nu e deloc ieftin, dar Señora Cancina vine cu religiozitate la spectacol, o dată la două duminici. „E un fel de distracţie – îmi explică ea. Aici, cholitas se luptă, iar noi râdem şi mai uităm de necazuri pentru trei sau patru ore. Acasă suntem trişti.“

În jurul nostru, cei mai tineri membri ai publicului, inclusiv nepoţii ei, zburdă pe lângă marginile ringului, cu o frenezie alimentată de adrenalină, încercând şi ei salturi din lucha şi învălmăşindu-se după câte un luptător care tocmai a fost înfrânt, încercând să-l îmbrăţişeze sau să-i atingă costumul. Muzica e asurzitoare, e greu să porţi orice fel de conversaţie, dar Señora Cancina este amabilă şi cooperantă. A avut 12 copii – îmi spune –, dar, după o pauză, adaugă că şase au murit. Cum? Faţa ei rămâne tulburător de lipsită de orice expresie. „Scarlatină, diaree, chestii din astea…“ – murmură ea şi trebuie să repete răspunsul ca să acopere gălăgia. Şi-ar fi dorit şi ea să fie o luchadora? Categoric – îmi spune. „Soţii noştri râd de noi, dar, dacă am fi fost luptătoare, ne-am fi putut exprima furia.“

Pe partea mai lungă a tribunelor, în principala zonă de unde se aruncă oase de pui, Rubén Copa, un pantofar din La Paz, cu un zâmbet firesc, prietenos, aşteaptă cu nerăbdare să fie anunţat meciul final al după-amiezii – cel în care „Mumia Ramses II“ se va lupta cu cholitas. „Să ştiţi că bolivienii nu luptă deloc rău“ – îmi spune el, cu o notă de mândrie în glas. Nici măcar femeile? Pufneşte şi îşi flutură mâinile, în semn de protest. „Acum nu mai există aşa ceva! Oricine poate să facă orice fel de muncă.“ Vreau să ştiu dacă este adevărat că bărbaţii vin la lucha libre doar ca să le vadă luptătoarelor chiloţeii (foarte modeşti). O clipă pare jignit, însă după aceea zâmbeşte din nou. „Nici vorbă! – spune el. Eu vin să le văd luptând. O să vedeţi şi singură cât de bune sunt.“

Într-adevăr, câteva minute mai târziu, Mumia Ramses II apare clătinându-se, într-un combinezon pătat cu roşu şi o perucă înfricoşătoare, târând după el o cholita, în timp ce alta caută în jur ceva cu care să-i dea foc, iar copiii zbiară cuprinşi de o delicioasă teroare. Cu un rânjet larg pe faţă, Señora Cancina urlă către Mumie cuvinte care nu pot fi publicate în revista aceasta. Mumia îşi trânteşte victima de un perete, apoi se uită criminal în jur după cholitas, în timp ce crainicul ne previne, în acest definitivo y final combate, că pare foarte, foarte dur. Însă ceva îmi spune că nu poţi să ţii o cholita la pământ.
Şi iată că apare Martha, zburând prin aer!

Text: Alma Guillermoprieto

Articol publicat în ediţia de noiembrie 2008 a revistei National Geographic România

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*