Pe urmele unei stafii

„Drumurile au fost însemnate de zei.“ Astfel a pornit poetul Matsuo Basho prin Japonia în 1689. Jurnalul lui, Drum îngust spre o provincie îndepărtată, descria o cărare pe care discipolii săi au urmat-o mereu de atunci. Foto: Michael Yamashita

În 1689, poetul Matsuo Basho a pornit într-o călătorie de peste 1.900 km, prin Japonia. Jurnalul lui, Drum îngust spre o provincie îndepărtată, descrie o cărare pe care discipolii săi au urmat-o mereu de atunci.

În urmă cu mai bine de 300 de ani, în primele rânduri ale capodoperei sale Oku no Hosomichi – Drum îngust spre o provincie îndepărtată. Cuvintele îmi stăruie în minte acum, când mă pregătesc să păşesc pe urmele acestui poet venerat, pe drumul său îngust – traseul de peste 1.900 km pe care l-a parcurs prin Japonia în 1689. Mărturisesc că şi doar să-mi imaginez aşa ceva mi se pare puţin cam îndrăzneţ. Regretata mea prietenă Helen Tanizaki, lingvist, născută şi crescută în Kyoto, îmi spunea că „toţi colegii mei de şcoală ştiau pe de rost cel puţin unul dintre poemele lui Basho. El a fost primul scri­itor care ne-a captivat şi pe care l-am citit în mod serios.“ Azi, mii de oameni vin în pelerinaj la locul naşterii şi la mormântul lui Basho, călătorind pe diferite porţiuni din drumul său. După trei secole, Drum îngust, publicat în engleză şi în multe alte limbi, încă se adresează cititorilor din întreaga lume.
Având în vedere zarva dăunătoare şi incertitudinile epocii noastre, ne este uşor să ne identificăm cu neliniştea vagă de care se plângea uneori Basho. Oricare ar fi fost sursa acesteia – Basho a dus o viaţă agitată, într-o Japonie în schimbare – melancolia sa a crescut intensitatea multora dintre scrierile sale şi a fost în bună măsură motivul care, până la urmă, l-a determinat să călătorească. Se ştiu puţine detalii despre primii ani ai vieţii lui Basho, dar se crede că s-a născut în 1644, în oraşul din jurul Castelului Ueno, la sud-est de Kyoto. Tatăl lui, un samurai neînsemnat, a fost nevoit să-şi câştige existenţa învăţând copiii să scrie. Probabil că mulţi dintre fraţii şi surorile lui Basho au devenit fermieri.
Basho însă a prins gustul literaturii, probabil de la fiul unui senior local, în al cărui serviciu a intrat. A învăţat arta poeziei de la Kigin, un poet important din Kyoto, şi la început a suferit două influenţe durabile: poezia chineză şi principiile taoismului. După ce protectorul lui a murit, Basho a început să-şi petreacă timpul în Kyoto, practicând o formă de poezie numită haikai, alcătuită din versuri legate.
Pe vremea lui Basho, primul vers din haikai evolua într-un idiom poetic de sine stătător – haiku, ale cărui trei rânduri, scurte, lipsite de rimă, îşi propuneau să surprindă esenţa naturii. Aproape de vârsta de 30 de ani, Basho s-a mutat în Edo (acum vechiul Tokyo), oraş înfiinţat recent, cu un flux social ridicat, o populaţie în creştere rapidă, un comerţ robust şi, pentru Basho, cu oportunităţi literare. În câţiva ani, el şi-a adunat cenaclul literar de studenţi şi protectori care au format ceea ce a devenit cunoscut drept Şcoala Basho.
În 1680, unul dintre studenţi i-a construit poetului o căsuţă în apropierea Râului Sumida, iar la scurt timp după aceea, când un alt student i-a adus o tulpină de arbore basho (o specie de bananier), poetul a început să scrie sub pseudonimul care avea să dăinuie: Basho. Relatări credibile despre viaţa lui susţin că, în acea perioadă, era măcinat de îndoieli spirituale şi a început să studieze budismul zen. Disperarea i s-a adâncit în 1682, când casa lui a ars din temelii într-un incendiu care a distrus o mare parte din Edo. El a scris:

Sătul de cireş,
Sătul de toată lumea,
Stau în faţă cu sake-ul mâlos
Şi cu orezul negru.

În 1684, Basho a colindat câteva luni la vest de Edo, ceea ce a prilejuit pri­ma sa relatare de călătorie, Jurnalul unui schelet bătut de vânturi. Pe vremea lui Basho, călătoriile se făceau pe jos, iar condiţiile de găzduire erau primitive. Dar, în ciuda acestor dificultăţi, a pornit din nou în 1687 şi apoi, pentru a treia oară, în 1687-1688, călătorii despre care relatează în Jurnalul Kashima şi Manuscris într-un sac. Ambele au fost scrise într-un gen pe care Basho l-a rafinat profund – haibun, o combinaţie de haiku şi proză. Scrierile poetice de călătorie şi sejururile obositoare care le-au inspirat au adus strălucire reputaţiei lui Basho.
Totuşi, în toamna lui 1688, la 44 de ani, Basho le mărturisea prietenilor cum încă simte că lumea e prea mare pentru el. Epuizat de cererile neîncetate ale studenţilor şi de celebritatea lui literară, el spunea că „simte briza vieţii de dincolo atingându-i chipul“. A început să-şi facă planuri pentru un pelerinaj la locuri importante pentru istoria lor literară, religioasă sau militară – locuri pe care dorea să le vadă înainte de a muri. Intenţiona să plece în acea iarnă, dar prietenii, îngrijoraţi de sănătatea lui fragilă, l-au implorat să aştepte până în primăvară.
În cele din urmă, în mai 1689, însoţit de prietenul şi discipolul său Sora şi luând cu sine doar un rucsac, materiale de scris şi haine de schimb, Basho a pornit la drum, hotărât încă o dată să devină un hyohakusha – „un rătăcitor“. A umblat timp de cinci luni, străbătând mai bine de 1.900 km prin ţinuturi înalte sau de câmpie, prin satele şi munţii aflaţi la nord de Edo şi pe ţărmul Mării Japoniei. Aceste minunate sejururi ocazionale au fost cele care au produs capodopera sa, Drum îngust spre o provincie îndepărtată. „A fost ca şi cum însuşi sufletul Japoniei ar fi scris-o“ – a spus poetul budist Miyazawa Kenji.
Cartea este o călătorie spirituală, sinonimă cu discuţia despre o cale budistă, lepădând toate bunurile lumeşti şi lăsând soarta în voia vântului. Însă călătoria fizică a avut şi un aspect practic: Basho îşi câştiga traiul, în parte, şi ca profesor, iar pe parcursul călătoriei diverşi discipoli din drumul său s-au bucurat să-l găzduiască pe maestru şi să primească lecţii de poezie.
În 1694, anul morţii lui Basho, celebrul caligraf Soryu a scris: „Odată, mi-am pus pelerina de ploaie, nerăbdător să pornesc într-o asemenea călătorie, dar apoi, mulţumit şi să stau pe locul meu, mi-am imaginat toate acele privelişti rare. Ce hoardă de sentimente, giuvaeruri Kojin, a zugrăvit pensula sa! Ce călătorie! Ce om!“
În secolele următoare, Basho a devenit o parte importantă din viaţa multor oameni – înţeleptul boem, artistul străin, călătorul perfect, sfântul divin şi, mai presus de toate, poet pentru eternitate. În Drum îngust, Basho împleteşte între ele, fără asemănare, autopersiflarea, detaliul logistic, acceptarea budistă, descrierea picturală şi chiar jeluirea vulgară („Purici şi păduchi pişcă./Treaz toată noaptea,/Un cal se uşurează lângă urechea-mi.“) În acelaşi timp, cartea lui oferă călătorului un soi de hartă spirituală eternă. Helen Tanizaki l-a caracterizat cândva pe Basho astfel: „E ca un filosof ghid turistic căruia îi plac echivocurile şi care îi cam lasă pe cititori să experimenteze singuri, pentru ei înşişi, călătoriile în aceste locuri îndepărtate. Decât să încerce să explice lucrurile, el se simte doar obligat să le înregistreze, într-un uriaş efort de conectare cu lumea.“
În timp ce-mi pun şi eu mantaua de ploaie şi mă pregătesc să păşesc pe urmele lui Basho, nu-mi fac în niciun fel iluzii că voi călători printr-o Japonie străveche, precum cea din Drum îngust. După cum relata cercetătorul Donald Keene, „fiecare loc descris în opera sa este acum complet transformat. Senju, din prima parte a călătoriei lui Basho, este azi un district comercial fremătător, iar Soka, unde şi-a petrecut prima noapte a călătoriei sale, are un şantier mamut de dezvoltare imobiliară. Însă adevărul despre Drum îngust va supravieţui unor asemenea schimbări.“
Fostul poet laureat Robert Hass parafrazează astfel: „Evitaţi adjectivele referitoare la mărime, veţi iubi lumea mai mult şi o veţi dori mai puţin.“ Urmând acest îndemn, nu mai am aşteptări, nici mari, nici mici. Ştiu sigur că şi azi, de-a lungul traseului lui Basho, pot fi găsite peisaje eterne şi morminte sfinte, vechi de când lumea, legând cu trecutul călătorul cu mintea deschisă, în aşa fel, încât nicio industrie creată de om nu le poate stânjeni. Pe lângă asta, frumuseţea este găsită nu numai în ceea ce observi cu perspicacitate plină de compasiune, ci şi în felul în care ajungi să te cunoşti pe tine însuţi când eşti singur.
Se spune că Basho i-ar fi spus unui învăţăcel că, adesea, „stătea la taclale“ cu marii poeţi chinezi şi japonezi din trecut, numind o asemenea ocazie „o conversaţie între o stafie şi o stafie în devenire“. De mai bine de un an, mă gândesc la călătoria mea ca la un soi de şedinţă de spiritism portabilă, un dialog continuu cu Matsuo Basho. O să mă rog pentru o vreme îngăduitoare (voi călători în sezonul taifunurilor), pentru vedere bună sub clar de lună şi ore liniştite, în care să-mi umplu carneţelele cu notiţe. Şi, pas cu pas, voi fi fericit să mă definesc drept o stafie în devenire.

Text: Howard Norman

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din martie 2008)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*