Uite Coreea, nu-i Coreea

Un polițist rutier își urmează rutina în capitala Phenian, chiar dacă pe străzi rareori trece câte o mașină.

În societatea nord-coreeană, strict controlată, adevărul rareori e simplu.

Foto: David Guttenfelder; Text: Tim Sullivan

Călugării ne-au însoțit până în parcare. Era o dimineață răcoroasă de toamnă și tăcerea domnea în Templul Ryongthong, un complex de altare budiste de pe un deal de lângă orașul nord-coreean Kaesong. Cu secole în urmă, Kaesong era reședința regilor Coreei, iar Ryongthong era un centru religios animat. Dar în dimineața aceasta templul era gol. Nici dangăt de clopote, nici credincioși care aprind tămâie – doar doi călugări în robe cenușii care treceau prin complex cu o seninătate ostentativă. Mai jos, în oraș, din difuzoarele de pe strada principală, goală, din Kaesong, răsunau cântece de laudă pentru Kim Jong Un, tânărul pe care nord-coreenii îl numesc acum Conducătorul Suprem.

Venisem la templu cu fotograful David Guttenfelder și cu însoțitorii noștri – birocrați nervoși, însărcinați de guvern să însoțească reporterii străini pretutindeni pe unde se duc în Coreea de Nord. I-am luat un scurt interviu unui călugăr și am mâzgălit cuminte câteva banalități în agendă. „Budismul îi ajută pe oameni să fie limpezi, curați și cinstiți“ – spunea Dri Jong Gak.

Un templu budist din Coreea de Nord ar părea un loc firesc în care un reporter să întrebe despre libertatea de credință. Cercetătorii spun că aici cele șase decenii de dictatură a unei singure familii au zdrobit complet religia organizată. Dar știam că, dacă i-aș fi întrebat și unul dintre călugări ar fi făcut chiar și o aluzie la vreo nemulțumire față de regim, acesta ar fi ajuns la închisoare, dispărut într-un gulag secret în care, conform activiștilor pentru drepturile omului, sunt deținuți între 150.000 și 200.000 de oameni. Așa că n-am întrebat; am plecat repede.

Dar în parcare, chiar când deschideam ușa glisantă a dubiței care ne ducea peste tot, călugării au reapărut. Aveau cu ei un însoțitor. Toți se uitau la noi, așteptând. Apoi, călugărul mai în vârstă a vorbit. „Știu ce vrei să întrebi“ – a spus Zang Hye Myong.

Dintr-odată, era evident de ce veniseră după noi. Însoțitorii nu le prezintă disidenți jurnaliștilor – Ryongthong nu era o enclavă a criticilor politici. Era, așa cum ar fi trebuit să-mi dau seama de la început, un templu al falsului totalitar, un decor de film ale cărui trepte de piatră și uși de lemn bogat ornate erau  aproape noi. Călugării erau actori într-un spectacol de teatru despre libertatea religioasă în Coreea de Nord.

Iar noi eram publicul.

Așa că am mormăit întrebarea pe care o așteptau: „Sunteți liberi să vă practicați religia?“

Călugărul a luat un aer victorios. „Occidentalii cred că în țara mea nu e voie să crezi în religie.“ A dat din cap cu tristețe. „Nu e adevărat.“ A mai spus că el e dovada vie a libertăților acordate coreenilor de „Marele Conducător“, Kim Ir Sen și protejate acum de nepotul lui, Kim Jong Un. M-a privit fix când a dat replica finală, de parcă o exersase: „Aș vrea să duceți adevărul acesta în lume.“

Dar, în Coreea de Nord, adevărul rareori e simplu. Cum să înțelegi o țară al cărei conducător îl primește cu brațele deschise pe Dennis Rodman, „băiatul rău“ al baschetului, iar o săptămână mai târziu amenință că va dezlănțui furtuna atomică asupra Statelor Unite? E o țară în care realitatea de zi cu zi e ascunsă după fațade atent construite și în care cei mai mulți vizitatori nu văd decât câteva drumuri perfect pavate și câteva monumente ridicate în onoarea familiei – tatăl, fiul și acum nepotul – care controlează viața nord-coreenilor de 65 de ani.

E o țară în care munca de reporter pare o serie de bătălii stranii, fără vărsare de sânge. Uneori – ca în dimineața aceea, la Ryongthong – câștigă guvernul. Dar dacă rămâi destul timp și privești suficient de atent, sunt zile în care afli mai mult decât te așteptai. De aceea tot revenim.

În ultimul an, eu și David am făcut parte dintr-o mică echipă de jurnaliști de la Associated Press cărora li s-a permis să viziteze regulat Coreea de Nord. Am vizitat fermele colective, am participat la nenumărate manifestații politice și am vizitat locurile frecventate din Phenian, cum e popicăria Gold Lane, unde elita capitalei aruncă bile uzate, made in America. Într-o țară în care vedeai de regulă haine șterse, de inspirație sovietică, prietenele soldaților fac, mai nou, paradă prin Gold Lane, pe tocuri și în fuste mini, grație economiei de consum mici, dar în creștere, din capitală.

Dar în mare parte încă vedem doar ce ne permit însoțitorii și atotputernicele agenții guvernamentale, care tronează tăcute deasupra lor. Însoțitorii ne întâmpină la aeroport când sosim și ne conduc înapoi când plecăm. În fiecare dimineață, ne așteaptă în holul hotelurilor – mastodonți învechiți, de un lux relativ, construiți pentru străini. Sunt locuri cu suficientă căldură, electricitate și chiar acces la internet, dar în care oaspeții își petrec zilele pierduți prin hectare de marmură tocită și etaje după etaje de camere goale, rătăcind prin încercările eșuate de a imita eleganța Las Vegasului din anii ’70.

Însoțitorul nostru principal, Ho Yong Il, e un bărbat amabil, dar intenționat distant. E cu noi la Magazinul Universal pentru Copii și la adunările din Piața Kim Ir Sen. Merge cu noi la restaurante și în fabrici. Domnul Ho (niciodată nu i-am folosit numele mic) e interpretul și ghidul nostru și omul care nu trebuie să ne scape din ochi. Dacă am încerca să scăpăm de el – nu că am fi încercat vreodată – sigur ni s-ar retrage vizele.

Anul trecut, am petrecut mult mai mult timp cu domnul Ho decât cu unii dintre cei mai apropiați prieteni ai mei. Dar, după multe încercări de a-l face să se deschidă față de noi, iată ce știu despre el: a învățat engleza. O dată a văzut o parte din filmul Pe aripile vântului. Îi place Charles Dickens. Soția lui e casnică.

Și e patriot. Îl interesează restul lumii, argoul american, munca mea și a lui David, dar respectul cu care își privește patria e evident. Alături de domnul Ho, vezi Coreea de Nord prin ochii unui partizan convins. Se vede cât îi place să vorbească despre istoria țării sale, despre conducătorii și monumentele ei. Dar cererile de a vedea ceva neașteptat – o vizită la reprezentanța unui dealer de mașini sau urmărirea unui curs de istorie la o universitate – le întâmpină de obicei cu avertismentul „asta s-ar putea să fie mai greu.“ De cele mai multe ori, asta înseamnă nu, deși rareori e clar de la cine vine decizia.

E greu de știut cât din ce ne permite domnul Ho să vedem e real. Într-o zi, ne duce să ne întâlnim cu doi tineri însurăței din clasa muncitoare, în apartamentul lor cu trei dormitoare din Phenian, în care au un televizor cu ecran plat cu diagonală de 106 cm. Apartamentul se află într-unul dintre blocurile de vitrină ale orașului, îmbrăcat pe dinafară în faianță de baie în alb și albastru. Blocurile-turn luxoase de pe malul Râului Taedong au fost construite pentru minuscula elită a Partidului Muncii din Coreea (PMC), aflat la putere de multă vreme. Dar domnul Ho vrea să demonstreze că sunt accesibile oricui. Ni se spune că perechea a primit apartamentul fiindcă soția, Mun Kang Sun, a fost declarată Erou al Republicii pentru productivitatea extraordinară în muncă la fabrica de textile.

Mun, o femeie serioasă, care nu are nici 35 de ani dar arată mult mai în vârstă, rămâne tăcută în timp ce soțul ei vorbește. „Toți oamenii din țara mea sunt ca o familie mare, iar conducătorii sunt părinții noștri“ – spune Kim Kyok, tehnician la aceeași fabrică. Mai spune că apartamentul lui arată câtă grijă are regimul de cetățeni. Dar, în timp ce vorbește, își frământă nervos degetele. Totul e ascultat de un trio – doi însoțitori și un bărbat înalt, care se uită încruntat și pe care nimeni nu se deranjează să ni-l prezinte. Într-o țară în care e ilegal să iei contact cu străinii fără permisiune oficială, e clar că perechea se află sub o presiune imensă.

Există mereu întrebări pe care nu le pot pune. Cei doi chiar locuiesc în acel apartament? Dacă da, li s-a cerut să-l păstreze mereu pregătit pentru a-l arăta străinilor, ca o dioramă vie a promisiunilor lui Kim Jong Un de a aduce prosperitate unui popor obișnuit cu sărăcia și foametea? Vecinii lor fac parte cu toții din elita de partid?

David și cu mine rămânem uneori cu multe întrebări fără răspuns după o vizită jurnalistică în Coreea de Nord, dar incursiunile noastre ne oferă totuși șansa rară de a vedea lumea îndelung izolată creată de familia Kim. Asamblăm, piesă cu piesă, momente fragile și adesea confuze, care formează portretul unei țări ce-și dă toată silința să fie greu de înțeles.

Am învățat că, de multe ori, ce vedem în trecere e mai grăitor decât destinația. Am aflat că momentele cu garda jos pot fi surprinse în fotografii pe geamul autobuzului și că un ghid care greșește itinerarul poate dezvălui detalii importante. Ca atunci când șoferul autobuzului nostru a virat fără să-și dea seama de pe o stradă perfect întreținută din Phenian pe un drum îngust și prăfos, plin de gropi și mărginit de clădiri neluminate. Sau când am întrezărit într-o seară un bloc-turn mâncat de mucegai, în care fiecare cameră era luminată de un singur bec fără abajur, care arunca o lumină galbenă, bolnăvicioasă. Ne-am aventurat în afara prosperității relative a Phenianului, în orașe fără zgârie-nori moderni, cu magazine slab luminate, în care rafturile sunt pe jumătate goale.

Trebuie să mergi în afara țării – în Coreea de Sud, Marea Britanie sau China – ca să-i găsești pe singurii nord-coreeni care pot vorbi liber despre realitățile vieții în totalitarism: cei care au plecat. „Când mă uit în urmă, mă întreb de ce trebuia să trăim vieți atât de triste“ – spune un nord-coreean, fost miner de cărbune, care a fugit la Seul în 2006 fiindcă tatăl lui era suspectat din motive politice. Refugiații descriu un sistem ascuns de caste, bazat pe ideologie: dacă un individ e condamnat pentru o abatere politică, trei generații din familia sa pot fi aruncate în închisoare.

Minerul e unul dintre cei aproximativ 25.000 de nord-coreeni care au fugit în Coreea de Sud din vremea războiului până acum. Au fugit de reprimarea politică, de statul polițienesc represiv și de sărăcia disperată. ONU estimează că o treime dintre copiii nord-coreeni suferă de malnutriție cronică. Dar numărul de refugiați a scăzut dramatic de la sfârșitul anului 2011, când Kim Jong Un a înăsprit securitatea de-a lungul celor 1.416 km ai graniței, odinioară penetrabilă, cu China. În 2012 n-au făcut această călătorie periculoasă decât vreo 1.500 de nord-coreeni.

Conducerea Coreei de Nord lucrează neobosit, firește, ca să prezinte o perspectivă în care școlile sunt pline de copii fericiți și bine hrăniți, magazinele sunt pline de mărfuri, iar loialitatea față de familia Kim e universală. Oamenii știu cum să le vorbească reporterilor în hiperbole suprarealiste, mecanice, care înalță laude conducătorilor. „Mulțumită iubirii călduroase a «Generalului Multrespectat», Kim Jong Un, chiar și oamenii de la țară ca noi pot veni aici să joace minigolf“ – îmi spune într-o zi Kim Jong Hui, o gospodină de 51 de ani, din Nord-Estul îndepărtat al țării, pe primul teren de minigolf din Coreea de Nord, în Phenian. Copleșită de atâta bunăvoință, adaugă: „M-am hotărât să-mi fac datoria pentru a contribui la clădirea unui stat prosper și puternic.“

După atâtea și atâtea astfel de întâlniri, e ușor să crezi în caricatura nord-coreenilor ca roboți staliniști. Provocarea e să găsești realitatea mult mai evazivă și mai prozaică. Uneori, asta presupune să dai întâmplător peste un subiect despre care nord-coreenii vorbesc ceva mai deschis.

De exemplu, Pe aripile vântului. Națiunea a descoperit în  romanul apărut acum 77 de ani ecouri ale propriei istorii în povestea războiului civil și a femeii frumoase și fără scrupule care a jurat să nu mai sufere niciodată de foame. Se estimează că în timpul Războiului din Coreea au murit sau au dispărut peste un milion de nord-coreeni; alte sute de mii au murit în timpul foametei din anii ’90, care a secătuit țara. Din motive încă neelucidate, conducerea țării a permis traducerea cărții pe la jumătatea anilor ’90, când Coreea de Nord se străduia să supraviețuiască fără ajutorul sovietic, iar înfometarea în masă devenea o realitate.

Într-o țară în care puține variante de divertisment le-au scăpat birocraților de la propagandă, romanul a făcut senzație în capitală. În ziua de azi, greu găsești în Phenian un adult care să nu-l fi citit. Un ghid de la Marea Casă de Studiu a Poporului, un monolit prăfuit din Phenian, vede în carte dovada că femeile americane sunt tratate rău. Un birocrat din Kaesong, un bărbat arogant cu o cravată cu dungi albastre decolorate, o consideră o poveste a moralității marxiste. O femeie cu probleme în căsnicie îmi spune că a găsit putere în tenacitatea lui Scarlett O’Hara cea cu sânge rece. Cartea oferă divertisment, alinare și inspirație. E o fereastră către America. E un omagiu adus unor oameni care, ca și nord-coreenii, sunt foarte mândri că au luptat împotriva yankeilor.

Tăria nord-coreenilor se vede în femeile ajunse la vârsta de mijloc care stau pe jos într-o seară rece și par să se simtă foarte bine în pardesiele ieftine de bumbac, în timp ce urmăresc focurile de artificii. Setea de cunoaștere se vede în Phenian, unde electricitatea se întrerupe adesea pe neașteptate și, dacă treci pe străzi cu mașina târziu în noapte, găsești zeci de oameni care stau sub luminile stradale din centru, aplecați peste ziare și teme pentru acasă. Chiar și după adunările publice grandioase și jurămintele de a-și da viața pentru patria-mamă, au loc întâlniri informale care amintesc surprinzător de viața în orice oraș mic din America: străzile se umplu de bătrânici bârfitoare și tineri care flirtează. Uneori însă adevărul despre viața de zi cu zi în Coreea de Nord se ascunde chiar în decorurile Potemkin.

De exemplu, dansul. Prima oară l-am văzut într-o seară de duminică, în Phenian: un spectacol al uniformității și loialității, evident orchestrat, în care aproape 500 de perechi dansau în umbra a trei pumni de piatră înălțați spre cer. Fiecare pumn ținea o unealtă – un ciocan, o seceră și un toc – care, împreună, formau sigla PMC. Bărbații purtau cămăși cu mâneci scurte și cravate. Femeile purtau rochiile subțiri de poliester care trec drept costum tradițional. Se răsuceau în cercuri atent exersate, iar între cântece stăteau, tăcuți, în perechi. Puțini zâmbeau. Cei mai mulți aveau expresiile neutre des întâlnite la manifestații – un amalgam de plictiseală, resemnare și patriotism. Oficialii alergau de colo-colo, lătrau la oricine ieșea din ritm. În seara aceea, nu reușeam să-mi imaginez cum ar putea cineva slăvi viața cu dansurile țepene din evenimentul acela regizat.

Dar câteva seri mai târziu, pe la 2 dimineața, am deschis fereastra camerei de hotel ca să privesc orașul de sus. Străzile erau goale. Nu se vedeau convoaie de securitate, mișcări de trupe, nimic neobișnuit. Undeva, în depărtare, am auzit muzică. Aplecându-mă în afară, puteam vedea lumini arzând în fața unei clădiri mici, la câteva străzi depărtare.

Era o petrecere. Prin binoclu, vedeam zeci de oameni adunați în curte. Sticlele treceau din mână în mână. Vedeam scânteierea portocalie a țigărilor.

Mulți dansau. Era același dans pe care-l văzusem cu câteva zile înainte, dar avea în el acea legănare a oamenilor care se simt bine. Dacă ascultam atent, auzeam frânturi din aceeași muzică purtate în noapte.

Sărbătoreau o zi de naștere? O avansare în funcție? O nuntă? N-am să aflu niciodată. Dar mi-a amintit ce se întâmplă departe de ochii jurnalistului.

„Suntem normali – mi-a spus o dată în Seul un fost nord-coreean care, pe vremuri, vindea bunuri la negru, iar acum trăiește în Seul. Nu uita, te rog. Oamenii trăiesc, se străduiesc să găsească un loc de muncă, luptă. Există toate elementele de bază ale vieții, ca și în Coreea de Sud sau în Statele Unite.“

Sau ca oriunde în lume.

 

Tim Sullivan este corespondent AP. Puteți vedea mai multe imagini din Coreea de Nord la davidguttenfelder.com.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*