Drumul uitat

Când ceaiul era mai scump decât mătasea, cărăuşii străbăteau lent meandrele drumului spre Trecătoarea tibetană Zar Gama, la 4.600 m altitudine, pe Drumul Ceaiului şi al Cailor. Azi, călătorii urcă drumul terasat cu maşina sau camionul. Foto: Michael Yamashita

Comerţul cu ceai chinezesc şi cai tibetani a urmat un drum legendar. Azi, rămăşiţele sale dezvăluie privelişti magnifice – şi un surprinzător nou comerţ.

În creierul munţilor din partea de vest a provinciei Sichuan, îmi fac cărare prin jungla de bambus, în căutarea unui drum legendar. Acum doar 60 de ani, când majoritatea oamenilor din Asia încă se deplasau pe jos sau călare, Drumul Ceaiului şi al Cailor, o magistrală comercială, era principala legătură dintre China şi Tibet. Dar căutarea mea ar putea fi zadarnică. Acum câteva zile, am întâlnit un fost cărăuş ce dusese poveri uriaşe de ceai pe aceeaşi cale; m-a avertizat că anii, vremea şi plantele invazive ar fi putut şterge Drumul Ceaiului şi al Cailor de pe faţa pământului. Cu o singură lovitură de topor, bambusul cade. Am în faţă o cărare pietruită, puţin mai lată de 1 m, ce şerpuieşte prin pădure, acoperită aproape în întregime cu muşchi verde. Unele pietre sunt ciupite de găuri umplute cu apă,lăsate de cârjele cu vârf metalic ale sutelor de mii de cărăuşi care au bătut poteca timp de un mileniu.
Străvechea cale pietruită ţine doar 15 m, urcă apoi nişte trepte sparte şi dispare iar, înghiţită de ani de potopuri musonice. Continui apoi, intrând pe o porţiune îngustă, unde versanţii sunt atât de abrupţi şi alunecoşi, că trebuie să mă ţin de copaci ca să nu cad în pârâul cu bolovani uriaşi aflat mult sub mine. Sper să ajung la un moment dat să traversez Maan Shan, o trecătoare montană înaltă între Yaan şi Kangding.
Înnoptez mai sus, deasupra pârâului, dar lemnul e prea ud ca să pot face focul. Ploaia izbeşte cortul. Dimineaţa înaintez cu greu încă 500 m, până ce zidul impenetrabil al junglei mă opreşte definitiv. Trebuie să recunosc că Drumul Ceaiului şi al Cailor, cel puţin aici, a dispărut.
De fapt, o mare parte din Drumul iniţial al Ceaiului şi al Cailor a pierit. În graba nesăbuită spre modern, China şi-a îngropat trecutul sub asfalt cât de repede a putut. Înainte ca buldozerele sau timpul s-o distrugă, am venit să explorez ce-a mai rămas din această rută, odinioară celebră, acum aproape uitată.
Demult, calea străveche se întindea pe aproape 2.250 km, prin inima Chitaiului, de la Yaan, din provincia cultivatoare de ceai Sichuan, până în Lhasa, capitala Tibetului, la aproape 3.650 m altitudine. Unul dintre cele mai înalte şi dure drumuri din Asia, acesta pornea din văile verzi ale Chinei, traversa Podişul Tibet, erodat de vânturi şi zăpezi, trecea prin vadurile fluviilor Yangtze, Mekong şi Salween, reci ca gheaţa, străbătea misterioşii Munţi Nyainqentanglha, urca prin patru pasuri mortale la 5.000 m şi cobora în cele din urmă în oraşul sfânt al Tibetului.
Adesea, furtunile de zăpadă îngropau partea vestică a drumului, iar ploile torenţiale o devastau pe cea estică. Bandiţii erau o primejdie permanentă. Totuşi drumul a fost folosit intens timp de secole, deşi uneori culturile de la extremele sale se dispreţuiau la vremea respectivă (ca şi astăzi). Dorinţa de a face comerţ a dus la apariţia sa, şi nu schimbul romantic de idei şi morală, de cultură şi creativitate, asociat legendarului Drum al Mătăsii, de la nord. China avea ceva ce Tibetul voia: ceai. Tibetul avea ceva de care China avea nevoie disperată: cai.
Azi, drumul mai există doar în amintirile celor ca Luo Yong Fu, un bătrân de 92 de ani, cu ochii umezi, pe care l-am cunoscut în satul Changheba, la zece zile de mers, pentru un cărăuş de ceai, spre vest de Yaan. Când am ajuns în Sichuan prima oară, mi s-a spus că niciun cărăuş de ceai nu mai trăia. Dar călcând pe ultimele rămăşiţe ale Chamagudao, numele chinezesc al vechii căi de negoţ, l-am întâlnit nu numai pe Luo, ci şi pe alţi cinci, cu toţii bucuroşi să-şi spună poveştile. Gârbovit, dar încă surprinzător de puternic, Luo Yong Fu purta o bască neagră şi o tunică Mao albastră, cu o pipă în buzunar. Din 1935 până în 1949, a făcut cărăuşie pe Drumul Ceaiului şi al Cailor, purtând în spate ceaiul până în Tibet. Povara lui Luo avea de fiecare dată cel puţin 60 kg. Pe atunci, el cântărea mai puţin de 51 kg.
„Dificultăţile erau mari, iar greutăţile uriaşe – spunea Luo. Era o muncă grea.“
Luo a traversat adesea, în ambele sensuri, Maan Shan, unde speram eu să ajung. Iarna, zăpada avea 1 m, iar de stânci atârnau ţurţuri de 2 m. Mi-a spus că ultima oară când cineva a traversat trecătoarea a fost în 1966, aşa că nu crede că voi reuşi.
Dar am văzut cât de cât cum era să călătoreşti pe acel drum. În Xinkaitian, prima oprire pe drumul de 20 de zile al cărăuşilor de ceai de la Yaan la Kangding, Gan Shao Yu, 87 de ani, proaspăt ras, şi Li Wen Liang, 78 de ani, cu barba ţepoasă, au ţinut să-mi facă o demonstraţie a vieţii lor de cărăuşi.
Cu spatele încovoiat sub imensa povară imaginară a calupurilor de ceai, cu mâinile vânoase pe cârjele în formă de T, cu capetele aplecate şi ochii aţintiţi la picioarele depărtate, cei doi bătrâni mi-au arătat cum se clătinau în şir indian, pe o întindere umedă de pavaj de piatră. După şapte paşi, Gan s-a oprit şi, după tradiţie, a lovit de trei ori cu cârja în pământ. Amândoi şi-au dus cârjele la spate, rotindu-le, ca să rezeme pe capetele lor cadrul de lemn cu greutatea imaginară. Ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu pămătufuri de bambus inexistente, au cântat răguşit cântecul cărăuşilor de ceai:
7 paşi la deal şi trebuie să te odihneşti.
8 paşi la vale şi trebuie să te odihneşti.
11 paşi drept şi trebuie să te odihneşti.
Eşti un prost dacă nu te odihneşti.

Bărbaţi sau femei, cărăuşii de ceai purtau de obicei poveri între 70 şi 90 kg; bărbaţii cei mai puternici puteau căra 135. Cu cât cărai mai mult, cu atât erai plătit mai bine: fiecare kilogram de ceai însemna un kilogram de orez la întoarcere. Purtând zdrenţe şi sandale de paie, cărăuşii foloseau crampoane de fier rudimentare pentru trecătorile înzăpezite. O traistă cu turtă de mălai şi, uneori, un castron de terci de soia era toată hrana lor.
„Desigur, unii dintre noi mureau pe drum – spunea Gan solemn, cu ochii întredeschişi. Te prindea o furtună de zăpadă, mureai. Cădeai de pe potecă, mureai.“
Cărăuşia cu ceai a dispărut curând după venirea la putere a lui Mao, în 1949, şi s-a construit o autostradă. Prin redistribuirea terenurilor de la bogaţi la săraci, Mao i-a eliberat pe cărăuşii de ceai din servitute. „A fost cea mai fericită zi din viaţa mea“ – spunea Luo. După ce şi-a primit lotul, a început să cultive orez şi „acea perioadă tristă a apus“.
Legenda spune că în Tibet ceaiul a fost adus pentru prima oară când prinţesa Wen Cheng, din dinastia Tang, s-a căsătorit cu regele tibetan Songtsen Gampo, în 641 d.Hr. Ceaiul le-a plăcut şi membrilor familiei regale, şi nomazilor – din motive întemeiate. Era o băutură fierbinte într-un climat rece, unde singurele variante erau zăpada topită, laptele de iac sau de capră, braga de orz sau changul (berea de orz). O cană de ceai cu unt din lapte de iac – cu gustul lui distinctiv, aspru, sărat, uşor uleios – era o gustare pentru păstorii care se încălzeau la focuri de bălegar de iac în pustietatea bătută de vânturi.
Ceaiul adus în Tibet pe Drumul Ceaiului şi al Cailor era cea mai brută formă a băuturii. Ceaiul se face din Camellia sinensis, un arbust subtropical peren. Dar, în timp ce ceaiul verde se face din muguri şi frunze neoxidate, calupurile de ceai destinate Tibetului se fac şi astăzi din frunzele late şi tari, rămurele şi tulpini. E cel mai amar şi mai aspru dintre ceaiuri. După ce s-a pus la abur şi s-a uscat de câteva ori, ceaiul se amestecă cu apă în care s-a fiert orez, lipicioasă, se îndeasă în forme şi se pune la uscat. Calupurile de ceai negru cântăresc între o jumătate de kilogram şi 3 kg şi se vând şi azi peste tot în Tibet.
În secolul al XI-lea, calupurile de ceai deveniseră deja monedă de schimb. Dinastia Song cumpăra cu ele cai tibetani rezistenţi pentru luptele împotriva ferocelor triburi nomade nordice, strămoşii hoardelor lui Genghis-Han. Ceaiul a ajuns principala marfă comercializată între China şi Tibet.
Pentru 60 kg de calupuri de ceai, chinezii primeau un cal. Preţul era impus de Agenţia Sichuan pentru Ceai şi Cai, fondată în 1074. Cărăuşii duceau ceaiul de la fabricile şi plantaţiile din jurul oraşului Yaan până la Kangding, la o altitudine de 2.550 m. Acolo, acesta era cusut în lăzi impermeabile din piele de iac şi încărcat în caravanele de catâri şi iaci pentru călătoria de trei luni până la Lhasa.
În secolul al XIII-lea, China comercializa deja milioane de kilograme de ceai şi primea circa 25.000 de cai pe an. Dar nici toţi caii din lume n-ar fi putut salva dinastia Song, învinsă în 1279 de Kubilay-Han, nepotul lui Genghis.
Dar trocul ceai în schimbul cailor a continuat şi în timpul dinastiei Ming (1368-1644) şi chiar până la jumătatea dinastiei Qing (1645-1912). În secolul al XVIII-lea, când nevoia de cai a Chinei a început să scadă, ceaiul se schimba pe alte bunuri: piei aduse de pe păşunile alpine, lână, aur şi argint şi, cel mai important, leacuri medicinale tradiţionale chinezeşti, care se găseau doar în Tibet. Acestea erau bunurile aduse de ultimii cărăuşi de ceai, ca Luo, Gan şi Li, de la Kangding, după ce îşi livrau calupurile.
Aşa cum administraţia imperială chineză obişnuia să controleze comerţul cu ceai în Sichuan, la fel şi mănăstirile influenţau comerţul în Tibetul teocrat. Drumul Ceaiului şi al Cailor, numit de tibetani Gyalam, lega între ele mănăstirile importante. De-a lungul secolelor, luptele pentru putere din Tibet şi China au schimbat cursul Gyalamului. Existau trei artere principale: una sudică, din Yunnan, unde se cultiva ceaiul puer, una dinspre nord şi alta dinspre est, care străbătea centrul Tibetului. Pe varianta centrală, cea mai scurtă, se aducea cea mai mare parte din ceai.
Azi, drumul de nord, Autostrada 317, e asfaltat. În apropiere de Lhasa, merge paralel cu cea mai înaltă cale ferată din lume, Qinghai-Tibet. Drumul de sud, Autostrada 318, e şi el asfaltat. Cele două autostrăzi sunt artere comerciale majore, pline de camioane care transportă toate bunurile imaginabile, de la ceai la tăbliţe şcolare, de la panouri solare la farfurii de plastic, de la computere la telefoane mobile. Aproape toate acestea merg într-o singură direcţie – vest, spre Tibet, pentru a satisface nevoile populaţiei chineze în continuă creştere.
Jumătatea vestică a drumului de mijloc n-a fost pavată niciodată. E segmentul care şerpuieşte prin îndepărtaţii Munţi Nyainqentanglha, din Tibet, un teren atât de accidentat şi ostil, încât a fost lăsat de izbelişte cu decenii în urmă şi toată zona a fost închisă pentru călători.
Am văzut rămăşiţele chineze ale drumului original. Ca să-i văd şi urmele tibetane, trebuia să găsesc o cale prin munţii interzişi. Am sunat-o pe soţia mea, Sue Ibarra, munteancă experimentată, şi am rugat-o să ne întâlnim la Lhasa în august.

Ne începem călătoria la Mănăstirea Drepung, care se află la capătul vestic al Drumului Ceaiului şi al Cailor – la mai puţin de o zi călare de Lhasa. Clădită în 1416, are o bucătărie de ceai, sau gyakhang, ca o peşteră. Într-o vatră de piatră gargantuescă, cu foc de lemne, sunt încastrate şapte ceaune de fier cu diametrul de 1-2 m.
Aplecat peste un ceaun, Phuntsok Drakpa taie şi aruncă în ceaiul aburind bucăţi de unt de iac mari cât o carte groasă. „Odinioară erau aici 7.700 de călugări, care beau ceai de două ori pe zi – spune el. În această bucătărie de ceai lucrau peste o sută de călugări.“ Drakpa e înfăşurat într-o robă cafenie fără mâneci; de 14 ani e maestrul ceaiului la mănăstire. „Pentru călugării tibetani, ceaiul înseamnă viaţă“ – spune el.
Doar 400 de călugări mai locuiesc azi în mănăstire şi se mai folosesc doar două ceaune mici. „Pentru un ceaun mic, 25 de calupuri de ceai, 70 kg de unt de iac, 3 kg de sare – spune Drakpa, amestecând reţeta pentru 200 de persoane cu o lingură de lemn cât el de mare. Pentru ceaunul cel mai mare foloseam de şapte ori mai mult.“
De la mănăstire, plec cu Sue spre oraşul Nagqu, la cinci ore cu maşina de Lhasa, să vedem festivalul anual al cailor. Vrem să vedem caii legendari care au dat numele rutei comerciale. Evenimentul durează o săptămână; înainte se ţinea în câmp deschis, dar acum zece ani s-a construit un stadion de beton, pentru ca oficialii chinezi să aibă unde se aşeza. Când ajungem, a doua zi de dimineaţă, tribunele sunt pline de tibetani: femei cu pomeţi proeminenţi, pantofi cu toc şi cozi lungi, grele de argint şi chihlimbar; bărbaţi cu pălării de cowboy de fetru şi cămăşi cu mâneci lungi, numite chuba; copii fără şosete în tenişi ieftini. Vânzătorii ambulanţi oferă cartofi fierţi picanţi şi doze de bere Budweiser. Difuzoarele anunţă zgomotos fiecare eveniment în tibetană şi chineză. E o atmosferă de rodeo, cu excepţia poliţiştilor chinezi, postaţi din zece în zece metri de-a lungul băncilor de lemn, patrulând în jurul arenei sau la pândă, în civil.
Jos, în arenă, cal şi călăreţ par să sfideze gravitaţia. Un concurent galopează, aproape pierzând controlul, atârnat într-o parte ca un acrobat ca să ia de pe jos o eşarfă de mătase albă. Bulgări de noroi sunt proiectaţi spre cerul de un albastru intens. Cowboy-ul tibetan ridică eşarfa cât mai sus şi îşi întoarce calul cabrat spre urletele mulţimii.
Festivalul Cailor din Nagqu e una dintre puţinele sărbători care celebrează moştenirea ecvestră tibetană. Prin secole de înmulţire selectivă, tibetanii au creat un cal deosebit, numit nangchen. Înalt de doar 13,5 palme (aproximativ 1,4 m – mai mic decât majoritatea raselor americane), cu picioare fine şi cap elegant, cu plămâni măriţi, adaptaţi la traiul la 4.500 m altitudine, în aerul rarefiat de pe Podişul Tibet, caii nangchen au fost selecţionaţi să fie neobosiţi şi siguri pe picioare prin trecătorile înzăpezite. La ei râvneau chinezii, cu secole în urmă.
Azi, Nagqu se află pe moderna autostradă 317, ramura nordică a Drumului Ceaiului şi al Cailor. Orice urmă din vechea rută comercială a pierit, dar, tentant de aproape, la doar o zi cu maşina spre sud-est, sunt Munţii Nyainqentanglha, pe unde trecea odinioară drumul iniţial. Mă încântă ideea că poate undeva în faţa mea, în văile adânci, tibetanii îşi călăresc şi acum caii neobosiţi pe acel drum. Poate, nevăzut, pe întinderea sălbatică încă se mai face comerţ. Sau poate calea a dispărut ca şi în Sichuan, ştearsă de pe faţa pământului de vântul sălbatic şi zăpada troienită.
Pe la jumătatea festivalului, într-o dimineaţă întunecată şi ploioasă, eu şi Sue plecăm pe furiş într-un Land Cruiser, când poliţiştii nu se uitau, ca să aflăm ce s-a întâmplat cu Drumul tibetan al Ceaiului şi al Cailor. Toată ziua gonim pe drumuri de pământ, ne chinuim prin trecători, mai că ne rostogolim pe pante abrupte. Nu ne oprim la punctele de control şi ne strecurăm pe lângă secţiile de poliţie din sate. La căderea nopţii, ajungem în Lharigo, un sat între două trecători impunătoare, odinioară adăpost pe Gyalam. Batem discret din uşă în uşă, în căutare de cai care să ne ducă prin Trecătoarea Nubgang, la 5.412 m altitudine. Nu se găsesc cai; lumea ne îndrumă spre o cârciumă de la marginea satului. Înăuntru, cowboyi tibetani beau bere, joacă biliard şi pariază la un joc de zaruri numit sho. Când întrebăm de cai, râd. Nimeni nu mai călăreşte.
Afară, în loc de cai în carne şi oase aşteptând în noroi, sunt armăsari de oţel: motociclete chinezeşti, mici şi rezistente, împodobite, ca şi predecesorii lor însufleţiţi, cu cergi tibetane de lână roşii şi albastre pe şei, cu ciucuri atârnaţi de ghidoane. Doi cowboy se oferă să ne ducă până la intrarea în trecătoare, contra cost; de acolo, trebuie să mergem pe jos.
Plecăm a doua zi dimineaţa, pe întuneric, cu rucsacurile legate de motociclete ca o pereche de coburi. Cowboyi sunt la fel de pricepuţi pe motociclete cum erau strămoşii lor pe cai. Ne hurducăm prin mlaştini negre în jumătate de metru de nămol, ne bălăcim în pâraie ca nişte împletituri albastre, în care ţevile de eşapament bolborosesc în apă.
Spre capătul văii, trecem pe lângă corturile negre din păr de iac ale nomazilor tibetani. În faţa multora sunt parcate camionete mari chinezeşti sau Land Cruisere. De unde au nomazii bani pentru asemenea maşini? Desigur, nu din comerţul tradiţional cu carne şi unt de iac.

Ne trebuie cinci ore să străbatem cei 29 km până la Tsachuka, o tabără de nomazi de la baza Trecătorii Nubgang. Călătoria ne zguduie serios vertebrele. Cowboyi fac un mic foc de tabără din buruieni şi, după un prânz cu carne uscată de iac şi ceai cu unt de iac, eu şi Sue plecăm pe jos spre legendara trecătoare.
Spre încântarea noastră, vechea cărare e destul de vizibilă, ca o potecă stâncoasă din Alpi, şerpuind pe păşuni păscute de iaci cu coarne lungi şi negre. După două ore de urcuş greu, trecem pe lângă două iezere de safir strălucitoare. Dincolo de ele, orice urmă de verde dispare şi nu rămân decât piatra şi cerul. De peste o jumătate de secol, caravanele de catâri cu ceai nu mai trec pe aici; cărarea a fost îngrijită însă o mie de ani, s-au mutat bolovani, s-au săpat trepte şi totul s-a păstrat. Urcăm în zigzag prin grohotiş, pe cărarea flancată de pereţi stâncoşi, până la trecătoare.
În formă de şa, Trecătoarea Nubgang e clar părăsită. Puţinele steguleţe de rugăciune rămase sunt roase de vreme, oasele de pe mormanele de pietre au albit. E o linişte cum numai absenţa poate crea. Sue priveşte vârfurile înzăpezite din jur, ca nişte piramide cenuşii şi necizelate. În atâtea secole, doar câţiva occidentali au pus piciorul aici. O surprind pe Sue privind spre poteca durabilă ce coboară în valea următoare.
— Îţi imaginezi? – mă întreabă.
Da. Îmi închipui o caravană de o sută de catâri târându-se spre noi, în praful ridicat de copite, legănându-şi poverile de ceai, cu cowboyi cu ochii-n patru după bandiţi la pândă în trecătoare.
Motocowboyi noştri ne aşteaptă a doua zi de dimineaţă, la întoarcere. Încălecăm şi începem lungul drum înapoi, plin de hopuri şi hurducături, prin văile glaciare.
La jumătatea drumului, ne oprim lângă două corturi negre, înconjurate de grămezi ordonate de bălegar de iac. Pe fiecare cort atârnă un panou solar mare, iar pe iarbă sunt parcate o camionetă, un Land Cruiser şi două motociclete. Nomazii ne invită înăuntru şi ne oferă ceai cu unt de iac, extrem de fierbinte.
În cort, o bătrână învârte o roată de rugăciune şi murmură mantre, un tânăr găteşte într-un con de lumină şi câţiva bărbaţi, cam la jumătatea vieţii, stau pe cergi tibetane groase. Prin semne şi cu dicţionarul de buzunar, îi întreb cum de-şi permit maşinile. Zâmbesc larg, dar conversaţia se abate la alte teme. După ce terminăm castroanele de orez cu legume şi bucăţi de carne de iac, capul familiei scoate o cutie albastră de metal, o descuie, deschide capacul şi ne face semn să ne uităm. În cutie sunt sute de omizi moarte.
„Yartsa gompo“ – spune el mândru. Ne dezvăluie că pe fiecare omidă uscată primeşte între 4 şi 10 $. În cutie sunt probabil zece mii de dolari în omizi moarte. Yartsa gompo – numită chong cao în chineză – e o omidă infestată cu un parazit care trăieşte doar pe pajiştile alpine, la peste 3.000 m. Parazitul, un fel de ciupercă, omoară omida şi se hrăneşte din corpul ei.
Primăvara, nomazii tibetani străbat păşunile iacilor cu o scafă mică şi curbată, în căutare de omizi. În formă de scobitoare şi înghesuită în mai puţin de 3 cm, tulpina mov care iese din corpul omizii e foarte greu de văzut – dar omizile valorează mai mult decât toţi iacii lor la un loc.
În farmaciile cu leacuri chinezeşti din toată Asia, chong cao se vinde ca panaceu împotriva efectelor vârstei şi a problemelor de sănătate, de la infecţii la inflamaţii, de la epuizare la apatie şi cancer. Cele mai bune omizi, ţinute în recipiente de sticlă cu climat controlat, se vând pe aproape 80 $/gram, cam de două ori preţul curent al aurului. Tibetanul îşi închide cutia cu comori şi o vâră într-o cută la marginea cortului. Înainte să plecăm, insistă să mai bem o cană de ceai cu unt de iac, fierbinte ca focul.
În timp ce străbatem păşunile alpine, mă şochează ironia acestui nou comerţ de pe vechiul Drum al Ceaiului şi al Cailor. Tibetanii nu mai călăresc, iar ceaiul nu mai e principala băutură în oraşe (găseşti Red Bull şi Budweiser peste tot). Dar, aşa cum ceaiul vine tot din regiunile tradiţionale ale Chinei, chong cao se găseşte doar pe Podişul Tibet. Spre vest, pe porţiunile pavate ale vechii rute comerciale se scurg pantofi, şampon, televizoare şi prăjitoare de pâine, dar ceva merge înapoi spre est. Azi, chinezii sunt dispuşi să plătească omizile magice tot atât de scump pe cât plăteau odinioară caii invincibili.

Text: Mark Jenkins

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din mai 2010)

Galerie de imagini:



1 Comment

  1. acesti oameni care au muncit atat de mult la viata lor merita toate respectele.cate greutati duceau,indiferent cum era vremea.atata truda pentru ce,acum,noi cumparam de la magazin cu cativa lei.si eu sunt amatoare de ceai.daca vezi niste imagini din china,ai zice ca e simplu,frumos si distractiv sa fi caraus de ceai.dar mai departe de peisaj e munca.cand zicem ca un produs e scump, trebuie sa ne gandim ca pentu cativa bani unii munceau mai mult decat ne asteptam.deci cum am zis,acesti oameni merita toate laudele.
    cu tot respectul, cristian iulia

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*