Secretele Angkorului

Simbol al civiliza]iei khmere, Angkor Wat, din Cambodgia, ramane un important centru sacru. Dupa ce s-a ridicat pe culmile civilizatiei, este posibil ca orasul sacru sa-si fi instrumentat singur prabusirea.

Din vazduh, templul vechi de secole apare si dispare, ca o halucinatie. La inceput e doar o umbra in desisul junglei din nordul Cambodgiei.

Text: Richard Stone

 Sub noi se intinde orasul pierdut Angkor, acum o ruina populata in cea mai mare parte de tarani cultivatori de orez. Manunchiuri de case khmere, cocotate pe picioroange care le feresc de inundatii in timpul musonului de vara, puncteaza peisajul de la Tonle Sap, „marele lac“ din Asia de Sud-Est, aflat la vreo 30 km spre sud, pana la Dealurile Kulen, un lant care tasneste din campie, cam la aceeasi distanta spre nord.

Apoi, in timp ce Donald Cooney isi piloteaza avionul usor pe deasupra copacilor, se iveste magnificul templu. Restaurat in anii 1940, templul de secol XII Banteay Samre, dedicat zeului hindus Visnu, evoca Imperiul Khmer medieval ajuns la apogeu.
Templul este inconjurat de doua ziduri patrate, concentrice. Banteay Samre este doar unul dintre cele peste o mie de temple ridicate de khmeri in Angkor, intr-o perioada de frenezie in construirea unor monumente care rivalizeaza, prin ambitie si proportii, cu piramidele Egiptului.

Angkorul este scena uneia dintre cele mai extraordinare disparitii din toate timpurile. Regatul Khmer a durat intre secolele al IX-lea si al XV-lea, iar in perioada sa de apogeu a dominat o portiune vasta din Asia de Sud-Est, din Myanmar (Birmania), la vest, pana in Vietnam, la est. Aproape 750.000 de oameni locuiau in capitala Angkor, care se intindea pe o suprafata de peste patru ori cat Bucurestiul, fiind cel mai intins complex urban al lumii preindustriale.

La sfarsitul secolului al XVI-lea, cand misionarii portughezi au dat de turnurile in forma de lotus ale Angkor Wat – cel mai mare monument religios din lume –, capitala imperiului, candva splendida, intrase deja in agonie.
Cercetatorii au intocmit o lunga lista de cauze posibile: invadatori rapace, o schimbare de natura religioasa sau reorientarea catre comertul maritim, care ar fi condamnat un oras fara iesire la mare.

E vorba mai ales de presupuneri: cele 1.300 de inscriptii pastrate nu contin niciun singur cuvant care sa explice prabusirea imperiului. Excavatii recente, vizand nu templele, ci infrastructura care a facut posibil acest oras gigantic, par sa sugereze in unanimitate un nou raspuns.

Se pare ca soarta Angkorului a fost pecetluita de insasi ingeniozitatea care a transformat un conglomerat de feude marunte intr-un imperiu. Civilizatia a invat at cum sa imblanzeasca potopurile sezoniere ale Asiei de Sud-Est si a apus cand a pierdut controlul asupra apei, resursa esentiala.

Angkorul era sfasiat de rivalitati care l-au facut mai vulnerabil la atacuri lansate dinspre est de Champa, iar dinspre vest de formidabilul regat Ayutthaya. Regii khmeri aveau mai multe sotii si, drept urmare, situatia mostenitorilor nu era foarte clara si ducea la intrigi permanente intre printii care aspirau la tron. „Timp de mai multe secole, a fost ca un Razboi al celor Doua Roze.

Statul khmer era de multe ori instabil“ – spune Roland Fletcher, arheolog la Universitatea din Sydney si codirector al programului de cercetare numit Proiectul Angkorul Mare. Unii cercetatori considera ca Angkorul a murit asa cum a trait: prin sabie. Analele statului Ayutthaya spun ca razboinicii regatului „au pus mana“ pe Angkor in 1431.

Pentru a gasi numitorul comun intre povestile despre bogatia Angkorului si ruinele gasite de calatorii occidentali, istoricii francezi au conchis, in urma cu un secol, pe baza acestei aluzii ispititoare, ca Ayutthaya a jefuit Angkorul. Fletcher, care spune ca obsesia lui e sa afle „ce anume determina diverse asezari sa se dezvolte si apoi sa moara“, are indoieli.

Unii dintre primii carturari – spune el – au privit Angkorul prin prisma asediilor si a cuceririlor din istoria Europei. „Intr-adevar, conducatorul Imperiului Ayutthaya spune ca a cucerit Angkorul. Poate chiar a luat cateva insemne regale inapoi in Ayutthaya“ – spune Fletcher. Dar, dupa ce Angkorul a fost capturat, conducatorul Imperiului Ayutthaya si-a instalat pe tron propriul fiu.

„E putin probabil sa fi facut locul praf si pulbere inainte de a i-l darui fiului sau.“ Angkorul era ceea ce antropologii numesc un oras ceremonial (cu rol administrativ si religios).
Regii sai sustineau ca sunt stapanitorii hindusi ai lumii si ridicau temple inchinate lor insisi. Dar, pe masura ce budismul Theravada a eclipsat hinduismul, in secolele al XIII-lea si al XIV-lea, e posibil ca principiile sale de egalitate sociala sa fi amenintat elitele din Angkor.

„Era foarte subversiv, la fel cum crestinismul a fost subversiv pentru Imperiul Roman“ – spune Fletcher. O asemenea schimbare religioasa ar fi erodat autoritatea regala. Orasul ceremonial opera pe baza unei economii fara moneda, bazata pe tributuri si impozite. Moneda de facto a regatului era orezul, hrana de baza a recrutilor care au construit templele si a miilor de oameni care le deserveau. O inscriptie din Complexul Ta Prohm noteaza ca numai aici lucrau 12.640 de persoane.

Inscriptia mai arata ca peste 66.000 de fermieri produceau aproape 2.500 de tone de orez pe an, pentru a hrani aceasta uriasa multime de preoti, dansatoare si slujitori ai templului. Daca adaugam in ecuatie doar trei temple mari – Preah Khan si complexele din Angkor Wat si Bayon –, forta de munca necesara, conform calculelor, creste la 300.000. Adica aproape jumatate din populatia estimata a Angkorului Mare.
O religie noua, egalitarista, precum budismul Theravada, ar fi putut starni revolte. Sau poate curtea regala a intors pur si simplu spatele orasului Angkor. Regii care s-au succedat la putere aveau obiceiul de a ridica noi complexe de temple, abandonandu-le pe cele vechi, iar aceasta inclinatie de a o lua de la zero ar fi putut pecetlui soarta orasului atunci cand comertul maritim intre Asia de Sud-Est si China a inceput sa infloreasca.

Poate ca oportunismul economic a fost cel care, in secolul al XVI-lea, determinase mutarea centrului de putere al khmerilor mai aproape de Fluviul Mekong, langa capitala actuala a Cambodgiei, Phnom Penh, permitand astfel accesul la Marea Chinei de Sud. Poate ca tulburarile economice si religioase au grabit caderea Angkorului, insa conducatorii sai au fost orbiti de un alt dusman.

Angkorul a devenit o forta medievala datorita unui sofisticat sistem de canale si rezervoare care permiteau orasului sa adune putina apa din lunile uscate si sa evacueze surplusul din sezonul ploios. Forte mai presus de puterea Angkorului au distrus acest mecanism de mare finete.

Unul dintre cele mai venerate situri din Angkor se afla pe culmea Dealurilor Kulen, la izvoarele a doua rauri, Puok si Siem Reap. Reusind sa stapaneasca mareea musonica ce tasnea din Dealurile Kulen, Angkorul si conducatorii sai au prosperat. Inca din epoca lui Jayavarman II, care a pus bazele regatului la inceputul anilor 800, dezvoltarea imperiului a depins de recoltele foarte abundente de orez.

Pentru un sistem atat de fiabil era nevoie de realizari tehnologice colosale, printre care asa-numitul Rezervor de Vest, de 8 km lungime si 2,2 km latime. Pentru a construi acest rezervor, al treilea si cel mai complicat dintre cele ridicate de Angkor cu o mie de ani in urma, a fost probabil necesar ca 200.000 de muncitori khmeri sa ridice, din 12 milioane de metri cubi de pamant, diguri inalte de trei etaje si late de 90 m. Chiar si in ziua de azi, acest rezervor – sau baray – dreptunghiular este alimentat de ape deviate din Raul Siem Reap.

Primul cercetator care a apreciat dimensiunile sistemului de aprovizionare cu apa din Angkor a fost Bernard-Philippe Groslier, un arheolog de la {coala Franceza pentru Studii Asiatice (EFEO). Intr-un tratat de referinta din 1979, el a descris Angkorul drept „un oras hidraulic“. Masivele baray – sustine el – aveau doua scopuri: sa simbolizeze marea primordiala a cosmogoniei hinduse si sa irige campurile de orez.

Din pacate, Groslier nu a reusit sa-si definitiveze teoria. Razboiul civil din Cambodgia, regimul brutal al khmerilor rosii si rasturnarea sa de catre trupele vietnameze in 1979 au facut Angkorul inaccesibil timp de doua decenii. Dupa ce vietnamezii s-au retras, asupra Angkorului s-au abatut jefuitorii, care au smuls statuile si chiar au desprins cu dalta basoreliefurile.

Cand Christophe Pottier, arhitect si arheolog, a redeschis statia de cercetare a EFEO din Angkor, in 1992, prioritatea a fost sa ajute Cambodgia sa restaureze templele distruse si jefuite. Dar Pottier era atras si de salbaticia de dincolo de zidurile templelor.

El a petrecut luni intregi strabatand incolo si incoace jumatatea de sud a Angkorului Mare, cartografiind templele ridicate langa iazuri artificiale, numite cisterne. Apoi, in 2000, Fletcher si colegul lui Damian Evans au pus mana pe imaginile cu Angkorul obtinute de NASA prin radar.

Acestea au fost o revelatie: echipa de la Universitatea din Sydney, in colaborare cu EFEO si APSARA, agentia cambodgiana care administreaza Angkorul, au descoperit vestigiile multor altor asezari, canale si cisterne, in special in zonele inaccesibile din Angkor.

Cel mai important, au gasit intrarile si iesirile din rezervoare, punand astfel capat unei dezbateri catalizate de lucrarea lui Groslier, care se intreba daca aceste colosale baray erau utilizate exclusiv pentru ritualuri religioase sau pentru irigatii. Raspunsul este: pentru amandoua.

Cercetatorii au fost uluiti de ambitia inginerilor din Angkor. „Ne-am dat seama ca intregul peisaj al Angkorului Mare este artificial“ – spune Fletcher. De-a lungul secolelor, echipe de muncitori au construit sute de kilometri de canale si diguri, care se bazau pe diferente subtile de inclinatie pentru a devia apa din raurile Puok, Roluos si Siem Reap catre baray. In lunile musonului de vara, canalele de surplus captau excesul de apa.

Dupa ce ploile se domoleau, in octombrie si noiembrie, canalele de irigatie distribuiau apa stocata. „Era un sistem incredibil de inteligent“ – spune Fletcher. Poate ca acest sistem inteligent de utilizare a apei a fost pasul de la mediocritate la maretie.

Probabil ca el oferea ratii de supravietuire in timpul sezoanelor musonice sarace in precipitatii – spune Fletcher. Iar stiinta de a canaliza si stoca apa le oferea acelor oameni si o masura de protectie impotriva inundatiilor. In timp ce alte regate din Asia de Sud- Est se luptau sa faca fata apei prea multe sau prea putine – spune el –, sistemul de lucrari din Angkor reprezenta „o valoare absolut strategica“.

Ca urmare, Fletcher a fost uluit cand echipa sa a dezgropat una dintre cele mai extraordinare mostre de maiestrie angkoriana – o structura ampla de amenajari hidro – si a constatat ca fusese distrusa, din cate se parea, chiar de inginerii din Angkor.
Blocurile de piatra care se imbuca perfect au fost cioplite din laterit, un sol spongios, cu continut ridicat de fier, care se intareste in contact cu aerul. Cand Fletcher si Pottier au descoperit prima data o sectiune din aceasta structura, cu cativa ani in urma, au crezut ca e o ramasita dintr-o mica ecluza.

„Dar s-a dovedit a fi un monstru“ – spune el. Blocurile sunt ceea ce a mai ramas dintr- un deversor al unui baraj in panta, care pare sa fi avut lungimea unui teren de fotbal. Spre sfarsitul secolului al IX-lea, cand Angkorul inflorea, inginerii au excavat un canal lung, care a schimbat cursul Raului Siem Reap, redirectionandu-l spre sud, catre Rezervorul de Est, proaspat construit.

Barajul devia apa din rau, astfel incat sa alimenteze canalul. Insa o parte din aceasta structura masiva ar fi putut functiona si ca deversor in timpul musonului. Ruinele deversorului reprezinta un indiciu vital despre batalia epica purtata de generatii de ingineri khmeri, care incercau sa controleze un sistem de gestionare a apei devenit tot mai complex si mai greu de stapanit. „Probabil ca isi petreceau o mare parte din viata reparandu-l“ – spune Fletcher. Unele dintre blocurile barajului zac imprastiate aiurea.

Portiuni uriase de zidarie lipsesc. „Cea mai logica explicatie este ca barajul a cedat“ – spune Fletcher. Probabil ca raul a ros din baraj si, cu timpul, l-a slabit. Poate a fost spulberat de o inundatie neobisnuit de puternica, una care se produce odata la sute de ani.

Apoi, khmerii au demolat o mare parte din lucrare, folosind blocurile in alte scopuri. La Mebonul de Vest, un templu insular in mijlocul Rezervorului de Vest, granulele de polen conservate in sedimente arata ca lotusul si alte specii acvatice s-au dezvoltat minunat pana la inceputul secolului al XIII-lea. Au aparut apoi noi tipuri de polen, provenind de la specii precum ferigile, care prefera mlastina sau zonele uscate.

Chiar in culmea gloriei Angkorului, se pare ca unul dintre rezervoarele sale a secat pentru o vreme. „Ceva a inceput sa mearga prost mult mai devreme decat ne asteptam“ – spune Daniel Penny, expert in polen si codirector al Proiectului Angkorul Mare. Orice deteriorare a sistemului de gestionare a apei din Angkor ar fi lasat orasul la cheremul unui fenomen natural pe care niciun inginer al acelei epoci nu-l putea anticipa.
Incepand cu anii 1300, Europa s-a confruntat cu cateva secole de conditii meteorologice imprevizibile, marcate de ierni aspre si veri racoroase. Pana de curand, au existat doar informatii sumare despre felul in care alte parti ale lumii au indurat aceasta perioada, denumita si Mica Glaciatiune. Acum se pare ca si Asia de Sud-Est s-a confruntat cu o rasturnare de clima.

In jurul orasului Angkor, sezonul musonului de vara dureaza aproximativ din mai pana in octombrie si asigura circa 90% din cantitatea anuala de precipitatii a regiunii. Un muson previzibil este esential pentru toate formele de viata, inclusiv pentru oameni.

Pentru a dezvalui tiparele musonice din trecut, Brendan Buckley, de la Observatorul Lamont-Doherty, din Palisades, New York, s-a aventurat in padurile din Asia de Sud-Est, in cautare de arbori cu inele anuale de crestere. Si el, si echipa stiau ca sarcina nu era usoara: cele mai multe specii din regiune nu au inele de crestere vizibile, sau au unele care nu se formeaza an de an.
Dupa mai multe expeditii de cercetare, au fost rasplatiti cu mai multe specii longevive, intre care tecul si po mu, o specie rara de chiparos. Unii dintre arborii de po mu pe care i-au catalogat au noua secole, deci au supravietuit atat gloriei, cat si decaderii Angkorului.

Arborii de po mu au dezvaluit o poveste uluitoare. Seturi de inele de crestere comprimate aratau ca arborii indurasera ani consecutivi de seceta crunta intre 1362 si 1392 si intre 1415 si 1440. |n schimb, in alti ani, regiunea a fost lovita de megamusoni. Pentru un regat slabit, e posibil ca fenomenele meteo extreme sa fi fost lovitura de gratie.
Deja, de cateva decenii, sistemele de gestionare a apei din Angkor erau in suferinta, daca judecam dupa Rezervorul de Vest, scos din uz. „Nu stim de ce sistemul de gestionare a apei functiona sub capacitate, e o enigma“ – spune Penny. Dar inseamna ca Angkorul ramasese fara rezerve.

Perioade lungi de seceta severa, intrerupte de averse torentiale, „ar fi putut distruge sistemul de gestionare a apei“ – spune Fletcher. Totusi – spune Penny – „nu e vorba ca locul s-ar fi transformat intr-un desert“. Oamenii din lunca Tonle Sap, la sud de templele principale, au fost feriti de efectele cele mai grave. Tonle Sap este alimentat de Fluviul Mekong, ale carui izvoare din ghetarii tibetani sunt in general imune la efectele unui muson modificat.

Dar inginerii khmeri, desi foarte priceputi, nu au reusit sa inmoaie uscaciunea din nord deplasand apa din Tonle Sap la deal. Singura lor pompa era forta de gravitatie. Daca locuitorii din nordul Angkorului mureau de foame, iar in alte parti ale orasului se adunau rezerve de orez, inseamna ca se pregatea terenul pentru miscari sociale puternice.

„Cand populatia din tarile tropicale depaseste capacitatea de sustinere a pamantului, incep adevaratele probleme – spune Michael Coe, antropolog la Universitatea Yale. Se ajunge astfel, inevitabil, la o prabusire culturala.“ O armata prost hranita, preocupata de luptele interne, ar fi lasat orasul expus in fata oricarui atac. Intr-adevar, invadarea de catre Ayutthaya si inlaturarea regilor khmeri s-au produs spre finalul celei de-a doua megasecete. Imperiul Khmer nu a fost prima civilizatie doborata de o catastrofa climatica.
Cu secole in urma, pe cand Angkorul inca era in ascensiune, in celalalt capat al lumii, o pierdere similara a echilibrului ecologic afecta orasele-stat maya din Mexic si America Centrala.

E posibil ca societatile moderne sa fie nevoite sa se pregateasca pentru dificultati climatice similare. Dupa parerea lui Buckley, cel mai probabil factor declansator al marilor perioade de seceta din Angkor a fost incalzirea intensa si persistenta a apelor de suprafata din centrul si estul Pacificului tropical, sub influenta fenomenului El Niño.

Sfarsitul Angkorului este o lectie dura despre limitele ingeniozitatii umane. Khmerii transformasera lumea in care traiau – o investitie monumentala, a carei abandonare trebuie sa fi fost cumplit de greu de suportat de catre conducatorii regatului.

„Sistemul hidrotehnic al Angkorului a fost o masinarie uluitoare, un mecanism minunat pentru reglarea mediului si ordonarea lumii“ – spune Fletcher. Inginerii au reusit sa o mentina in functiune timp de sase secole – pana cand, in final, o forta mai puternica decat ei i-a coplesit.



1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*