Tangoul veșnic tânăr

Foto: Ivan Kashinsky

Alicia Monti, păr scurt negru, rochie roz mulată, corp atletic, pășește lung și apăsat pe culoarele centrului comercial Abasto, în pantofi de piele cu tocuri cui de 13 centimetri, iar cei câțiva cumpărători se dau respectuos la o parte din fața ei.

Text: Alma Guillermoprieto

E ora 19.25, iar ea se îndreaptă spre galeria de marmură din piața centrală a mall-ului, trecând de magazinul de pantofi, de standul promoțional de electrocasnice și de zona de restaurante, unde cursul de tango pe care-l ține în fiecare marți, împreună cu partenerul ei, va începe peste exact cinci minute. Din difuzoare se aud înfundat înregistrările tangourilor adorate și în această seară răcoroasă, zeci de bărbați și femei de toate vârstele – unii în perechi, alții singuri – își scot paltoanele și fularele zâmbind nerăbdători.

Carlos Copello, partenerul lui Monti, apare după câteva clipe, cu zâmbetul lui șmecheresc bine cunoscut. Briantina îi face părul să lucească, costumul la două rânduri îi vine perfect, iar mersul lui alunecos și vesel este un dans în sine. Elevii se adună în jurul lui. Așteaptă. Ei arată altfel decât instructorii lor fascinanți. Majoritatea poartă pantofi de sport sau mocasini. Unii dintre bărbați au mâinile bătucite de muncă și hainele lor arată ponosit.

Urmând instrucțiunile vesele, glumețe ale lui Copello, bărbații fac perechi cu soțiile sau prietenele lor sau cu femei total necunoscute. Copello o cuprinde pe Monti cu mâna dreaptă și îi ridică dreapta ei în mâna lui stângă, iar elevii fac și ei la fel. Copello o ține ferm pe Monti, dar la distanță, de parcă ar strânge o a treia persoană între ei, iar ceilalți încearcă să imite această postură. Copello le spune elevilor să stea drept, să nu privească în podea și să țină ritmul de opt timpi.

Începe muzica. Cine ar putea ghici că într-un astfel de decor e pe cale să se petreacă ceva magic? Și totuși aici e pe cale să înceapă viața secretă a dansatorilor: tangoul, cu splendoarea lui sfâșietoare, tangoul iubirii imposibile, al răsuflărilor amestecate, al picioarelor împreunate este pe cale de a avea loc într-un centru comercial, așa cum se întâmpla în fiecare zi, de un secol încoace, undeva în Buenos Aires. “Iubitul meu Buenos Aires”, spun tangourile, “mi Buenos Aires querido”. Cuplurile se străduiesc să prindă ritmul. Un partener nu se poate mișca fără celălalt, însă cei doi nu pot schimba nici un cuvânt. Doar mâna bărbatului îi spune femeii încotro să se miște, iar picioarele, cu coapsele lipite, își spun unele altora ce să facă. Unu, doi, trei, patru, CINCI. Buenos Aires, mi Buenos Aires. Un bărbat foarte tânăr purtând pantofi de sport și o femeie în mocasini zâmbesc fericiți. Tocmai au înțeles coordonarea pasului de bază, iar acum se învârt armonios pe ring, în sensul opus acelor de ceasornic.

Cu aproape un secol în urmă, tangoul a pus stăpânire pe Buenos Aires. În prezent rămâne în centrul vieții emoționale a portenos – locuitorii din orașul-port -, pentru că lirismul duios, înălțător, îndurerat al muzicii definește chintesența a ceea ce înseamnă să aparții acestui oraș strălucitor, dar greu încercat. Într-adevăr, în zilele negre ale anului 2002 interesul pentru tangou pare să fi renăscut. După un scurt reviriment economic, la începutul anilor ’90, care a umplut Buenos Aires-ul de strălucire, cea mai cruntă criză economică din istoria Argentinei a adus peste jumătate din populație sub limita sărăciei. Cu toate astea, chiar și când se zbăteau să-și achite facturile sau să nu fie dați afară din locuințe, mulți au găsit un nou sens într-o muzică – și într-un dans – care nu era nici ușor, nici frivol. Era pe măsura timpurilor.

Un centru comercial poate părea un loc ciudat ca să înveți un dans de societate. Firmele de neon ale restaurantelor fast-food se reflectă pe podeaua smălțuită ca niște băltoace, iar cine caută fracuri și rochii de seară nu le va găsi aici – magazinele sunt specializate în moda străzii. În realitate însă, modernul centru comercial este bântuit de fantomele tangoului. A fost construit cu câțiva ani în urmă pe locul fostei piețe centrale a orașului (Mercado de Abasto), într-un cartier care a rămas muncitoresc. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, un val de imigranți europeni, majoritatea italieni, s-au stabilit în Argentina și o mare parte au găsit sau și-au făcut de lucru în această piață și în jurul ei. Cu cântecele lor melodioase – de operă, am putea spune –  au îmbogățit ceea ce inițial era o muzică simplă și un dans necizelat de tavernă: tangoul.

Buenos Aires și-a consolidat identitatea ca oraș de imigranți, iar în anii ’20, tangoul devenise muzica sa specifică. Dansurile în cerc ale comunităților de sclavi africani eliberați au furnizat o bază puternic ritmată, iar un instrument german asemănător armonicii – bandoneonul – a adăugat inconfundabilele sunete de jale și nota profundă pam-pam-pam-pam  specifică tangoului clasic.

Muzica a fost, de asemenea, influențată și de stilul foarte popular al vodevilului francez, în mare parte, cred eu, datorită unui om pe nume Charles Gardes. El s-a născut în 1890 în Franța și trei ani mai târziu a fost adus la Buenos Aires de mama sa. A devenit cunoscut în lume sub numele de Carlos Gardel, întruchiparea vie a poveștii de dragoste dintre Argentina și cântec. Strălucit interpret și compozitor, Gardel a transformat tangoul dintr-o formă lascivă, de local, într-o romanță nemuritoare. A cântat tot ce tovarășii lui imigranți ar fi putut pierde în călătoriile lor: o patrie, părinți, strada copilăriei. Cu vocea sa melodioasă, de bariton, a cîntat dispariția mahalalelor semirurale ale Buenos Aires-ului și i-a ridiculizat neîncetat pe portenos, care se luptau să devină respectabili cumpărîndu-și haine elegante. De neuitat, el a cîntat despre necazurile oamenilor de pretutindeni: eșecul, trecerea timpului, pierderea iubirii și a încrederii. Eu știu că viața-i o suflare, că douăzeci de ani o clipă-s… trăiesc cu dulcea-mi amintire, pierdută-n veci și-o plîng din nou.

Gardel a trecut printr-o lungă ucenicie, cîntînd prin barurile și restaurantele sordide din Abasto, devenind apoi un star de o asemenea faimă, încît până în prezent este practic singura personalitate națională pe care certăreții argentinieni o venerează unanim. (Ca de altfel și uruguayenii, care continuă să-l revendice pe Gardel, dar și tangoul, ca fiind ale lor). Gardel a pus vechile melodii obscene de tangou pe versuri noi și le-a făcut atît de rafinate, erotice, tragice și îndrăznețe, încît textierii de tangou au început în scurt timp să scrie noul tip de texte special pentru el. Pînă în 1935, când a murit într-un accident de avion la Medellín, Columbia, Gardel a compus zeci de cântece, a înregistrat alte sute și a făcut opt filme de lung metraj.

El ar fi putut rămâne în memorie doar ca un mare muzician, numai că, transformînd costumul de seară și pardesiul din păr de cămilă în ținuta sa oficială, a redefinit stilul clasic argentinian. Confrații lui, imigranți istoviți de muncă, erau disprețuiți de clasa albă conducătoare și numiți cu răutate negritos  sau, mai binevoitor, morochos, adică oameni cu pielea negricioasă. Gardel însuși a fost cunoscut toată viața ca “morocho-ul de la Abasto”. Cu toate acestea, știa să poarte smochingul ca nimeni altul, iar șarmul lui de înaltă clasă le-a oferit imigranților italieni, spanioli și orientali un model de imagine curat și puternic, precum mersul Aliciei Monti; elegant și vesel precum Copello cel cu părul perfect geluit și surâsul nonșalant; și izbitor de urban, precum tocurile lui Monti și Buenos Aires-ul însuși.

La câteva ore după terminarea cursului gratuit, Copello și Monti vor ridica sala în picioare la spectacolul lor de la Esquina Carlos Gardel, un elegant teatru-restaurant pentru turiști, amenajat într-o fostă cantină, peste drum de centrul comercial Abasto. Dar pentru moment, cuplul își ține elevii și pe cei câțiva trecători timizi hipnotizați de fascinație, cu demonstrația unui pas de dans. Copello își așază genunchiul drept între cei ai Aliciei și îi împinge ușor bustul spre stânga cu mîna lui dreaptă, obligînd-o să pășească înapoi și să se răsucească cu spatele. După patru pași, ea se învârte și ajunge din nou cu fața spre el. Mecanica pașilor este mai mult sau mai puțin limpede; când fac pasul împreună, efectul este minunat și misterios. Copello este fără efort centrul de gravitație al lui Monti. O îndepărtează ușor, iar ea se răsucește imediat, pentru a ajunge din nou în fața lui: Iată-mă. El face un pas înapoi, ea îl urmează rapid: Să nu mă părăsești niciodată. El se apleacă spre ea, ea se lasă pe spate, femeia puternică, cu părul scurt, dintr-o dată mlădioasă ca o salcie: Sunt a ta.

Tangoul nu e făcut să scoată feminismul la suprafață. “Îmi place fantezia subjugării totale pe care o are tangoul, cum vezi în filme – îmi spune mai târziu Monti. Când dansez, partenerul meu e Humphrey Bogart, Carlos Gardel și e numai al meu. Fetele de azi spun că vor independență, dar mie îmi place senzația de capitulare reciprocă. Pentru asta dansez”. Asta îi ridică și pe spectatori în picioare în timpul demonstrațiilor susținute peste drum de cei doi, deși tangoul de performanță poate părea mult prea dramatic și rigid – demonstrativ, într-un cuvânt.

Foto: Pablo Corral Vega

Adevăratul dans supraviețuiește prin bărbați și femei de rând, de toate vârstele, care, ca și Monti, aleg să trăiască personal sentimentul abandonării totale. În acest scop au fost înființate un număr de săli cu program redus, care de-abia își scot banii, ținute de portenos obsedați de tangou. Se numesc milongas, sau reuniuni de tangou, și unul dintre motivele pentru care atât de puțini turiști pot fi întâlniți chiar și la cele mai bune dintre ele este că, în buna tradiție a întregii vieți de noapte din Buenos Aires, încep în general abia după miezul nopții.

Joia, la Salón Canning, o milonga din nordul orașului, cupluri argentiniene bine îmbrăcate și grupuri de peste hotare venite să învețe tangou se reunesc să urmărească dansatori de tangou cu experiență, care ocupă mijlocul ringului. Sâmbăta, pe la 2 noaptea, la Sunderland, un club sportiv de cartier dintr-o suburbie a orașului, familii întregi stau la mese de plastic așezate în jurul unui teren de baschet și înfulecă platouri cu fripturi, ravioli și torturi cu caramel, înainte de a trece la treabă pe ringul improvizat. Cele mai multe reuniuni de tangou au loc o dată sau de două ori pe săptămînă, iar fanaticii milongueros se duc, prin rotație, de la una la alta în fiecare seară, de duminică până sâmbătă. Se dansează în special pe muzică înregistrată, dar uneori cîte o mică orchestră pricepută cântă vreo două ore, între două și trei dimineața. Pentru cunoscători, milongas sunt la fel de diferite una de cealaltă ca soiurile de vin, iar cineva care se duce, să zicem, vineri seara la Gricel, pentru un tangou elegant, stilat, cu inflexiuni de jazz, o să fugă ca de ciumă de reuniunea demodată de sâmbătă.

El Beso, o milonga mică, decorată în tonuri vesele de verde și roșu, își începe programul miercurea, devreme. În seara aceasta, bărbați și femei fără partener stau în grupuri separate, pe cele două laturi ale ringului. Bărbații, mulți purtînd pantaloni negri cu cămașă și fumând nonșalant, par să dețină controlul. Femeile sunt de o opulență exagerată, pe tocuri înalte, cu fuste scurte și strâmte și bustiere cu paiete. Unul dintre bărbați îi face semn femeii așezate la o masă în fața lui. Ea îi surprinde privirea, își netezește fusta și îl așteaptă să traverseze ringul. Cine știe dacă au mai dansat vreodată împreună? Se leagănă tandru unul în brațele celuilalt câteva secunde, absorbind muzica, apoi începe dansul – trei minute în care un bărbat și o femeie stau înlănțuiți ca în transă. Muzica se sfîrșește, bărbatul o conduce pe femeie înapoi la masa ei și apoi se întoarce la a lui, unde în frapieră îl așteaptă o sticlă de șampanie.

Muzică, șampanie, femei frumoase, bărbați superbi, parfumuri care plutesc prin aer ca un cântec, cântece care rămân în minte ca niște parfumuri. Contopirea a două trupuri transformate într-unul? Subjugare totală? Humphrey Bogart al meu? Decid că e momentul să mă înscriu la lecții de tangou.

Unu, doi, trei, patru, CINCI – reușita pasului de bază al tangoului, în opt timpi, pentru femei depinde de dexteritatea cu care-și încrucișează strâns gleznele, stânga peste dreapta, la “cinci”. Ar fi o sarcină rezonabilă, dacă n-ar trebui să mă concentrez în același timp ca să mențin umărul drept în jos, cotul drept în sus, mâna stângă relaxată pe spatele partenerului (“e o îmbrățișare amoroasă”, sugerează cineva, fără succes, de pe margine), bustul îndreptat înainte, picioarele relaxate și drepte. “Încearcă să nu țopăi” – îmi sugerează blând profesorul meu, Luis Lencioni. Mă corectez și mă împiedic de piciorul lui drept, apoi de stângul.

“Se întâmplă lucruri mai rele – spune el făcându-mi cu ochiul. Încearcă să nu te uiți la podea – adaugă, târându-mă după el. Și când pășești, nu ridica piciorul așa. Încearcă să aluneci”.  În loc să devin una cu Lencioni, mă simt mai degrabă stângace în brațele lui. În adolescență, multă vreme mi-am petrecut-o în săli de dans modern, antrenându-mă să devin o dansatoare profesionistă, însă efortul de atunci nu dă rezultate aici. Ne oprim și Lencioni mă repoziționează. La tangou, bustul femeii rămâne îndreptat strict înainte în orice situație, fixat complet asupra bărbatului. Șoldurile se pot roti, dar niciodată dintr-o parte într-alta, ca la salsa; în schimb, toată partea de jos a corpului se răsucește la stînga sau la dreapta într-un singur bloc, astfel încât te miști pe ring ca un personaj din picturile funerare egiptene.

“Întotdeauna așa?” – îl întreb neîncrezătoare pe Lencioni.

“Întotdeauna așa”.

Foarte curând, mă împiedic din nou. Iarăși mă încurajează și continuă să danseze bărbătește pînă când, în sfârșit, încep să simt o legătură cu muzica, un fel de abandonare în pași, un sentiment relaxant de plutire împreună cu partenerul meu. Lencioni mă oprește brusc. “Mai cu personalitate! – mă ceartă el. Nu sta să visezi că-ți place să dansezi cu mine!”.

Cu alte cuvinte, stângăcia tehnică se poate ierta; neglijența emoțională, nu, deoarece emoția -puternică, intensă, concentrată – este ceea ce definește tangoul.

Luis Lencioni face ca, de bine-de rău, lucrurile să meargă în cele mai multe după-amieze la studioul de tangou al lui Rodolfo Dinzel, legendarul dansator iconoclast, care a scris despre arta acestui dans cu grijă și cu atenție obsesivă pentru detalii și sensuri ascunse.

Îl întreb pe Lencioni ce caută cei care vor să învețe dansul.

“Companie”, spune el. Și apoi, repetând ceea ce am mai auzit de atîtea ori, dar atât de direct încât m-a făcut să roșesc, continuă să explice. “Fiecare tangou e ca și cum ai avea o iubită pentru trei minute. O femeie ajunge să țină în brațe un bărbat. Este împreunare, nu?”

Foto: Pablo Corral Vega

Mariano Nouzeilles, care se înființează la studio aproape în fiecare zi, inițial a venit pentru companie. E un tânăr subțire, cu trăsături frumos modelate, care se scuză de cîte ori mă împiedic de picioarele lui în timp ce ne învârtim pe ring la cea de-a doua lecție a mea. Mai târziu ajungem să vorbim și îmi spune că în urmă cu un an, în timpul valului de concedieri în masă care au avut loc când criza economică a atins apogeul, și-a pierdut slujba de la departamentul de vânzări al diviziei de camioane Renault. Rămas șomer de atunci, a ajuns anorexic din cauza stresului, și-a pierdut prietena și apartamentul și a fost în cele din urmă nevoit să se mute cu fratele său.

Avea atunci 28 de ani și, pentru că lucrase neîntrerupt de la 16 ani, nu avea studii și nu se pricepea la altceva în afară de vânzări. Dezorientat, a găsit consolare în tangou. Se simțea frustrat și înșelat de soartă, îmi spune el într-o zi, când m-am oferit să-l duc pînă în centru cu taxiul, și era firesc să găsească alinare în amărăciunea tangoului, în disperarea totală din versurile lui. “Știu, nu-mi spune: da,  ai dreptate! Viața nu e decât o rană absurdă”, spune un cântec clasic. I se potrivea: măcar acum avea o muzică pentru tristețea și lipsa lui de speranță.

Dar tangoul i-a făcut și bine lui Nouzeilles. În timpul celei de-a doua discuții, îmi spune cum, după câteva săptămâni de cursuri, s-a îndrăgostit de o colegă de la repetiții. “Nu era o apropiere obișnuită – își amintește zâmbind. Trebuia să dansăm împreună. Am salutat-o și apoi am luat-o în brațe. Înainte de a fi stat măcar de vorbă, mi-am dat seama că ne înțelegeam din pași.” Tânăra, care este psiholog, a emigrat în Canada la cîteva săptămâni după ce a întîlnit-o Nouzeilles, dar amintirea clipelor petrecute împreună este printre puținele lucruri care-i mai luminează fața în aceste zile.

În curând, mi-a spus, s-ar putea să emigreze și el, împins de nevoia disperată de o viață mai bună. I-ar fi plăcut să ajungă în Italia, mi-a explicat, și pentru asta luase lecții de italiană la Institutul Cultural al Ambasadei Italiei. În ziua în care l-am dus cu taxiul, m-a surprins cât de călduros mi-a mulțumit, pînă când mi-a explicat că de obicei merge pe jos foarte mult, de la studioul Dinzel pînă la institut.

În primii ani de glorie ai tangoului, întruchipați de Gardel, Argentina își trăia perioada de prosperitate adusă de exporturile tradiționale de carne de vită și cereale. Buenos Aires devenise tot mai luxos, îmbogățindu-și superbul orizont de început de secol cu bulevarde largi și clădiri publice moderniste. Bunăstarea generală a stimulat cea de-a doua perioadă de aur a muzicii, în anii ’40 și ’50, când orchestre renumite cântau toată noaptea în sălile de tangou. În această a doua perioadă, tangoul a atins un asemenea grad de sofisticare și frumusețe, încât s-a împărțit: dans și muzică. Împătimiții tangoului își disputau superioritatea – a muzicii sau a dansului – și își urmau orchestrele preferate peste tot, ca niște suporteri înfocați de fotbal.

Pe atunci era firesc să vezi muncitori pe șantierul de construcții pregătind un grătar stil pampas, cu hălci zdravene de carne pe care le udau cu câteva pahare de vin bun argentinian, la prânz. Bogații călătoreau în Europa pentru a fi în pas cu moda vestimentară, în timp ce clasele mijlocii se descurcau foarte bine cu buticurile la modă din strada Florida. După colțul unei străzi de lângă paradisul comercial pietonal de pe Florida, tangourile dansante de după-amiază erau organizate în cafenele cu decoruri decadente precum Ideal sau Tortoni.

Argentina s-a schimbat dramatic după cel de-al Doilea Război Mondial. Șomajul a devenit cronic, regimurile politice tot mai instabile și, chiar și în petrecărețul Buenos Aires, tot mai puțini oameni se hazardau să trăiască aventura nopții până în zori. În anii ’70, tăvăugul teribil al rock and roll-ului a închis majoritatea studiourilor locale de înregistrări de tangou. Sălile de dans s-au închis una câte una, orchestrele de tangou aproape au dispărut. Marele Astor Piazzolla scria tangouri avangardiste în anii ’60 și ’70, pe care nimeni nu voia să danseze, compunând de fapt un magnific epitaf pentru uniunea dintre muzică și dans, care dăduse naștere tangoului cu mult timp în urmă.

Când Jose Libertella, la 70 de ani, probabil cel mai pasional interpret al lui Piazzolla și, ca și el, un virtuoz al bandoneonului, a creat în 1973 Sexteto Mayor, împreună cu colegul lui, Luis Stazo, majoritatea oamenilor sub vârsta de pensionare considerau tangoul doar o relicvă kitschoasă.

“Stazo și cu mine aveam fiecare propriile formații, dar nu ne mai puteam permite să cântăm pe cont propriu – povestește Libertella. Nu știam dacă vom mai supraviețui măcar 30 de zile, darmite 30 de ani.”

Primul an a fost greu, dar în 1983 el și Stazo au fost salvați de un spectacol care a fost lansat la Paris și a triumfat pe Broadway – Tango Argentino -, având în distribuție formația Sexteto Mayor și șase perechi de dansatori fără nici un fel de studii oficiale, care în fiecare seară au aruncat în aer sala cu mișcările lor spectaculoase. Câțiva ani mai tîrziu, datorită în parte și influenței spectacolului, a fost lansat un post de radio dedicat exclusiv tangoului, FM Tangou, care a făcut ca o nouă generație de argentinieni să înțeleagă ce anume îi mișca atât de pasional pe părinții lor. În prezent, Sexteto face turnee regulate în Europa și deseori apare în Statele Unite.

Stazo e convins că tangoul își va păstra vitalitatea cu care a renăscut și după inevitabila dispariție a monștrilor săi sacri. “În ziua în care degetele n-o să mă mai asculte și nu voi mai putea cânta la bandoneon, n-am să fiu îngrijorat – spune el. Există mulți tineri, muzicieni excepționali, care sunt gata să preia ștafeta. Grație lor, cu noul lor stil și noile compoziții, tangoul își va recăpăta actualitatea.”

La două noaptea, la o milonga organizată la Centrul Cultural Torquato Tasso, mă întreb dacă Daniel Melingo, cântărețul aflat pe scenă, este genul la care se referea Stazo. Melingo, un fost muzician rock care și-a creat un stil răgușit-mai- ceva-decît-Mick Jagger, cântă tangouri despre cocaină și bărbați care-și bat femeile, sau mai rău, iar fanilor lui le place. Majoritatea au sub 30 de ani și, probabil, nu le prea pasă de formele tradiționale venerate. Însă Melingo respectă cu grijă acea tradiție, recuperând vechile melodii de mahala, despre mizeria vieții de noapte din Buenos Aires. Și în timp ce-o săruta mai drăgăstos ca niciodată pe sprânceană, de treizeci și patru de ori împlânta cuțitul în ea. Restul repertoriului său constă în principal din compoziții proprii, cu versuri “de cuțit” scrise de un prieten.

“Cred că supraviețuirea tangoului depinde de noii compozitori, nu de interpreți” – spune el, în timp ce stăm de vorbă într-o după-amiază, acasă, într-un cartier liniștit, unde el și soția lui așteaptă primul lor copil. “Personal, nu cred că am nimic de câștigat dacă ascult a treizecea interpretare diferită a lui “Uno”  – o piesă clasică. Avem nevoie de noi autori, de tangouri noi, pentru că genul are un potențial uriaș.”

Dar oare vei mai putea dansa pe ele? Poate că la sfârșitul secolului al XXI-lea va exista un nou dans de tangou, unul care să reflecte noi pasiuni și noi obsesii. Deocamdată, la mall-ul din Abasto, Carlos Copello și Alicia Monti le prezintă cursanților un dans încărcat de dorințe și frământări vechi de când lumea. Bărbia sus! Picioarele drepte! Cu pasiune! Concentrează-te! Cursurile din Abasto au ajuns în a opta săptămână și s-a dus vorba că în acest loc se poate dansa gratis. Drept urmare, în această zi de marți din octombrie pe ring se înghesuie circa 30 de perechi. O simplă privire ne spune că multe dintre ele nu au nevoie de cursuri. Un sondaj rapid ne arată că, cu cinci excepții, cel puțin o persoană din fiecare pereche este șomeră.

Tulio Tochia, care apare în fiecare zi de marți, are un fel de slujbă, spune el, deși e greu de imaginat că cineva atât de frumos are nevoie să se înjosească muncind orice. Are pleoape ca ale Gretei Garbo, un nas clasic, păr grizonat. Poartă cu o eleganță obosită o cravată veche, scumpă. Dintr-o dată s-a lăsat de tot de tangou în urmă cu 26 de ani, povestește el, pentru că și-a dat seama că era un viciu care îi submina existența. A preferat să nu spună cu ce s-a ocupat în acești ani, nici ce înțelege exact când spune că acum lucrează ca “peón”. Poate cară de colo-colo găleți cu ciment pe un șantier cu aceeași grație naturală cu care, acum, dansează cu fiica de zece ani a unei prietene, care ar putea câștiga concursuri. Tochia o conduce pe fetiță într-o serie de piruete și răsuciri complicate și o redă curtenitor și amuzat în grija mamei încântate.

“În toți acei ani am stat departe de tangou – îmi spune Tochia. Și într-o seară am acceptat să însoțesc o prietenă la o lecție de tangou. Numai așa, de-al naibii, am încercat și eu câțiva pași și următorul lucru pe care-l știu e că am fost total absorbit de dans. Nu mă puteam opri. Am crezut că a fost ceva ce murise în mine, dar în realitate acel ceva era doar adormit.”

Într-un colț, Alicia Monti lucrează cu doi băieței și o fetiță, care fac progrese frumoase cu pasul de bază în opt timpi. Copello plutește ca de obicei în jurul ringului, căutînd spectatori mai timizi. Când am părăsit mall-ul, în acea seară ploioasă de octombrie, Monti încă mai zîmbea, iar Tulio Tochia încă mai dansa.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*