Banjo

Waltzing Matilda (Cu sacu-n spinare) Oh! Cândva un hoinar lângă iaz poposeşte, Sub eucalipt, la fereală de soare, Şi cântă privindu-şi gamela cum fierbe: „La drum să ne-aşternem cu sacu-n spinare.“ La drum cine oare, cine, drăguţo, La drum cin' se-aşterne cu sacu-n spinare? Cu sacu-n spinare şi-o ploscă de apă, La drum cin' se-aşterne cu sacu-n spinare? Dar iată-un berbec ce-a venit să se-adape. Hoinarul l-înhaţă cu desfătare Şi cântă-ascunzând berbecuţu-n în desagă: „La drum să ne aşternem cu sacu-n spinare.“ Şi iată stăpânul pe calu-i pursânge Şi cu el – un', doi, trei – poteraşii călare „Al cui e berbecul ce-l porţi în desagă? Ia vino cu noi, tu, cu sacu-n spinare.“ Dar sare hoinarul, s-aruncă în apă, Sub eucalipt se îneacă şi moare. Şi-umbra lui se aude cântând din adâncuri: „La drum cin' se-aşterne cu sacu-n spinare?“

Născut în 1864, sub numele A. B. Paterson, „Banjo“ a scris despre ţinutul sălbatic al Australiei în „Waltzing Matilda“, „Omul din Snowy River“ şi sute de alte poeme. De atunci, australienilor le-a plăcut să-i ţină isonul.

Text: Roff Smith

Foto: David Alan Harvey

Totul a început cu un demers de rutină pentru urmărirea unui rău-platnic. Un crescător de vite din New South Wales, în interiorul ţării, refuza să-şi achite nişte datorii, iar creditorii voiau să rezolve cumva problema. Aşa că au lăsat-o pe mâna avocatului lor, un tânăr spilcuit pe nume Andrew Barton Paterson, de la firma de avocatură Street & Paterson din Sydney. Acesta a preluat conştiincios cazul, scriindu-i omului un ultimatum sever şi cerându-i să-şi onoreze datoriile. Dar fără rezultat. Interiorul Australiei era pur şi simplu prea vast, prea lipsit de griji şi neîngrădit. Scrisoarea s-a întors, nedeschisă, având mâzgălită pe plic o explicaţie simplă: „Clancy o plecat în Queensland cu cireada şi nu ştim unde îi.”

Reclamanţii n-au fost pesemne prea încântaţi, dar avocatul lor a râs în sinea lui, imaginându-şi-l pe numitul Clancy, aflat în momentul acela la vreo 1.500 km depărtare, în însoritul Queensland, petrecându-şi zilele călare şi dormind noaptea sub cerul plin de stele, absolut liber şi intangibil, în timp ce creditorii, avocaţii şi tot restul societăţii civilizate stăteau lipiţi de scaun şi neputincioşi îndărătul birourilor lor. Paterson a luat din nou stiloul şi a început să scrie, de data asta nu o scrisoare, ci o bijuterie de baladă, pentru că în timpul liber obişnuia să scrie texte umoristice şi versuri pentru un săptămânal popular sub pseudonimul „Banjo” – nume împrumutat de la un cal de curse ce aparţinuse familiei sale.

Îi scrisesem o scrisoare, dar neştiind unde se află

I-am trimis-o-n locu’n care l-am văzut cu ani în urmă,

La tuns oile, la fermă; deci, fără adresă fermă,

I-am scris după cum urmează: „Pentru Clancy cel din Luncă“.

În 32 de versuri vesele – lăsând deoparte neplăcuta situaţie juridică a lui Clancy –, el a spus povestea scrisorii lui rătăcite, a meditat asupra vieţii simple şi neîngrădite a văcarului în sălbăticie şi a comparat-o cu zgomotul, murdăria, graba şi anonimatul sufocant al propriei sale vieţi de orăşean, încheind într-o notă jucăuşă:

Şi parcă mă bate gândul să încalec ani de-a rândul

Şi în locu’ acestui Clancy în natură să mă duc,

Iară el să se omoare cu registre şi dosare,

Dară Clancy cel din luncă pentru asta nu-i făcut.

Poemul a devenit un succes răsunător de îndată ce a fost publicat în ediţia de Crăciun a revistei Bulletin, în 1889, şi rămâne una dintre cele mai îndrăgite poezii australiene. Ea surprinde starea de spirit a naţiunii, care tocmai îşi sărbătorise centenarul într-un elan de mândrie patriotică şi acum îşi căuta cu nostalgie identitatea într-o lume ce se schimba văzând cu ochii. În Clancy, australienii au văzut ceva frumos: crescătorul de vite aspru, bronzat şi tăcut, un spirit prea puternic pentru a putea fi închis în cuşca unui birou şi simţindu-se în largul lui doar în nesfârşitele ţinuturi brune ale emisferei australe. Le-a mers drept la inimă şi de atunci n-au încetat să-l iubească.

Nici lui A. B. Paterson nu i-a stricat. Pe lângă cei treisprezece şilingi şi şase penny pe care revista i-a plătit pentru poezie, cam de două ori taxa pentru o consultaţie juridică, „Clancy cel din Luncă” a marcat începutul unui deceniu de aur pentru avocatul-poet. Într-o explozie de creativitate, care a cuprins cea mai mare parte a anilor 1890, Banjo a produs o avalanşă de poeme, balade şi cântece – piese clasice precum „Omul din Snowy River” sau „Waltzing Matilda” („Cu sacu-n spinare“), care l-au făcut cel mai îndrăgit poet al Australiei.

Secretul lui era simplu. Aşa cum a făcut şi Mark Twain în America, Banjo Paterson a scris ca şi cum Australia ar fi fost buricul pământului. Povestirile lui se iveau direct din ţinuturile sălbatice ale Australiei şi n-ar fi putut fi scrise nicăieri altundeva. Au fost primele balade cu adevărat australiene şi au dăruit naţiunii modele unice de eroi – păstorul romantic, hoinarul care îşi apăra cu străşnicie independenţa, preferând să moară decât să se predea, şi călăreţul singuratic din districtul Snowy River, crescut la munte şi care galopa peste stânci semeţe şi buşteni prăvăliţi.

După mai bine de un secol, ei rămân încă expresia vie a apartenenţei la Australia: de la un jubilant, câştigător de Oscar, Russell Crowe recitând câteva dintre versurile lui favorite din „Clancy“, la Premiile Academiei din 2001, la vibrantele coruri cântând „Waltzing Matilda” la Cupa Mondială de rugbi din 2003 şi până la electrizantul moment de călărie, inspirat din „Omul din Snowy River“, de la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice din Sydney, în 2000. Portretul lui Paterson, vesel sub pălăria lui cu boruri late, a înnobilat noua bancnotă de 10 dolari australieni, emisă în 1993. Într-o inspiraţie poetică, desenatorii au înscris „Omul din Snowy River“ – toate cele 104 versuri – într-o microgravură în jurul chipului poetului, probabil pentru a-i descuraja pe falsificatori sau măcar pentru a se asigura că aceia care vor reuşi s-o falsifice sunt australieni cu spirit patriotic.

A trecut ceva vreme de când cineva să mai stea la un birou din Strada Bond – unde activa odată firma de avocatură Street & Paterson –, visând să schimbe locul cu un văcar. Fantezia australienilor din zilele noastre este să se mute într-o comunitate adormită din susul (sau din josul) coastei, un vechi sat de pescari, să zicem, care a fost „descoperit” numai datorită faptului că deja are acces la Internet prin cablu şi o cafenea şic, unde să poţi comanda un macchiato decent sau un piccolo latte. Este o naţiune de şmecheri de oraş, isteţi, obraznici, cu faţa spre lume, cosmopoliţi fără odihnă şi mândri de asta. După ultimele estimări, peste 80% dintre australieni trăiesc în mediul urban, în general la mică distanţă de plajă şi mai ales pe aglomerata coastă de est. Douăzeci la sută trăiesc în zona metropolitană Sydney, unde suburbiile se întind pe o distanţă de 130 km, de la un capăt la altul. Viaţa lor trepidantă de secol XXI este cum nu se poate mai diferită de existenţa bucolică de la ţară. Majoritatea n-au fost niciodată la ţară, ştiu foarte puţine despre lumea de acolo, nu par să se gândească prea mult la ea şi uneori par de-a dreptul dispreţuitori la adresa ei.

Şi totuşi atunci când ţara a fost lovită de una din cele mai grave secete din acest secol, în 2002-2003, în oraşe au avut loc concursuri televizate, crosuri, vânzări de tricouri şi un concert de gală, plin de celebrităţi, în Sydney, toate cu scopul de a aduna milioane pentru Apelul Fermierilor. „O mână de ajutor, pentru prietenii de pe ogor” –  spunea unul dintre sloganurile promoţionale. Când seceta a fost curmată, în sfârşit, de primele ploi, în februarie 2003, ele au ţinut toată presa australiană. Războaiele, terorismul şi evenimentele globale au fost măturate de pe prima pagină a cotidianului naţional „Australianul” de încântătoarea fotografie a lui Lucy Geddes, o fetiţă de fermier de trei ani care nu văzuse în viaţa ei ploaie, sărind într-o băltoacă de pe proprietatea familiei, lângă Brewarrina, în vestul statului New South Wales.

Iar când idolul Australiei rurale, cântăreţul de country Slim Dusty, a murit anul trecut, la vârsta de 76 de ani, după o viaţă întreagă de scris cântece despre sălbăticie şi despre turnee nesfârşite în îndepărtatele orăşele şi comunităţi aborigene, a avut parte de funeralii naţionale, la care au participat primul-ministru şi o întreagă pleiadă de demnitari şi celebrităţi din lumea muzicală. Drapelele au fost coborâte în bernă. Congregaţia a cântat faimosul lui hit din 1957, „Cârciuma fără bere”, iar sicriul învelit în culorile naţionale, având deasupra celebra pălărie a lui Dusty, a fost purtat de la Catedrala Anglicană din Sydney în acordurile lui „Waltzing Matilda“.

„Sălbăticia ocupă un loc aparte, ciudat, în conştiinţa colectivă a australienilor” –comentează autorul, demograful şi analistul social Bernard Salt. „E într-un fel ca şi tramvaiele demodate din Melbourne. Nimeni nu vrea să meargă cu ele, dar fac parte din moştenirea noastră şi ne place să le auzim cum huruie pe stradă, ca întotdeauna. La fel e şi cu sălbăticia. Vrem să ştim că încă mai există oameni acolo, care duc o viaţă pitorească, de tip „Clancy cel din Luncă”, chiar dacă noi înşine n-am face aşa ceva niciodată.”

Nimeni nu a înţeles şi nu a reprezentat mai bine aceste inconsecvenţe decât Banjo Paterson. El s-a născut în 1864 la o fermă de oi din New South Wales şi ar fi rămas acolo să pască turmele, fără să scrie un rând toată viaţa, dacă seceta nu i-ar fi silit familia să-şi vândă pământurile. Tatăl său a fost angajat de noii proprietari să administreze proprietatea. La zece ani, „Barty“, cum îi spuneau ai lui, a fost trimis să stea cu bunica la Sydney, aşa încât a putut primi educaţie şi a scăpat de o viaţă de corvoadă prost plătită, ca ajutor la fermă.

Când a terminat şcoala, la 16 ani, s-a angajat la o firmă de avocatură ca mic funcţionar şi a început o viaţă de muncă grea, dar ceva mai bine plătită, în lumea ţintuită de birou a oraşului. A avansat în ierarhia biroului şi la 22 de ani a devenit avocat.

Când a întocmit dosarul pentru executarea silită a evazionistului Clancy, lucra la birou de nouă ani, apăsat de povara propriilor lui aşteptări. Poezia a devenit evadarea lui, iar Clancy muza.

„Nimic nu-l împiedica să plece din biroul său mic şi sordid oricând ar fi vrut şi să găsească o slujbă de văcar, dacă asta ar fi vrut într-adevăr“ – a spus Darvall Dixon, crescător de vite în districtul Snowy River şi văr îndepărtat de-al lui Paterson.

„Problema e la ce vrei să renunţi. El avea o carieră bunicică. Viaţa liberă de văcar nu era atât ceva ce voia să facă în realitate, cât ceea ce i-ar fi plăcut să poată face. I-ar fi plăcut să aibă un astfel de trecut romantic de care să-şi amintească“.

Aşa că şi-a creat unul. Scria deja versuri pentru Bulletin, un săptămânal popular cu iz patriotic şi interes pentru sălbăticia rurală. Deşi a continuat să lucreze în domeniul liniştit, sigur şi bine recompensat al avocaturii timp de alţi zece ani, după orele de serviciu el îşi descătuşa imaginaţia şi, precum armăsarul Banjo, străbătea ţara prin personajele sale, povestind aventurile văcarilor şi hoinarilor asemeni cărora o parte din el şi-ar fi dorit să îndrăznească să fie. Scria depre lucrurile cunoscute, despre ţinutul cu păşuni şi râuri din sud-estul Australiei, dar îl făcea să fie doar al lui – un loc vesel, plin cu personaje robuste care întâmpină greutăţile cu curaj, ingenuitate şi cu acel umor laconic specific Australiei rurale. Le-a descris cu atâta vervă şi afecţiune jovială, încât au devenit reale, iar peisajele sale australiene clasice, de la acele „negre şi adânci prăpăstii” de-a lungul Snowy River şi până la „pământul arămiu, fierbinte, uitat de vreme de pe Râul Castlereagh“, sunt la fel de familiare pentru fiecare ca amintirile din copilărie. Şi-a deschis sufletul şi generaţii de australieni s-au recunoscut în el. Lumea din poeziile sale a devenit Grădina Secretă a naţiunii, un teritoriu liric ce întrupa toate calităţile unice ale Australiei şi australienilor.

Şi încă persistă. Chiar dacă reprezentaţia solemnă, cu cai de rasă care se mişcau în ritmul impus de pocniturile din bici, de la Jocurile Olimpice poate fi considerată un eveniment turistic, orchestrat să promoveze Australia de altădată în faţa vizitatorilor străini, a avut atât succes la localnici, încât mai târziu creatorii au organizat un spectacol de turneu – cu o trupă de dansatori, cascadori, cai, câini, diligenţe şi decoruri cu bolovani şi tone de pământ pentru scenele ecvestre montane –, ce s-a jucat cu toate biletele vândute în toată Australia. CD-ul cu coloana sonoră a spectacolului, care conţine şi interpretarea poemului „Omul din Snowy River“ s-a lansat de pe poziţia a 20-a în topurile de vânzări australiene.

O altă producţie inspirată din aceeaşi baladă s-a dovedit şi ea un punct de atracţie la Festivalul Regal de Paşti, care are loc anual la Sydney, iar o piesă despre viaţa şi opera lui Paterson s-a jucat cu succes la Melbourne. Între timp, se află în lucru versiunea cinematografică a lui „Clancy cel din Luncă“, cu un buget de 24 de milioane de dolari SUA – cea mai costisitoare producţie din istorie finanţată din fonduri locale. Indiferent cui îi va reveni rolul celui mai iubit rău-platnic al naţiunii, şi s-au pomenit câteva nume mari, una din „vedetele” sigure ale filmului va fi peisajul nesfârşit din legendarul Channel Country, Queensland, acea „luncă“ din poem.

Poveştile şi personajele lui Paterson or fi fost fictive, iar peisajele romanţate, dar s-au inspirat întotdeauna din realitate. Poetul era un bun ascultător şi observator şi, cu înclinaţia avocăţească pentru detalii, petrecea ore întregi studiind hărţile şi dicţionarele geografice, pentru a fi sigur că locaţiile şi peisajele sunt exacte. Din imaginile create de el rămân atât de multe: spaţiile atemporale de la ţară; crescătorul de vite călare, purtând o pălărie Akubra şi o haină de piele uzate, cu biciul încolăcit pe umăr, mânându-şi cireada prin pâcla dimineţii; vechile hambare de tuns oile, acele structuri şubrede din lemn îmbrăcate în tablă ruginită, întunecoase şi umede în interior, cu miros de lanolină şi atmosfera de camaraderie zgomotoasă din vremea tunsului; agentul de pariuri cu taşca lui de piele şi tăbliţa de socotit de la cursele de cai de la ţară – emblematic pentru poezia lui Paterson – şi mulţimea petrecăreaţă, cu pălării şi cizme, venită să se distreze şi să parieze contra favoritului. Desigur, personajele sunt schiţate pe un fundal permanent de secetă, greutăţi şi nesiguranţă, pe care Banjo le mai înfrumuseţează pe ici-pe colo, dar asta nu le face mai puţin reale.

Ele nu trebuie totuşi luate chiar în serios, aşa cum Banjo însuşi avertizează senin în poezii precum „O fermă de munte“, baladă umoristică despre un entuziast care îşi cumpără un teren de păşunat în ţinutul Murrumbidgee şi descoperă, spre marea lui durere, cât de precare sunt condiţiile de viaţă în sălbăticie. Banjo le descrie cu şi mai mult umor într-un alt poem, „La noroc“, un soi de reverie despre o localitate descoperită în ghidul poştal şi pe care şi-o imaginează  drept un loc perfect idilic, unde:

„…o factură ori scrisoare e-un noroc să se strecoare

Pân-aicea cu poştaşul ce trece săptămânal,

Vestea bună-i la păstrare, vestea rea nici nu te doare

Când flăcăul cela falnic scapă plicul în canal.

Dar mă tem – şi-i lucru trist că ăst oraş nici nu există

Că nici cei mai ageri oameni din câţi ştiu nu l-au aflat.

„La noroc“  nu-i locu-n care să lupţi pentru realizare,

Căci e locul făr-de grijă, doar de visători cătat.“

Personal n-am fost în „La noroc“, cel puţin nu în locul geografic. L-am găsit pe hartă, e drept – un loc izolat din zona central-nordică a statului New South Wales –, dar, printr-o coincidenţă dramatică, după o rupere de nori specifică zonei, apa măturase drumul. În cei 8.000 km străbătuţi pe urmele lui Paterson, legănat pe drumuri de ţară umbrite de eucalipţi sau pe şoselele lungi şi pustii ce străbat continentul, am dat, la noroc, peste multe alte lucruri ale realităţii lui Banjo. Cum ar fi Betty Osborne, o femeie de 89 de ani, dintr-o veche familie de crescători de vite, al cărei tată, în anii 1890, juca polo (pe iarbă) în echipa de călăreţi duri, de munte, glorificată de Paterson în „Clubul de Polo Geebung“. Din eleganta ei reşedinţă de piatră, construită de un unchi în 1884, unde a şi copilărit, femeia încă mai conduce o fermă de vite de 2.800 de hectare în regiunea muntoasă din sudul statului New South Wales. „Orăşenii par uimiţi să constate că avem chiar şi porţelanuri chinezeşti aici, la ţară“ – a spus ea în timp ce discutam în bucătărie. Iar la plecare, având nevoie de indicaţii ca să mă întorc în oraş, a îngenuncheat şi mi-a schiţat cu pricepere o „hartă a păstorului” în praful de pe jos; îmbina politeţea cu un spirit practic ce părea desprins dintr-o altă epocă.

A mai fost apoi talentul de călăreţ al lui Kerry Wellsmore, de 44 de ani, la a şasea generaţie de crescători de vite din districtul Snowy River, care ieşise să supravegheze şanţurile contra focului în timpul cumplitelor incendii din 2003, când vântul şi-a schimbat direcţia şi el s-a trezit înconjurat de un zid de flăcări care înainta, fiind nevoit să străbată în galop acelaşi ţinut muntos sălbatic descris de Paterson în „Omul din Snowy River“.

“M-am uitat doar o dată în spate şi mi s-a făcut rău – a spus el. Flăcările erau atât de aproape, încât simţeam cum cenuşa îmi gâdila gâtul. Am sărit pe cal şi am gonit cât am putut de tare prin fum şi printre copacii prăbuşiţi, spre un izvor pe care îl ştiam eu, aflat la câţiva kilometri.” Cursa a fost strânsă, flăcările luând-o înainte la urcuş, calul şi călăreţul câştigând teren la vale. Au ajuns la izvor şi s-au adăpostit acolo, în timp ce focul vuia de jur-împrejur şi, ca să dea o notă de secol XXI aventurii, şi-a sunat soţia de pe telefonul celular ca să-i spună că e în siguranţă.

Am dat chiar şi de acele ciudăţenii improbabile, care păreau că fac parte doar din efortul de imaginaţie al lui Paterson: precum rugăciunea din Barcaldine, unde păstorii se adunaseră în pavilionul oilor la târgul local ca să se roage pentru ploaie şi unde primul imn, „Mare e puterea ta, Doamne“, a fost întrerupt de o revărsare de nori, prima ploaie bună în doi ani. În timp ce stăteam sub acoperişul de tablă, urmărind cum toarnă şi ascultând cum preoţii locali perorau liric despre puterea credinţei, un păstor bătrân, cu chipul brăzdat, a arătat spre camioneta lui, parcată la ceva distanţă, cu roţile pe jumătate scufundate în noroi şi apă: „Of, nu vedeţi că doară-şi râde de noi? – a mormăit el, hâtru. Nici unul n-avem cizme de ploaie ori umbrelă şi io mi-s în pantofii ăi buni!“

Nu eram singurul de pe şoselele şi drumurile pierdute aflat în căutarea Australiei mitice. Cincisprezece mii de vizitatori, majoritatea orăşeni, vin în fiecare aprilie la Corryong, un târg izolat de munte din nord-estul statului Victoria, la Festivalul Rural Omul din Snowy River, o sărbătoare de trei zile a celei mai patriotice balade a lui Paterson. Pe strada principală au loc parade călare, pe dealuri se repune în scenă cursa istorică, are loc un concurs de poezii inspirate de întinderile sălbatice şi, pe scena festivalului, evenimentul principal: un fel de decatlon istovitor specific regiunii, în care fermieri şi îmblânzitori de cai din toată Australia concurează pentru titlul de „Omul Modern din Snowy River“.

Paterson a publicat balada în ediţia din 26 aprilie 1890 a revistei Bulletin, la numai patru luni după „Clancy”. Este povestea goanei nebune pe urmele unui preţios armăsar de curse care se alăturase cailor sălbatici şi a fost scrisă parţial ca replică la un articol pe care Paterson îl citise într-un jurnal englezesc de sport şi care făcea din capturarea cailor sălbatici australieni un fel de plimbare prin blânda Anglie rurală. Paterson a arătat lumii un ţinut sălbatic, străvechi, cu păduri greu de trecut, pietros, săpat adânc de râuri hrănite de zăpezi şi dominat de cei 2.228 m ai Muntelui Kosciuszko, cel mai înalt masiv al Australiei – un loc periculos unde „Des creşte hameiul sălbatic, iar sub el pământu-i plin/De vizuini de wombat, şi-un pas greşit e moarte“.

Pe lângă Corryong, oamenii spun că poetul s-a inspirat din aventurile unui călăreţ rebel de prin regiune, pe nume Jack Riley, cu care se crede că Paterson a împărţit tabăra într-o noapte din 1890, în timpul unei călătorii în munţi. Dar mai sunt şi alţi pretendenţi: Lachie Cochran din Adaminaby, Jack Clarke, zis „Focul iadului“, din Jin-dabyne, şi un crescător de vite aborigen pe nume Toby, ca să amintim doar câţiva. Dar, în afară de agenţii turistici şi de câţiva istorici literari, nimănui nu-i pasă, deoarece călăreţul care dă numele baladei putea fi oricine, era o metaforă pentru felul în care Australia se vedea pe sine: o naţiune de oameni tăcuţi, hotărâţi, supuşi umili care într-o zi aveau să îi uimească pe cei care se îndoiau de ei, făcând lucruri măreţe, un popor care se putea ridica cu mult curaj la orice încercare, oricât de grea, fără să cedeze. Poate că alţii ar fi tras de dârlogi în vârful muntelui, îngroziţi de ceea ce se întindea la picioarele lor:

Dar Omul din Snowy River pinteni calului i-a dat

Biciul şi l-a strâns în juru-i şi a tras un chiuit,

Ca torentul cel năvalnic înspre vale a mânat,

Iară ceilalţi, plini de teamă, de pe loc l-au urmărit.

Pietre scăpărau în urmă-i, dar poneiul tot fugea,

Ocolea în salt buştenii prăvăliţi în a lui cale

Iar Omul din Snowy River neclintit stătea în şa –

Ce privelişte măreaţă cum gonea prin munţi călare!

„E o bucurie să interpretezi acest poem“ – spune Karm Gilespie, un actor din Melbourne care susţine un spectacol-monolog despre Paterson şi opera lui. „Paterson a fost el însuşi un excelent călăreţ şi a scris balada astfel încât cuvintele prind cadenţă, de la trap la un galop uşor şi apoi la galop întins, de ţi se pare că eşti tu însuţi în şa.“

Exact ceea ce mă adusese pe mine şi pe ceilalţi spectatori la Corryong. Oraşul era deja înţesat când am ajuns şi toate hotelurile şi motelurile erau pline ochi, aşa că m-am dus să-mi aşez cortul alături de concurenţi, între tufele de eucalipt din preajma terenului de concurs. Era o tabără veselă şi gălăgioasă, cu corturi întinse lângă camionete, cai priponiţi şi câini care lătrau, frânghii de rufe întinse între copaci, acoperişuri improvizate din coviltire şi o noapte răcoroasă de aprilie, presărată de focuri.

În acea lume provincială, mică şi accesibilă, m-am trezit campat între Peter Cochran, strănepotul lui Lachie Cochran, şi Geoff Willis, câştigătorul din anul precedent al concursului „Omul Modern din Snowy River”, un îmblânzitor de cai dintr-un orăşel din New South Wales, care purta numele foarte patersonian de Gumly Gumly. „Concursul este o probă foarte directă a tuturor aptitudinilor practice pe care le utilizezi în viaţa de zi cu zi“ – mi-a explicat Geoff.

M-am trezit dimineaţă în zgomotele scoase de kookaburras în desişul de eucalipt şi în pocnetul ca de puşcă al bicelor, întrucât concurenţii se încălzeau pentru proba de plesnit din bici. Aici lumea nu era ferchezuită ca la un rodeo. Competitorii păreau cumva să joace rolul din baladă al călăreţului tăcut, crescut la munte, fie că erau bărbaţi trecuţi de cincizeci de ani, bronzaţi şi cu chipuri brăzdate, fie că erau copilandri cu ochii limpezi, abia ieşiţi din adolescenţă. Câţiva dintre aspiranţii la titlul Omului din Snowy River erau femei.

Următoarele două zile au fost pline de probe de călărie, de potcovit caii, de întindere a taberei, de încărcare a poverilor şi, evenimentul principal, de prindere şi îmblânzire a unui cal tânăr în mai puţin de patru minute (nici cât ai recita faimoasa baladă). Caii sălbatici, capturaţi la munte cu numai două zile mai devreme şi aduşi la concurs fără să fi fost atinşi vreodată de mână de om, au fost, unul câte unul, îmblânziţi – nu cu legături meşteşugite sau cine ştie ce alte metode brutale, ci doar cu un căpăstru strecurat pe după gât, cu vorbe blânde şi o bună cunoaştere a psihologiei cabaline.

Câştigătorul întregului concurs a fost Jason Leitch, de 27 de ani, un antrenor de cai din Scone, New South Wales, iar în vreme ce presa şi admiratorii se înghesuiau în jurul lui, inclusiv două echipe de filmare internaţionale şi producătorii matinalului unui post naţional de televiziune din Australia, m-am gândit la ceea ce scrisese Paterson cândva: „Cel mai mare compliment pentru un autor este să ştie că a scris ceva atât de adevărat, încât oamenii nu doar să creadă că s-a întâmplat, ci că li s-a întâmplat chiar lor.“

Paterson şi-a compus cel mai mare hit internaţional în 1895, în timpul unei vacanţe în Queensland-ul rural, lângă oraşul Winton, unde venise să petreacă ceva timp cu logodnica lui, Sarah Riley, şi cu familia ei. Sarah ţinea morţiş să se afişeze cu viitorul ei soţ, arătos şi plin de succes, aşa că s-au dus să stea la una din fostele ei colege de şcoală, Christina Macpherson, al cărei frate era poprietarul Fermei Dagworth, o crescătorie de vite de 100.000 de hectare din apropiere. La început, au fost un grup destul de petrecăreţ. S-au dus la curse de cai, au organizat serate şi au mers la picnic lângă Izvorul Combo, unul din cele mai frumoase locuri de la fermă.

Acolo a aflat Paterson despre un tunzător de oi care se sinucisese pe malul apei în primăvara precedentă, în timpul unei greve îndârjite a tunzătorilor de oi. Trista poveste personală, care contrastează cu gestul de sfidare al clasei muncitoare (greva oierilor a fost înfrântă), i-a stimulat imaginaţia lui Paterson, care s-a hotărât să compună o baladă pe această temă: un vagabond înfometat îşi face tabăra la izvor şi ucide o oaie ca să se hrănească, dar este prins asupra faptului de bogatul proprietar şi de trei poliţişti călare. Având în faţă spectrul arestării şi pierderea libertăţii, pe care o preţuieşte mai mult decât viaţa, el se aruncă în apă şi se îneacă. Paterson s-a gândit să numească balada „Cu sacu-n spinare“ – „Waltzing Matilda“ (În traducere literală: vals cu matilda – n. tr.), după termenul argotic care desemnează străbaterea pustietăţii pe jos, purtând pe umăr doar sacul de dormit  – aşa-numita „matildă“.

Christina Macpherson era o excelentă muziciană şi îşi delecta prietenii cântând la ţiteră. Una dintre melodiile ei le-a plăcut în mod deosebit, un cântecel scoţian intitulat „Thou Bonnie Wood o’ Craigielea“, la care se pare că nici unul dintre ei nu ştia însă versurile. Lui Paterson, care era fermecat de Christina, i-a venit o idee. Să lucreze împreună şi să adapteze ideile lui la melodia respectivă. Aşa că frumosul avocat şi drăgălaşa muziciană s-au apucat să colaboreze în intimitate.

Ce s-a întâmplat în afara partiturii nu este foarte clar. Nimeni din cei prezenţi atunci la fermă nu a vrut să discute vreodată prea mult despre asta, dar rezultatul a fost că logodna dintre Paterson şi Sarah a fost ruptă subit, iar cele două femei, până atunci   cele mai bune prietene, nu şi-au mai vorbit niciodată. Se zice că Banjo a fost dat afară de pe proprietate de fratele indignat al Christinei, chiar cu puşca, după unele versiuni.

„Nu ştim dacă mai era încă aici când cântecul a fost lansat la North Gregory Hotel“ –spune Ian Jempson, directorul Centrului Waltzing Matilda din Winton, un muzeu dedicat cântecului naţional al Australiei. „Deplasările lui din acea perioadă nu sunt bine cunoscute. Ştim doar că Banjo a fost extrem de jenat de întregul incident. Pentru tot restul vieţii, „Waltzing Matilda“ a rămas un subiect foarte sensibil pentru el. Rareori îl menţiona.“

Dar fie că voia sau nu, ieşise un hit din mâinile lui. Australia nu avea la ora aceea un imn naţional, iar „Waltzing Matilda“, un cântec despre dorinţa cu orice preţ de independenţă, plasat într-un decor rural simbolic, se potrivea perfect.

Versurile erau atât de pline de regionalisme, încât practic numai un australian le putea înţelege. Dar acest lucru nu pare să-i fi afectat popularitatea peste hotare. Până-n prezent, în lume s-au înregistrat peste 500 de versiuni ale cântecului. Burl Ives, Bill Haley şi Comets, Bon Jovi, Liberace, Corul Mormon Tabernacle, Orchestra Coldstream Guards şi chiar Orchestra Operei de Stat din Viena l-au adaptat pe rând. A fost cântat în ritmuri de blues şi heavy metal; de iodleri şi orchestre de alămuri; în japoneză, suedeză şi pidgin, un dialect din Papua-Noua Guinee. Se zice că Winston Churchill l-ar fi cântat în faţa lui Charles de Gaulle, probabil foarte amuzat, la un dineu la Chequers în 1941, şi ar fi afirmat la final: E unul din cele mai frumoase cântece din lume! – lucru pe care milioane de australieni îl hotărâseră deja ei înşişi, cu toate că piesa a pierdut în faţa solemnului „Advance Australia Fair“ la referendumul din 1977 pentru a stabili imnul naţional oficial.

„Mă tem că mă număr printre cei care sunt de acord cu decizia – a râs Jempson. Oricât mi-ar plăcea „Waltzing Matilda“, cred că era nevoie de ceva mai solemn, ca imn naţional, decât un cântec popular fermecător, despre un vagabond hoţ de oi, care mai bine se sinucide decât să ajungă la închisoare.“

Deşi „Waltzing Matilda“ e atât de popular, nu l-a îmbogăţit pe Paterson. El îi vânduse toate drepturile pentru piesă, „împreună cu alte prostii“, editorului său în 1903, contra sumei de cinci lire. Se descurcase mult mai bine cu opt ani mai devreme, când apăruse primul lui volum, reunind cele mai bune 46 de balade sub titlul „Omul din Snowy River şi alte versuri“. S-a trezit celebru şi foarte căutat în cercurile literare şi sociale. Publicaţia The London Times îl compara, în sens favorabil, cu alt poet de acţiune al imperiului, Rudyard Kipling, şi însuşi Kipling le-a trimis editorilor lui Paterson o scrisoare de felicitare. „Transmiteţi-i d-lui Paterson cele mai calde salutări din partea mea şi spuneţi-i să nu se lase. Niciodată nu vor fi destui oameni pe lume care să cânte ceea ce cunosc şi iubesc, ceea ce vor ca şi alţi oameni să cunoască şi să iubească“. Şi-a găsit adepţi şi în SUA. Un admirator demn de menţionat: Theodore Roosevelt, Marele Cavalerist în persoană.

Faima i-a deschis multe uşi, permiţându-i să ducă viaţa de om de acţiune pe care o visa de atâţi ani. Şi-a luat concediu de la birou şi a petrecut luni întregi în nordul tropical şi sălbatic al Australiei, vânând crocodili şi bivoli, navigând cu culegătorii de perle pe Marea Arafura şi scriind o serie de articole de călătorie pentru Compania de Vapoare Eastern & Australian şi pentru alţii. Apoi a participat la războiul burilor, unde şi-a făcut un nume ca strălucit corespondent de război, văzând acţiune din plin, a transmis ştiri din focul luptelor şi a avut de a face cu nume dintre cele mai de vază ale Imperiului Britanic: Lord Kitchener, Winston Churchill sau Cecil Rhodes. Au urmat China şi Răscoala Boxerilor din 1900. Ostilităţile încetaseră deja când a ajuns el acolo, dar a scris nişte pastile de tip carte poştală despre viaţa din Filipine, Shanghai şi provinciile chineze. Când ninsorile abundente i-au zădărnicit planul de a călători pe continent până la St. Petersburg, a plecat la Londra cu vaporul, prin Suez, vizitându-l pe Kipling, cu care se împrietenise după ce se întâlniseră în Africa de Sud.

Faţă de viaţa plină de strălucire şi pericole pe care o trăia, biroul de avocatură din Strada Bond părea acum foarte mic şi mohorât, aşa că, întors în Australia în 1902, a demisionat oficial şi definitiv.

„De-acum înainte sunt jurnalist“ – a scris el în jurnalul personal şi s-a angajat ca editor la Sydney’s Evening News. În 1903 s-a căsătorit cu Alice Walker, o fiică de fermier pe care o întâlnise în timpul turneului literar. S-au stabilit la Sydney, iar Paterson şi-a petrecut o mare parte din restul carierei editând diverse ziare locale şi reviste sportive şi comentând cursele de cai pentru Sydney Sportsman.

Cu excepţia unei perioade de patru ani petrecute la ţară şi a serviciului militar în timpul primului război mondial, când maiorul Paterson a ajutat la supervizarea antrenării cailor pentru trupele din Orientul Mijlociu, şi-a petrecut restul vieţii în tihnă şi prosperitate, în elegantele suburbii din estul Sydney-ului. A continuat să scrie poezii şi a publicat alte două volume de versuri, bine primite, dar cele mai bune lucrări ale sale, sau cel puţin cele mai cunoscute, erau scrise de mult, pe când încă nu avea nici 30 de ani. Paterson s-a retras din presă în 1930, a devenit Comandor al Ordinului Imperiului Britanic pentru serviciile sale aduse literaturii şi a rămas cam amuzat de impactul pe care câteva din baladele sale rurale – scrise cu atât amar de vreme în urmă – continuau să-l aibă asupra conştiinţei naţionale.

Rimele noastre prăpădite probabil că nu vor dura mult“ – scria el într-unul din ultimele eseuri publicate, cu doi ani înainte de moartea sa din 1941. „Dar dacă există vreo speranţă de supravieţuire, ea provine din faptul că am avut avantajul de a scrie într-o ţară nouă. În toate muzeele din lume se pot vedea mulaje cu urmele unor animale ciudate, păstrate pentru posteritate, dar nu pentru că ar fi specimene deosebite, ci pentru că au avut norocul să calce în lava vulcanică ce se răcea. Avem ceva şanse să ni se întâmple şi nouă aşa ceva.“

Este încă o ţară tânără, ca vârstă, dacă nu după gradul de sofisticare. Cu toată strălucirea şi stilul său, primul lucru pe care îl observi când te întorci în Sydney după o călătorie în Munţii Albaştri şi vezi în depărtare zgârie-norii este cât de mic pare în comparaţie cu imensitatea sălbăticiei din jur şi cât de convingător se îmbină totul, astfel încât nici nu-ţi dai seama unde se termină sălbăticia şi unde încep suburbiile. Australia sălbatică este ubicuă şi mereu la îndemână, în mod subtil, ca şi versurile microscopice ale lui Paterson de pe bancnota de 10 dolari. N-a fost izgonită de lucrurile mai sofisticate. Poţi să dai nas în nas cu ea când iei cina într-unul din cele mai elegante restaurante din Sydney, sus, deasupra oraşului. Nu e doar parchetul din mirt de Tasmania sau fileul de cangur din meniu – priveşte pe fereastră, în aura ceţoasă de deasupra zgârie-norilor, şi vei vedea sute de lilieci uriaşi, vulpi zburătoare, învârtindu-se în lumina sediilor corporaţiilor ca nişte molii în jurul flăcării.

Ţinuturile sălbatice nu sunt întotdeauna o prezenţă benignă – incendii cumplite mânate de vânturi fierbinţi şi alimentate de uleiul din frunzele de eucalipt invadează suburbiile aproape în fiecare vară –, dar este una specific australiană, mereu acolo, la periferie, începând de la conturul scund, relaxant al Munţilor Albaştri şi până la aroma condimentată a plantelor locului, când prinzi momentul potrivit într-un parc sau o grădină, după ploaie, sau când ieşi din terminalul internaţional al aeroportului, după ce ai petrecut mai mult timp în străinătate. Este o marcă inconfundabilă de autoritate. Nu poate fi decât un oraş australian. Iar această unicitate, pe care Paterson a înţeles-o atât de bine, aduce cu sine o multitudine de analogii puternice, amintiri, un mod de viaţă care poate să nu aibă nici o legătură cu traiul de la ţară, cu păstori, vagabonzi sau călăreţi neînfricaţi. Este ceea ce îi face australieni pe cei 20 de milioane de oameni foarte diferiţi care trăiesc pe aceste meleaguri. Este pânza pe care îşi aştern ei culorile viselor.

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din august 2004)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*