Pe drumurile lui Calistrat Hogaș

La apus de soare, deasupra satului Paltinis, Chiselite arunca o privire spre est, catre muntii pe care i-a trecut in acea zi. E punctul final al primei etape a ratacirilor lui ecvestre; urmeaza Muntii Tarcaului, „greu de trecut“, cum avea sa descopere in curand.

 

O călătorie călare prin Munții Neamțului

Text: Marian Chiselițe

Numele ei nu era Furnica. Iapa asta roșie, bine legată, cu nări largi și copite mici, tari, ca de huțul, nu avea nume la Herghelia Lucina, iar eu nu o mai văzusem până atunci. Adevărata Furnica, o iapă mică, bălțată, care era destinată călătoriei mele, devenise, în ziua plecării, imposibil de călărit.

Un specialist în echitație ar spune că e cel puțin periculos să-ți vezi destinul legat de un cal necunoscut. Într-un efort de optimism, hotărâi ca iapa roșie cu dangaua P1 24L să se numească Furnica, atribuindu-i toate trăsăturile ce rezultă din această denumire.

Demiurgul din mine nu putea decât să spere la o minune: ca noua Furnică să fie cuminte, harnică, ascultătoare și puternică, pentru a se situa cu cinste la nivelul Pisicuței, predecesoarea ei. Cât despre cinstea mea, știam deja că nu am experiența de călător a coconului Calistrat.

Cum puteam să-l descopăr pe Hogaș? Unica modalitate era să nu mă grăbesc, să plănuiesc prea puțin traseul și să iau ca atare ceea ce mi se oferea. Sau, după cum spune însuși scriitorul: “A ne încredința mersul la înțelepciunea întâmplării”, vechea și iubita noastra cunoștință.

Cercetându-l cu atenție pe maestrul meu, observam diferențe între noi: eu o aveam de la început pe blânda Furnica, pe când scriitorul pleca la gebeaua Pisicuței abia în a doua parte a călătoriilor sale, cea din Munții Tarcăului. Hogaș obișnuia să mai tocmească o călăuza, precum maica Filofteia, sprintena Axinia sau uriașii Hutan și Sgribnicea.

La fel plănuiam și eu, dar banii mei nu au fost nadă pentru niciun puști, deoarece tot nemțeanul muncește, fie la bureți sau fân, fie la pădure sau în construcții. Ca echipament, dacă eu mă puteam considera mai impermeabil, Hogaș se putea închipui mai în siguranță, purtând la brâu nu un spray pe bază de piper, ci un revolver cu șase focuri.

În rest, cred că urticariile, mărăcinii, câinii și puricii de stână, fagii și ulmii imenși, gustul vinului și al cașului, apa de izvor, pădurea și toate „diminețile mărețe“ au fost aceleași, atunci, în 1883, ca și acum, în 2008. Căci atât de putin schimbate sunt locurile pe unde am trecut, incat lumea lui Hogas este deschisa oricui doreste sa o cunoasca. Hogas a fost un remarcabil om de munte.

Constantin Ciopraga numără pe puțin 14 călătorii ale scriitorului pe Ceahlău, iar Sidonia Hogaș confirmă, în amintirile închinate tatălui ei, pasiunea acestuia pentru drumețiile lungi. Dascăl dedicat, călător și scriitor, îl aflăm pe Hogaș, din mărturiile contemporanilor, un obișnuit al mănăstirilor Neamțului și un hoinar neabătut timp de 31 de ani (între 1869-1900).

Astfel, opera sa „Pe drumuri de munte“ relatează doar o parte dintre peregrinările sale. Apărute doar în foileton în diversele publicații la care Hogaș colabora, amintirile au fost tipărite într-un singur volum abia postum, deși scriitorul încercase de două ori, fără succes, să le vadă reunite între coperțile aceleiași cărți. Cauzele? Greșelile de tipar inacceptabile – se spune că însuși Hogaș corectase textul – și un incendiu izbucnit în depozitul revistei „Viața Românească“.

Deși l-am crezut în clasele primare un peisagist anost, îl citesc pe Hogas azi și descopăr un scriitor fin-ironic, „un Creangă trecut prin cultură“, după cum îl numește Tudor Vianu. Găsesc un Hogaș uneori greu de urmărit, însă, de cele mai multe ori, bun povestitor și observator, cu o admirație continuă, aproape obsesivă, pentru natură și foarte apropiat dorinței mele de a călători singur pe munte.

Nici atunci și nici acum, când scriu aceste rânduri, nu cred să fie un mod mai eficient și plăcut de a-ți cunoaște limitele, de a-ți stăpâni treptat frica și de a te obișnui cu tine însuți. Încercam în acea dimineață de 5 august 2008 să plec la drum „calm, drept și înainte“, respectând un celebru adagiu ecvestru al generalului L’Hotte.

Și totuși atât de nesigură și de necunoscută devenea dintr-odată întâia mea zi de pribegie, încât, asemenea unui călăreț medieval, rugam Cerul să-mi întindă o mână prietenească în clipele de rătăcire și de grea cumpănă care aveau să mă încerce pe munte.

Mă vedeam și pierdut, și flămând, făcând față unor situații-limită, probabil aruncat din șa sau fugărit de vreo fiară prin codrii Neamțului, însă trebuie că purtarea mea cuviincioasă a fost placută Domnului, deoarece, în mai puțin de 14 zile, voi fi poposit pe malul Negrei Șarului, la mică distanță de Vatra Dornei. Mersul domol al Furnicăi m-a purtat în prima săptămână de la Almaș la Schitul Horăicioara, scoțându-mi apoi în cale mănăstirile Horăița și Văratec, Schitul Sihla, Agapia Veche și cea Nouă, pentru a termina cu Sihăstria și Secu.

Aceleasi mănăstiri au fost vizitate și de Hogaș, dar într-o ordine puțin diferită. Cu Almașul ne-am făcut amândoi intrarea în viața mânăstirească a locurilor nemțene. Aici, în prima zi de călătorie, pe 7 iulie 1883, scriitorul și tovarașul său de drum, rudă cu stareța mănăstirii, au fost „cu mare dragoste găzduiți și ospătați până a doua zi“.

Pentru mine, drumeț al nimănui, pe cât de greu a fost drumul prin mărăcinii și urzicile din pădurile Cuejdiului sau urcușul pe înaltul deal al Garcinei, la fel de grea a fost primirea la această mănăstire. Să spun că a fost rece ar fi prea puțin. După ce se trimite vorba de găzduire către călugării ocupați cu fânul, răspunsul purtând refuzul acestora mă nedumerește.

Să fie fânul mai important decât un creștin călare, obosit, flămând și plin de colb? – mă întrebam. Era târziu, ceasul bătea orele zece în noapte, iar Furnica păștea, purtând nestingherită cele 60 kg de echipament rămas neatins. Probabil că hotărârea mea – spusă cu voce tare și supărare – de a întinde cortul în fața mănăstirii a surprins, astfel incât, după ce grijesc de soarta prietenei mele, îmi întind oasele obosite în chilia unui calugăr dus cu treburi printre mireni. A doua zi, niciun nor pe cer.

Reconciliat cu monahii, las în urmă Almașul, purtând în coburi o porție generoasă de mămăligă și pește înecat în sos delicios, deoarece era zi de dezlegare în postul Sfintei Marii. Eram la două ore de Schitul Horăicioara, loc unde voi ajunge negreșit pe la orele amiezii. Pentru părintele Emilian am urcat la Horăicioara, la îndemnul părintilor săi, cunoscuți la Almaș.

Nu are mai mult de 20 de ani, calcă apăsat și nu vorbește mult. Este primul călugar care îmi spune că, în fața lui Dumnezeu, un mirean și un călugar sunt egali, deoarece desăvârșirea poate exista în călugărie sau în căsătoria unui mirean deopotrivă. Nu există exclusivitate în căutarea lui Dumnezeu. Mântuirea este aceeași, atât pentru monahi, cât și pentru laici, fiecare pe calea lui.

Unii întâmpină mai multe obstacole, pe când alții au o cale mai lină în urcușul duhovnicesc. Descopeream prin părintele Emilian o față luminoasă a monahismului, deschisă și prietenoasă. Hogaș a judecat aspru această lume, mărturisind: „Un fel de milă și de durere te cuprinde fără voie când vezi atâta tinerețe, atâta vigoare și atâta frumusețe chiar, înmormântate sub mohorâta îmbrăcăminte sacramentală; și tot atunci, și tot fără voie, îți pui singur o mulțime de întrebări, la care ortodoxia monahală n-ar putea răspunde, decât ridicand din umeri.

“Fie ieșind pe porțile bine zăvorâte ale Almașului, fie întâlnind călugări asemeni părintelui Emilian, îmi puneam aceleași întrebări ca și mentorul meu. La Horăița, jovialul părinte Damian dădea un sens biblic călătoriei mele: „Ce faci tu pe munte, de fapt? Contempli slava lui Dumnezeu!“ Dacă Hogaș l-ar fi ironizat probabil, eu nu mă puteam opune vorbei dulci a părintelui, pentru că nu gaseam in ea nici ipocrizie, nici goliciune sau lipsă de sens.

Simțeam bunătate, la fel cum am descoperit și la Văratec, când maicile mi-au dat casă și masă, văzându-mă așa, necăjit, cum tot urc și cobor dealul printre case, fără ca nimeni să-mi deschidă o poartă, trăgând de dârlogi o Furnică strașnic de flămândă și cam sătulă de drum.

La Horăița, Hogaș era primit cu o „oarecare răceală“ de egumenul mănăstirii. Acesta suferea de guturai, iar „întreaga sa veselie sufletească înghețase sub această răceală din părțile mai înalte ale persoanei sale.“ Eu, dimpotrivă, sunt bine găzduit de părinți, iar după-amiaza mi-o petrec pe aleile mănăstirii. Cum va fi aratat coconul Calistrat, excursionist, acum 100 de ani? Doi foști elevi ai profesorului Hogaș, Al. O. Teodoreanu și Cezar Petrescu, îmi dau măsura înfățișării sale.

Primul își amintește: „Când l-am vazut întâia oară, mi-am zis: «Tartarin!» Tocmai atunci citisem romanul lui Alphonse Daudet, care avea pe copertă un desen după chipul și asemănarea profesorului nostru de latină. Sunt încredințat că asemănarea era atât de mare, încât oricare fost elev care n-ar cunoaște ediția nu se poate să nu exclame la vederea ei: Hogaș! Fizicamente, ambii sunt la fel de simpatici, numai că, pe când meridionalul erou al lui Daudet stârnește ilaritate, fermecătorul povestitor din Munții Neamțului impunea.

În clasa lui domnea întotdeauna liniștea și era ascultat cu smerenie.“ Iar Cezar Petrescu, mai concis, vede in „Tapir“, după cum era poreclit de elevi Calistrat Hogaș, un „pitoresc și bărbos haiduc, care a cutreierat Munții Neamțului cu o pelerină vastă de conspirator, cu o pălărie de calabrez și cu opurile clasicilor latini și elini în buzunar.“ Închid ochii într-un târziu la Horăița, pentru a pregăti cum se cuvine măreața zi de mâine.

Ce drum fantastic până la Văratec! În jumătate de oră, Furnica arată ca un pom de Crăciun. Fie că-i convine sau nu, de șaua australiană este strans legat tot echipamentul. Îl verific, ca să nu uit nimic: sacul de dormit, cu toate hainele în el, trepiedul, cei doi coburi, plosca, haina de ploaie, geanta foto, funia. Îmi iau rămas bun de la Horăița, cea cu multe turle, îmi iau avânt în sa și încep să urc spre Văratec.

Fac cale întoarsă până la Horăicioara, după care, până în parchetele de pe Cracăul Negru, merg numai prin pădure deasă, urmând o cărare abia mijită din frunzișul arboretelui de jos. Trec pe lângă două bănci noi și mă opresc pentru odihnă lângă un paraclis albastru. Apoi mă las pe o râpă la vale, pentru a ajunge pe un drum forestier.

Pe Furnica o simt altfel, „căsnicia“ noastră începe să meargă, este atentă, dar nu fricoasă, și constat că mă urmeaza ca o… pisicuță cu frâul lăsat liber. Hogaș își alinta iapa cu gesturi care deveneau firești și pentru mine: „o frecai la ochi, o trasei de urechi, o mângâiai pe obraz și o sărutai drept pe mijlocul botului; ea, măgulita de această neașteptată dragoste, întinse capul ei drăgălaș și-l răzămă pe umărul meu…“ Furnica începe să-mi fie dragă.

Împreună vom fi și în ultima zi, iar încercarea de a comunica tot timpul cu o făptură altfel plămădită decât mine va reprezenta în sine un extraordinar exercițiu de răbdare, înțelegere, responsabilitate și dragoste. Soarele urcă pe cer și, dacă prietena mea se bucură oricând de o masă bogată la margine de drum, coburii mei sunt goi, iar de la Horăița am plecat fără să pun nimic în gură.

Sunt numai bun de împărtășanie, însă primele case din Cracăul Negru îmi oferă o perspectivă mult mai plăcută. Care este avantajul călărețului flămând? Este mai înalt decât orice gard și poate să întrebe nestingherit de o masă caldă. Umblu din poartă în poartă, asemeni lui Dumnezeu și Sfântului Petru, ce colindau împreună pe pământ să vadă de bunătatea oamenilor. Nu știu ei cum se descurcau, dar burta mea tot lipită de spate rămânea: „Nu avem! Abia am venit acasă, mergeți altundeva, sigur au…“

Fortuna îmi surâde în satul Magazia, la ultima casă, înainte de a ajunge la cantonul forestier. Familia Ciudin mă așază la masă cu o dresală și două ochiuri, însoțite de o tărie și o ceșcuță de cafea. De obicei, nici prânzurile lui Hogaș nu erau cu mult diferite față de cel aflat în fața mea. La Pipirig, foamea îi este potolită de un „borș no. 2 dres cu lapte acru“ (în fapt, tot o dresală).

Pe la mănăstiri, uneori „o sarcină de ceapă verde cu două mici pâinișoare rotunde și negre ca și pământul“ sunt singura sursă de proteine, iar la evreul Avrum, pe seștină, mult lăudatele sardele la cutie și ghiudemul sunt prea vechi ca să îmbie un călător, oricât ar fi de înfometat. Dar prânzul suprem al scriitorului avea să fie cel pregătit de Floricica: pui fripți, ouă răscoapte, pâinițe moi, prăjituri și mere domnești.

„Pofta de mâncare este o virtute cu totul biblică“ – scrie Hogaș, iar eu aș spune că altfel urci în șa bine mâncat și puțin încălzit, așa că, până la Varatec, sunt numai gând bun și voioșie. Intram în lumea mănăstirilor mari, aglomerate, unde se amestecă vorba straină și cea a pelerinului român, sau, după vremurile predecesorului meu, „moda lumească și uniforma bisericească: rochia cu rasa, comănacul cu pălăria, mâna goală cu mănușa, mătăniile cu evantaiul, umilitul papuc pe talpă cu îndrăznețul călcâi Louis Quinze.“

Într-un du-te-vino de autocare și mașini, îmi fac loc printre grupuri organizate de turiști: „Zâmbește, Furnico, suntem imortalizați! Bonjour! Hello! Hola!“ Miros a cal și a sudoare, fața și mâinile îmi sunt arse de soare, hainele mi le port sub un strat gros de praf, bocancii sunt roși de scărițe. Totuși, domnilor tolăniți în tapițeria de piele fină și mulțumiti de sine, tinerilor cu mersul înfipt și corpul bine lucrat, privirilor mirate le-aș fi spus să vină cu mine doar o zi, să renunțe doar 24 de ore la condiția lor de oameni moderni.

În cele trei săptămâni, ca Don Quijote, nu m-am însoțit cu nimeni pe munte… pentru că muntele a fost gol. Cu capul plecat și mâhnit, urc printre casele Văratecului, pentru ca mai apoi să fiu primit ca un rege de maicile Iustina și Magdalena. „Doamne, parcă-i Ștefan Sfântul Voievod călare!“ – mă reabilitează ele când mă zăresc.

Cu o politețe aproape asiatică, atât de plăcută și destul de rar întâlnită prin părtile românești, maicile au îngrijit dumnezeiește de soarta mea: mi-au așternut o masă bogată, mi-au cusut coburii sfâșiați de crengile joase de brad, au compătimit-o sincer pe mica Furnica.

A doua zi, generoasele mele gazde pun cu grija în coburi un vin de Vrancea, o prăjitură glazurată, anume făcută pentru drumul meu, o sticlă cu cafea, mere, măsline și o pâine mare. Îmi iau rămas bun și hotărăsc să pornesc spre Schitul Sihla. Dacă aș fi știut ce înseamnă sihla, aș fi umblat mai cu băgare de seamă. Pădure deasă, încâlcită! Dacă m-am rătăcit? Nu o singură dată, și tot de atâtea ori am găsit drumul cel bun, cu mai mult sau mai puțin efort.

Busola militara a tatei, intuitia si un marcaj turistic descoperit tarziu mi-au fost de mare ajutor. La fel si increderea oarba a Furnicai de a merge oriunde. De altfel, iapa mea a dovedit remarcabile calitati de cercetas, alegand cu iscusinta cele mai bune locuri de trecere. La sfarsitul zilei, ajunsi la schit, dupa ce inotam prin desis de fag, mocirla si multa cazatura de brad, imi sarut hutulul si il recompensez cu o portie buna de ovaz.

Admir forma fizică și ușurința coconului Calistrat de a urca și coborî munții. Dascălul Hogaș avea anumite convingeri referitoare la educația fizică. Printre alte idei reformatoare ale învățământului vremurilor sale, acesta propunea ca „pentru gimnastică și sport să se consacre ore anumite; mai potrivit două deamiezi pline; gimnastica va ținti la forță și agilitate, iar sportul la destoinicie în anumite direcțiuni.

Astfel, din gimnastică se vor suprima recul (bara fixă), trapezul, belciugurile și paralelele, rămânând greutățile, scara, funia cu noduri, catargul; ca sport: tragerea la țintă, velocipedul, fuga, înotul și eventual călăria.“ Am rămas două zile la Sihla, pentru a lăsa cerul să-și descarce ploile. „S-ar zice ca iuliu se schimbă aici în fratele mai tânăr al lui decembrie; aceiași ochi, aceeași privire aspră, același glas, aceleași sprâncene încruntate!

Numai căruntețea îi lipseste spre a se îndeplini asemănarea“ – spune Hogaș despre aceste locuri. Din toată călătoria mea, doar aceste două zile au fost umede și mohorâte. Fulgerele ce brăzdau orizontul mi-au amintit de descrierea hogașiana a furtunii din Munții Tarcăului.

Despre aceasta, I. C. Caragiale, fost revizor școlar la Piatra Neamț și cunoscut al lui Hogaș, spunea ca „e una dintre cele mai bune descrieri ce am citit și numai una singură, în literatura engleză, i-o cunosc de rivală.“ Același Caragiale ar fi dorit să traducă „Amintirile“ în limba engleză. Cu cerul golit de ploi, dimineața plecării spre Agapia vestește o adevărata zi de august.

Dupa două zile de odihnă, o simt pe Furnica dornică să alerge, așa că las frâul liber și mă las legănat, împreună cu toți desagii, de dansul ca de metronom al corpului ei. Pădurea e frumoasă, liniștea îți intră-n vine, mirosul de pământ reavăn și buruieni înflorite te îmbată, până când, deasupra Agapiei Vechi, întâlnești boii lui Grigorescu și năframele albe din picturile sale.

Mă opresc lângă un grup de maici care prânzesc pe fânețele mănăstirii, sunt poftit la masă și nu refuz, după care încep să cobor spre Agapia Veche, pe un drum foarte povârnit. Decid să răman aici peste noapte și să vizitez Agapia Nouă pe propriile picioare. Furnica ia o baie de spate și de coaste în pășunea verde și înaltă din spatele chiliilor. Este pe loc repaus și greu ar mai putea fi chemată la ordin.

Cobor valea și, în puțin timp, mă pierd printre cohortele de turiști ce iau cu asalt vestitul lăcaș al Domnului. Sunt multe flori și este ordine în jur, astfel încât un pelerinaj la mănăstiri devine pentru mulți și o căutare a frumosului, mai ales în Agapia pictată de Grigorescu, fiindcă „rareori a fost dat penelului sa întrupeze în culori, cu mai multă iscusință, ideea religioasă sub toate formele ei“ – spune Hogaș.

Mă reculeg câteva ore între zidurile sale albe, după care plec să regăsesc liniștea Agapiei Vechi. A doua zi revin în lumea bine cunoscută a mirenilor, unde judecata omului de către om se poartă altfel: acum se cheamă că umblăm prin padure „ca la desene animate“ sau, potrivit privirilor aspre ale unor zilieri aplecați de muncă, „apare ăsta, care altă grijă n-are decât să plimbe iapa pe dealuri.“

Am fost mai ferit cu vorba, iar fapta mi-am potrivit-o dupa oamenii ieșiți în cale. De la Agapia Veche, am trecut pe lângă Secu, apoi am urmat cablul de telefon până la Schitul Nifon. Prin pădure, am coborât la apa Ozanei, am urcat cât am putut pe albia acesteia, după care am ieșit la drum asfaltat pentru a ajunge pe la orele amiezii la Pipirig.

Traversând satul, știam că aici încă locuiesc urmași ai părintelui Ionică, gazda de o zi a coconului Calistrat. Dar fiind sfătuit să mă feresc de Hălăuca, greu de cucerit călare, las în urmă satul bunicilor lui Creangă și sunt îndemnat să rămân la Moș Petrică Rusu, în Boboiești.

Batrânul trăiește singur și mă omenește cum poate mai bine, deși singurătatea îl copleșește. Cina e frugală – ce reușesc să cumpăr de la un magazin sătesc – și mă mulțumesc cu ea, deși postisem toată ziua. Discuțiile cu Moș Petre sunt adevărate țipete și strigături, gazda mea aude tare rău. Tot omul care trece pe drum știe deja că moșul a primit alt turist rătăcit, așa cum face de obicei, prilej de a rememora vechi partide de vânătoare. Seara se lasă apoi încet, împreunată cu un apus de soare galben pe prundul Ozanei, printre copii zglobii, câini de trupă și vaci plutind leneș în praful drumului de Boboiesti.

Adorm repede, fără gânduri și fără griji. E dimineață și e sărbătoare. De Sfânta Marie Mare, grupuri răzlețe de săteni își fac drum spre biserica satului, purtând colaci și colive poftite de sufletul plecat al morților. Este cald, niciun nor pe cer, și hotărăsc să dau pinteni pentru a ajunge grabnic la umbra binecuvantată a pădurii. În patru ore, suntem aproape de Piatra lui Epure, de sub Vârful Bivolu.

Caut cu privirea stâna fraților Rusu și o văd sub o coastă lină de munte. Îndrept pașii Furnicăi spre ea și mă pregătesc să trec printre cerberii care păzesc fiecare stână de munte de la noi. În asemenea confruntări, Pisicuța era o aprigă luptătoare, îndeajuns de iscusită încât „să țină piept tuturor câinilor universului“. Folosea cu înverșunare orice strategie: potcoave oțelite, dinți ascuțtiți, răsuflare vijelioasă.

Până aici, Furnica mea dovedise, spre deosebire de sora ei și de mine, un calm nepământesc în fața zăvozilor ce veneau asupra noastră imediat ce ne simțeau apropierea. Nici acum însoțitoarea mea nu se dezminte în fața colților hotărâți să ne oprească mersul și, în scurt timp, descalec și dau binețe baciului și ajutoarelor sale.

Hogaș a rămas nu o dată la stână, scriind: „Îmi inchipui că toate lucrurile propășesc în țara aceasta; singura stâna trebuie să fie aceeași astăzi ca și pe timpul păstoriei dacice.“ La fel ca și el, printre piei de oaie, cojoace și sarici, mă înfrupt „din produsele laptelui, sub toate formele“, împreună cu o mămăligă oacheșă, bine udate de același pahar de țuică ce umblă roată în jurul mesei.

Până seara târziu, sunt martor la vechile rânduieli, cu sfințenie păstrate de cei trei frați Rusu, iar noaptea căzând, o laviță strâmtă de cioban îmi va fi locul potrivit de somn. Lăsând peste umăr plaiul Bivolului, cobor greșit pe valea Fărcașei, în loc de cea a Sabașei, și sunt nevoit să-mi răscumpar greșeala, mergând la trap întins 5 km pe D.N. 15. Drumul Furnicăi printre hergheliile de cai-putere nu a fost simplu, dovedindu-se mai periculos decât orice alt traseu de munte.

Ajungem însă la Borca, țelul călătoriei noastre din acea zi, și norocul ni-l scoate în cale pe Constantin Rușcanu, care ne deschide ușile unui adăpost silvic. Seara sosind repede, este timpul să hotarâm ziua de mâine. Ajuns aici, Hogaș decide să treacă Cerbul cu o pereche de cai închiriați. Localnicii îmi confirmă ceea ce însuși scriitorul spune: Cerbul este un munte urât și, prin urmare, nu-mi trebuie mult ca să decid un alt itinerar.

Nu va fi nici acesta ușor, pentru că ultima zi din Munții Bistriței va fi și cea mai lungă de călărie. Urc în șa la șase dimineața și descalec la șase seara: suim Vârful Slopatul, la 1.700 m altitudine, coborâm pe Bâtca Ortoaiei, în patria ursului, pe urmă de oaie și drum de TAF, ajungem în Neagra Broșteniului, după care, pe drum întins, prin Darmoxa, trecem porțile unei mănăstiri din satul Păltiniș, unde părintele Haralambie ne primește ca pe copiii săi.

Aici ne vom întrema două zile, în pășune grasă și cu bucate alese. Voi tine și sfat de taină cu Furnica, pentru a hotărî dacă mai putem sau nu continua aventura noastră: cu pielea tăbăcită, dar cu moralul la înălțime, ne pregătim de călătoria din Munții Tarcaului.

Realitatea la scara 1:1 nu se aseamănă cu cea din fața degetului pus pe hartă, dar nu mă așteptam ca acești munți mici să fie atât de stâncoși, atât de împăduriți și atât de dificili pentru copita Furnicăi, oricât de huțul ar fi fost ea. Primele patru zile au fost frumoase și ușoare la mers.

Paznicul de vânătoare din satul Brateș, Mitică Ilișescu, îmi este gazdă bună pentru o zi. La el ajung venind dinspre Tarcău si cu el descopăr pădurea așa cum nu o mai făcusem până atunci, luând urma sălbăticiunilor, încercând gustul măcrișului de iepure sau al florii galbene de brusture, preferata cerbilor, sau urcând tăcuți pentru a ajunge la sărăriile pentru animale.

Îi vad pe Brătescu-Voinești la pescuit de păstrăvi pe Tarcău și pe Sadoveanu la vânătoare cu tatăl lui Mitică Ilișescu, iar cu ochii minții văd cum aleargă mistreți și ursoaice cu pui, care se reped să sfâșie vânătorul. Din Brateș urc pe pârâul cu același nume, al cărui izvor își are obârșia pe Muntele Lung.

Deși locurile acestea nu sunt pomenite de Hogaș în memorii, amintirile Sidoniei Hogaș despre tatăl ei mă fac să cred că, oriunde aș merge în Munții Neamțului, mă găsesc tot timpul pe urmele scriitorului: „…Fără țintă hoinărea săptămâni întregi… Mai târziu am aflat că umbla și prin afund de munte, hăt-departe… dincolo de Pârâul Ata, până spre granița ardeleană, la «Satul lui Decebal», interesându-se de viața și obiceiurile oamenilor de prin părțile acelea.“ Am urcat și eu Muntele Lung, pe care l-am coborât într-un târziu, luminat din spate de un apus blând, pentru a-mi continua aventura în sălbaticii Munți ai Tarcăului.

În a cincea zi, am avut nevoie de toate calitățile Furnicăi laolaltă pentru a tăia drum spre locuri umblate de lume. Hogaș ajunge, după zile și nopti de singurătate, în Poiana Vitioanei și de aici, prin Plaiul Gosmanului, pe apa Tazlăului. Eu plănuiam ca, de la Schitul Tarcău, să urc pe Pârâul Dumitru până în Poiana Vitioanei. Cuvintele sunt sărace, imaginile la fel, pentru a descrie urcușul unui cal pe pietrele alunecoase ale unui pârâu de munte sau furia care te cuprinde când îți vezi calea blocată de trunchiuri de brad căzute.

Este greu de închipuit efortul de a urca din albie abruptă spre vârf de munte, șerpuind prin pădure, numai pe cărare bătută de animal sălbatic, cu un cal după tine. Sau călcând orbește pe piatra încălzită de soare, știind că Tarcăul este împânzit de vipere. În acea zi, am rătăcit prin zmeuriș, am intrat în mocirla de porc sălbatic, atenționat de reacțiile guturale ale credincioasei mele prietene, am scos tremurând picioarele din față ale huțulului prinse, din nechibzuința mea, între două trunchiuri de brad căzute.

Furnica demonstra calități de huțul și de atletă neîntrecută, îmi arata adevăratul cal de munte din ea, așa după cum Hogaș scria despre specia ei: „Au ceva din firea caprelor, cu piciorul subțire și nervos, cu unghia fină și sensibilă, deștepti din fire, cuminți din împrejurări, caii de munte sunt un dar neprețuit. Fără să-i cârmești din frâu, ei aleg singuri poteca cea mai bătută.

Totuși niciodată n-am înțeles pentru ce caii aceștia merg pe marginea dinspre prăpastie, când drumul e tăiat în coasta muntelui; poți însă fi pe deplin încredințat că niciodată calul de munte nu va călca greșit.“ Știam că Vitioana este aproape, dar soarele cădea de pe cer, iar eu nu reușisem să găsesc spre aceasta nicio „potecă mai cinstită și fără viclenie în suflet.“ Pe la orele cinci, ne oprim frânți într-o poiană mai largă și cu pășune mai bogată.

Rătăcisem, iar noaptea avea să ne găsească aici. „Din închipuire se naște frica, din judecată bărbăția… Cea dintâi veșnic era cu mine, cea de-a doua… mai pe apucate“ – își descrie Hogaș stările de suflet când, pierdut ca și mine, se pregătește să treacă noaptea în aceiași Munți ai Tarcăului. Nu sunt nici eu mai breaz, dar, la lumina focului, nedând frâu imaginației, deschid singura conservă pe care o am cu mine.

Îi sting gustul dulce-acrișor cu o sticlă de vin, deși tare mi-aș fi dorit ca Furnica să fi avut „urechea de îmbelșugare a calului năzdrăvan din poveste.“ Nu închid un ochi toată noaptea, atent la zgomotele pădurii – ciudate, recunosc –, pe care le interpretez fantastic și în felurite moduri.

Dimineața în sfârșit venind, cu toti desagii urcați pe spinarea Furnicăi, caut în van o cărare către est, spre iluzoria Poiană a Vitioanei. Singura ieșire găsită mă duce mult spre sud, într-o albie de pârâu. Atunci am simțit că Hogaș nu mai era Hogaș, plăcerea devenea chin, iar dorința de a fi pe munte se transforma în încăpățânarea de a fi acolo.

În lipsa unei alternative, cu Furnica la capătul puterilor, iar eu la cel al răbdării, am hotarât să terminăm atunci călătoria noastră. Fără călăuză, fără mâncare, pierdut în munți dificili pentru pasul unui cal, este mai înțelept să mă retrag și să-mi pot vedea și mai târziu Furnica, întreagă și nevătămată, în frumoșii munți ai Hergheliei Lucina. Și tot atunci am început să cred că orice călător trebuie să aibă o Poiană a Vitioanei în care nu a ajuns, un tărâm al făgăduinței care să-l întoarcă din nou pe drumurile pădurii.

Resemnat, ajung seara în Tarcău, pe apa Bistriței, și iau pentru ultima data șaua de pe spatele credincios al Furnicăi. Iată o călătorie. Asemenea ei sunt altele mii. Hogaș avea cu siguranță darul povestirii, deoarece gândurile sale de pribeag au fost îndeajuns de bine scrise pentru ca, într-o zi de august, să mă văd mergând „peste munti și în răgaz, de la Piatra pan’ la Dorna, lăsând la o parte drumul mare“, rătăcind conștiincios mai apoi cărările din Munții Tarcăului. O călătorie reușită, se crede, nu trebuie să aibă un scop anume.

Aș minți spunând că nu am avut un țel într-a mea, dovadă stând rândurile mai sus scrise. Însă aș spune adevărul afirmând că, fără textul de mai sus, călătoria mea tot frumoasă și împlinită ar fi rămas, la fel ca multe dintre peregrinările neștiute și nespuse ale lui Calistrat Hogaș.

Rămâne acum ca fiecare să-și ia partea lui de vis din mărturia scrisă și ilustrată a periplului meu. Iar peste ani, mi-aș dori ca unul dintre copiii întâlniți în pădurile Neamțului să pună și el șaua pe o Furnică și să pornească în călătoria lui, numai a lui, pe drumurile lui Hogaș.



1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*