Fierarul – între ciocan şi patalama

Ghiţă Coaciu stă cu ochii pe potcoava care se încinge pe foc de lemne, în atelierul lui din Drăguş. Foto: Bogdan Croitoru

Fierăritul încă mai are căutare, dar, ca să dai meşteşugul mai departe cu acte în regulă, trebuie să ai studii liceale.

Am mers multă vreme de-a lungul Făgăraşului, la poalele versanţilor nordici, încă albi la sfârşit de primăvară, apoi am apucat-o direct spre munte, pe un drum de pământ. Am intrat curând într-un Drăguş aproape neverosimil de animat, cu tractoare duduind pe câmp, oameni săpând în grădini, femei cu coşul plin de bulbi şi seminţe.
E sâmbătă, dar e zi de lucru în bătătură la Gheorghe Coaciu, fierarul satului. Meşterul Ghiţă lucrează de 57 de ani în meseria care – după cum subliniază – ţine de agricultură: face pluguri, grape, topoare, securi, piuliţe, şuruburi şi – într-un loc unde oamenii lucrează pământul destul de intens şi destul de tradi- ţional – multe potcoave.
Coaciu – mi-au spus nişte hunedoreni – înseamnă chiar fierar, dar meşterul, nea Ghiţă, n-are ştiinţă despre aşa ceva şi spune că familia lui se numea cândva Covaci. Covaci înseamnă însă, în maghiară, tot fierar. Mai mult, bunicii i-au fost amândoi fierari, ca şi unchiul de la care a învăţat meserie.
Mărunţel de stat, Nea Ghiţă are încă forţa pe care i-o dă o viaţă de băut lapte de bivoliţă. E mereu vesel şi îi place să depene amintiri din tinereţe: „Fetele ălea faine căta meseriaşu’, că după meseriaş ieşea banii“ – povesteşte el. Eu când am venit aici, seara intram în casă cu buzunarul plin. Dar cum? Păi trebuia să munceşti!“

Un potcovar priceput şi cu ochiul format ştie să corecteze mersul calului din forma potcoavei. Foto: Bogdan Croitoru

După o ucenicie de 3 ani la Nenicu’ (Vasile Tătărescu), Nea Ghiţă a fost lăcătuş în armată la Câmpulung, apoi meşter de atelier la mină, operator acid sulfuric la Combinatul Victoria şi, cu mita potrivită, a fost lăsat să ţină şi a doua slujbă, de potcovar la CAP, unde avea de „încălţat“ lunar 24 de cai.
De cum îi intră calul pe poartă, Nea Ghiţă ştie deja dacă animalul are probleme cu călcătura, pe care un potcovar iscusit trebuie să o îndrepte. Ştie şi să ia măsură din ochi „Alţii o măsoară cu creta, eu numa’ mă uit la copită şi gata.“
Dintr-o bucată de conductă tăiată cu flexul, se bat două benzi plate pentru potcoave. Potcoavele par nişte fragmente neînsemnate de metal, dar modelarea fierului cere destul timp şi efort. Chiar şi acum, când în atelier s-a instalat un ciocan pneumatic, care bate banda pe lat, îngustând-o. „Dacă n-ai grijă cu ăsta, îţi zboară fieru’ din mână de n-ai treabă“ – spune bătrânul privind cald la maşinăria care îi ajută în muncă.
Privesc în jur, în atelierul podit cu pământ şi afumat de la foc şi praf de cărbune. Uneltele acoperă bancul şi o mare parte din pereţi, iar cele de bază stau pe buturuga de sub nicovală: barosul şi ciocanul de „necovalnă“, precum şi jarul (un fel de vătrai îndoit la capăt). La ele se adaugă ciocanul cu talpă, cel cu muchie, falţul, cleştii, dornul, menghinele şi mai exoticele „zeţhamăr“, „taroz“, „ventaiz“ sau „ghivimbăr“.

Text: Domnica Macri

Vezi articolul integral în revistă



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*