Copiii lui Mandela

O femeie din Soweto priveşte de după o bucată de dantelă întinsă la uscat pe sârma ghimpată menită să ţină răufăcătorii la distanţă. Cuvintele rostite de Mandela într-un moment de referinţă al luptei împotriva apartheidului, revolta din 1976 a tinerilor din Soweto, sunt încă foarte adevărate: „S-au realizat multe, dar rămân multe de făcut.“ Foto: James Nachtwey

Ziua socotelilor
Africa de Sud este o democraţie multietnică, vibrantă, care luptă cu mai mult sau mai puţin succes să-şi îndeplinească promisiunile.

Fotojurnalistul James Nachtwey oferă o viziune asupra vieţii contemporane, iar Alexandra Fuller relatează o poveste intimă despre consecinţele nefaste ale regimului de apartheid.

 

Preotul
Se pare că nu există nicio cale mai scurtă sau vreo inspiraţie de geniu prin care un mirean să devină preot al Bisericii Olandeze Reformate din Africa de Sud. E nevoie de şapte ani de instruire riguroasă – şapte ani pe care Deon Snyman i-a dat din tinereţea lui. De aceea a fost cu atât mai supărător să-şi dea seama, spre sfârşitul studiilor sale la Universitatea din Pretoria, în 1990, că avea toată ştiinţa teologică necesară cuiva pentru a se descurca în vechea Africă de Sud, dar nu avea aproape  niciun  fel de pregătire pentru ţara care abia îl eliberase din închisoare pe Nelson Mandela.

Snyman, născut şi crescut „într-o familie tradiţională de afrikaanderi, într-un oraş tipic de afrikaanderi, situat la nord de Johannesburg“, spune că, pe atunci, nu cunoştea negri, nu avea prieteni negri şi nu purtase niciodată o discuţie serioasă cu un negru. „Biserica era împărţită în congregaţii albe, congregaţii de culoare, congregaţii indiene şi congregaţii negre“ – spune el. A hotărât că metoda cea mai bună ca să evite să se trezească, într-o bună zi, că e un străin în propria ţară era să devină preotul unei congregaţii negre din mediul rural.

În acea zi de februarie 1992, când Deon Snyman a fost instalat ca preot al Bisericii Olandeze Reformate din Africa – ramura neagră a bisericii – în Nongoma, în inima provinciei KwaZulu, tatăl lui, în vârstă de 54 de ani, s-a ridicat în faţa congregaţiei, formată în totalitate din zuluşi, şi a spus: „Ei bine, e clar că Africa de Sud se va schimba. Dar eu sunt un afrikaander. Nu ştiu dacă pot să mă schimb. În plus, sunt un om bătrân. Nu ştiu dacă mai ştiu cum să mă schimb.“ Apoi, tatăl a arătat către fiul lui de 26 de ani. „Aşa încât astăzi îl aduc în faţa voastră pe fiul meu. Dacă îl puteţi învăţa pe el regulile noii Africi de Sud, el ne va învăţa şi pe noi aceste reguli. Dacă îi puteţi arăta cum să trăiască în această ţară nouă, el ne va arăta şi nouă cum să trăim.“

În cei 12 ani cât a trăit Snyman ca preot printre zuluşi, a devenit clar că lecţia pe care trebuia să o înveţe el însuşi, apoi să le-o explice şi alor lui, suna aşa: „Cei care au susţinut regimul de apartheid trebuie să-şi ceară iertare într-un mod cu adevărat sincer. Apoi, trebuie să schimbe anumite lucruri, astfel încât să redea o parte din demnitatea şi oportunităţile materiale care au fost distruse de acel sistem.“ Snyman a început să se gândească la un proces reparator condus de comunitate – după cum spunea el, crearea unor simboluri ale remuşcării, precum o şcoală, o clinică sau un centru de instruire practică. „Ceva despre care oricine să poată spune: «Iată semnul părerii noastre de rău. Iată un simbol al deciziei noastre de a găsi o nouă cale de colaborare.» Era o idee care mă stăpânea.“

Însă aveau să treacă ani de zile până când Snyman avea să descopere un mic orăşel de fermieri afrikaanderi din Western Cape, o comunitate incapabilă să nege că efectele apartheidului se perpetuau şi după 1994, când dominaţia albilor se încheiase şi Nelson Mandela devenise primul preşedinte al naţiunii renăscute.

Oraşul
Worcester este un orăşel somnolent, cu căsuţe de turtă-dulce şi, ici-colo, turle albe de biserici. Se află la o oră şi jumătate la nord-est de Cape Town. Iarna, munţii din împrejurimi au piscurile acoperite de zăpezi. Vara, căldura se revarsă în vale ca o răsuflare de iad, topind asfaltul. Străzile sunt largi şi ordonate. Casele arată ca în ilustrate; peluzele tunse atent sunt ca nişte buzunăraşe ordonate; vezi trandafiri care parcă au luat steroizi şi spaliere cu viţă-de-vie lângă verande. E genul de oraş care te face să-ţi doreşti să fi purtat o fustă mai lungă şi un decolteu mai puţin adânc.

La jumătatea anilor 1990, urmele adânc brăzdate de apartheid în geografia şi psihologia locului erau încă evidente, dar nu mai mult decât în alte locuri din ţară. E adevărat, negrii încă locuiau cu precădere în Zwelethemba – geamănul subnutrit al lui Worcester de pe celălalt mal al Râului Hex –, iar albii încă se lăfăiau pe străzile bine umbrite ale oraşului sau la fermele întinse la poalele munţilor. Pe de altă parte, Worcester îşi alesese primul primar „de culoare“ (metis) şi primul viceprimar negru. În iunie 1996, Comisia pentru Adevăr şi Reconciliere (TRC) – un organism asemănător unui tribunal creat după abolirea apartheidului – organizase o audiere în oraş. Victimele şi autorii actelor de tortură şi abuz în regimul de apartheid ieşiseră în faţă şi depuseseră mărturie. Trecutul violent rămăsese în urmă, cu siguranţă.

Aşa că a fost un adevărat şoc când, într-o după-amiază toridă, chiar în Ajunul Crăciunului, două bombe au sfârtecat o zonă comercială, ceva mai jos de postul de poliţie şi de Biserica Olandeză Reformată. Exploziile au ucis patru persoane – dintre care trei copii. Aproape alte 70 au fost rănite. Toate victimele erau negri sau „de culoare“. Prima bombă, detonată în jurul orei 1:20, a lovit-o pe Olga Macingwane astfel încât picioarele i s-au umflat instantaneu, devenind cât nişte anvelope de tractor. După câteva minute, s-a declanşat şi a doua bombă, iar femeia şi-a pierdut cunoştinţa.

„Timp de 13 ani, nu l-am văzut pe cel care mi-a făcut asta“ – spune Macingwane, vorbind cu mine în sufrageria ei din Zwelethemba, într-o dimineaţă foarte caldă de duminică, la sfârşitul lui noiembrie 2009. Macingwane este o femeie de o anumită vârstă, rezervată şi cu principii. Poartă o fustă roz dreaptă, lungă până la glezne, cu o jachetă asortată. În faţa casei ei, oraşul s-a adunat la o slujbă în aer liber, aşa încât trebuie să ridice vocea ca să se facă auzită. Cu mişcări ţepene – în mod clar, mersul îi provoacă dureri –, se duce să închidă uşa către curte şi către lume, în general. Dar cântările pătrund mai departe în casă, neabătute. „În mintea mea – continuă ea, în timp ce corurile a cel puţin trei biserici se întrec în aerul torid –, mi-am făcut o imagine cu el. În mintea mea, e un bărbat de vreo 50 de ani, foarte solid, cu o barbă lungă şi un chip foarte sever. El e omul care mi-a făcut asta. El e omul pe care îl văd în coşmarurile mele.“

Un punct de cotitură
Alegerea Africii de Sud ca gazdă a Cupei Mondiale în 2010 le-a insuflat oamenilor o uriaşă încredere. Lumea îşi putea aminti de acum încolo de naţiunea lor pentru fotbal, nu pentru regimul de apartheid. Infrastructura modernă a Africii de Sud, aeroporturile şic, demne de invidiat, restaurantele cosmopolite – faţa publică a ţării – sugerează toate acelaşi lucru: că istoria tragică a acestui pământ rămâne doar istorie. O mare parte din Soweto, cartierul de tristă amintire din Johannesburg în care s-au produs actele de violenţă relatate de presa străină în epoca apartheidului, este acum alcătuit din suburbii idilice: o arhitectură ce aminteşte de Florida, se ridică în spatele peluzelor impecabile, cu maşini străine elegante, parcate pe alei. (E drept, adăposturile săracilor sunt la doi paşi.) Africa de Sud are o clasă de mijloc neagră în plină ascensiune, iar din 1994 guvernul a construit aproape trei milioane de case. În Johannesburg, chiar peste drum de un cazino şi un parc de distracţii, turiştii pot să viziteze impresionantul Muzeu al Apartheidului.

Dar e suficient să scrijeleşti puţin suprafaţa oricărei comunităţi şi, într-un fel sau altul, dai acolo de cuvântul cu A. În mai 2008, peste 60 de persoane au fost ucise şi zeci de mii strămutate în urma revoltelor xenofobe care vizau în primul rând imigranţii din Mozambic şi Zimbabwe. Apartheidul a semănat o profundă neîncredere în „celălalt“ şi sentimentul că resursele îţi aparţin de drept – dar nu pe baza a ce ai reuşit să faci, ci în funcţie de cine eşti –, care dăinuie până în zilele noastre.

E imposibil să supraestimăm răspândirea şi brutalitatea apartheidului. Între 1948 şi 1994, când sistemul a fost desfiinţat, Partidul Naţional Afrikaans a segregat cu stricteţe rasele în toate aspectele posibile ale vieţii. „Apartheidul a îmbogăţit atât de eficient o mână de oameni, prin desconsiderarea totală a majorităţii, ca să nu mai vorbim de încarcerarea, exilarea, dispariţia sau moartea violentă a altora, încât simplul fapt că acest sistem se încheia nu compensa nici pe departe răul făcut“ – spune Tshepo Madlingozi. Madlingozi, de 31 de ani, este conferenţiar în drept la Universitatea din Pretoria şi coordonator al Grupului de Susţinere Khulumani, o organizaţie ce reuneşte 58.000 de victime ale violenţei politice, comise în principal în timpul apartheidului. „Poţi să spui: «Acum toată lumea e egală; hai să ne vedem de viaţa noastră!» Asta le convine celor care au beneficiat de acest sistem, dar nu contribuie cu nimic la reinstaurarea dreptăţii şi nu poate anula generaţii întregi de rasism înrădăcinat, ură palpabilă sau sentimente de inadecvare.“

„Muncă, pâine, apă şi sare pentru toţi!“  În 1994, discursul inaugural al preşedintelui Mandela a vorbit despre esenţa unei demnităţi în mare parte absente în regimul de apartheid. În timpul acelei perioade de segregare extremă, negrii – acum reprezentând 79% din cei 49 de milioane de locuitori ai ţării – au fost treptat lipsiţi de drepturi civile. Au fost repartizaţi pe regiuni etnice, prevăzute să devină independente, pentru ca Africa de Sud să poată deveni o naţiune majoritar albă. Milioanele de oameni care trăiau în zonele rezervate negrilor din afara regiunilor etnice, o forţă de muncă esenţială pentru economie, erau nevoiţi să aibă asupra lor permise de trecere. Primele alegeri naţionale democratice din Africa de Sud, care l-au instalat ca preşedinte pe Nelson Mandela, au dus la dizolvarea regiunilor şi la crearea a nouă provincii, pentru a stabili punţi de legătură între grupările etnice. Foto: James Nachtwey

Deţinutul
La mai puţin de o lună după atentatele cu bombă de la Worcester, Daniel Stephanus „Stefaans“ Coetzee, de 19 ani, a telefonat la poliţie din ascunzătoarea lui aflată la o fermă, în inima ţinutului muntos Great Karoo – o regiune semiaridă, slab populată, din zona central-vestică a ţării – asumându-şi răspunderea pentru acele atrocităţi. Coetzee s-a adresat ofiţerului de poliţie care se ocupa de caz cu multă deferenţă: i-a spus „Oom – unchiule“. A spus că aflase că printre morţi se aflau şi copii, motiv pentru care nu avea de ales şi hotărâse să se predea. Băiatul avea manierele rezervate ale omului de la ţară şi un fel de a rămâne impasibil, ca o pisică.

Înainte de a fi arestat – şi ani buni după aceea – Coetzee a făcut parte din aproape toate grupările de extremă dreaptă care susţineau în Africa de Sud supremaţia albilor – inclusiv una sau două atât de secrete şi de obscure, încât nici măcar membrii lor nu păreau capabili să explice exact ce erau: Wit Wolwe, Israel Visie, Boere Aanvals Troepe. Din închisoare, Coetzee a continuat să comunice cu membrii Ku Klux Klanului din Statele Unite şi cu grupări neonaziste din Germania, încurajându-le eforturile. A sporit rândurile structurilor pseudomilitare ale grupărilor rasiste naţionale. În materie de supremaţie a albilor, Coetzee era un adevărat cap de afiş. În ierarhia strictă a Închisorii de Maximă Securitate Helderstroom, din provincia Western Cape, el era însă o formă de viaţă inferioară. „Aveam 19 ani şi eram alb. Toţi voiau să mă violeze – povesteşte Coetzee despre acei primi ani petrecuţi în celule comune supraaglomerate, unde stăteau între 60 şi 120 de bărbaţi. Nu puteam să fac rost de un pat de jos. Nu puteam să fac rost nici măcar de un pat de sus. Nu puteam să fac rost de niciun fel de pat.“ Coetzee dormea direct pe podea.

În noiembrie 2009, când mă întâlnesc cu el în Penitenciarul Central din Pretoria, unde a stat închis mai bine de un deceniu, Coetzee tocmai a împlinit 32 de ani. Cum nu a mai simţit soarele de multă vreme, pielea lui s-a decolorat până la cenuşiu. Deşi arată izbitor de tânăr, are un mănunchi de riduri fine la colţul ochilor, aşa cum vezi de obicei doar la bărbaţii mult mai în vârstă. Are părul închis la culoare, moale şi tuns foarte scurt. Cureaua de piele cu care îşi leagă salopeta portocalie de puşcăriaş e strânsă până la ultima gaură. Nu mă surprinde deloc să aflu că, înainte să fie închis, putea să alerge rapid pe distanţe mari, chiar şi pe o arşiţă cumplită, cu foarte puţină apă sau alt soi de „combustibil“. „Îmi plăcea grozav să alerg – spune el, de parcă vorbele astea ar putea să-i elibereze din nou picioarele. Ja, fugeam, nu glumă!“

Stau faţă în faţă cu Coetzee, cu genunchii mei lângă ai lui, într-o cameră mare, cu un aer oarecare şi pereţi galbeni, destinată vizitelor în închisoare. Pe un perete, cinci sau şase ferestre lasă să se prelingă o lumină cleioasă, care nu sporeşte cu nimic strălucirea verzuie a becurilor fluorescente. E dimineaţă, târziu, şi plouă torenţial încă de la începutul nopţii trecute. Ca urmare, e frig – şi amândoi tremurăm.

Coetzee îmi spune că s-a născut în 1977, având o mamă nepăsătoare şi un tată beţiv. Nu-i ţine minte pe părinţii lui împreună. La început, a stat cu tatăl lui în Orange Free State (acum Free State). Când a împlinit opt sau nouă ani, tatăl lui era deja terminat. După ce a petrecut o vreme într-un orfelinat, Coetzee a fost trimis să stea cu mama lui în Upington, în Northern Cape. În următorii şase sau şapte ani, a avut de suferit din toate părţile, tot mutându-se dintr-un cămin în altul, până când, la 15 sau 16 ani, a fost luat sub aripa ocrotitoare a unui bărbat pe nume Johannes van der Westhuizen. Lider al organizaţiei de extremă dreaptă Israel Visie, care susţine supremaţia albilor, van der Westhuizen era un vegetarian strict, nu consuma droguri, nu bea alcool şi studia o biblie care fusese rescrisă pentru a susţine ideea că oricine nu era alb, era un simplu animal. În ochii lui Coetzee, van der Westhuizen avea exact mărimea şi vârsta unui tată.

Dacă ai merge la vreo 500 km spre nord-est de Cape Town, până când cerul nopţii s-ar face atât de negru încât ai putea să vezi până la începuturile timpului, probabil că te-ai afla în ţinuturile muntoase Great Karoo. La începutul secolului al XIX-lea, pe câmpiile nesfârşite de dincolo de piscurile julite ale Munţilor Nuweveld se ascundeau cei certaţi cu legea, hoţii de vite sau pistolarii prea iuţi de mână. Chiar şi astăzi, atât de puţini oameni sunt suficient de duri sau de nebuni ca să-şi câştige existenţa pe aceste pământuri de cremene, cu arome piperate, considerate destinaţia perfectă pentru cei care vor să admire stelele – sau care fug de lumea modernă. Această ascunzătoare secretă şi îndepărtată l-a atras pe van der Westhuizen, un bărbat care nega hotărât realităţile tranziţiei sud-africane. La ferma lui, închiriată în acest ascunziş, au fost puse la cale atentatele cu bombă.

„Când am ajuns în închisoare, am cerut Biblia –  spune Coetzee, explicând cum a început să se dezbare de ura care îl făcuse să ajungă pe podeaua unei celule supraaglomerate dintr-o închisoare de maximă securitate. Dar biblia pe care mi-au dat-o acolo nu era aceeaşi biblie pe care o studiam cu van der Westhuizen. Mi-am dat seama că biblia pe care o citisem cu el era denaturată. Asta a fost prima chestie.“ Apoi, Coetzee a fost transferat în Penitenciarul Central din Pretoria, unde a făcut cursuri de controlare a furiei şi justiţie reparatorie. A scris o scrisoare conducerii închisorii, întrebând dacă i s-ar permite să-şi ceară scuze persoanelor şi familiilor pe care le făcuse să sufere. (Conducerea l-a sfătuit să renunţe la idee.) Dar, deşi avea remuşcări pentru ceea ce făcuse, Coetzee încă era un rasist.

La începutul lui 2002, la cinci ani după arestare, a fost repartizat să lucreze cu un prizonier mai în vârstă, Eugene de Kock. Abia trecut de 60 de ani, de Kock ispăşea două sentinţe de închisoare pe viaţă plus 212 ani, pentru crime împotriva umanităţii comise cât a fost colonel al celebrei unităţi secrete de securitate a Poliţiei Sud-Africane. (Oamenii lui îl porecliseră „Prime Evil“ – Răul Primordial –, un nume adoptat şi de presă.) Ore în şir, cei doi bărbaţi spălau împreună podelele. „Eugene îmi tot repeta: «Stefaans, trebuie să încetezi să te mai consideri superior numai datorită culorii pielii tale» – povesteşte Coetzee. Îmi spunea: «Ascultă-mă pe mine, eu am învăţat asta în modul cel mai dificil cu putinţă.» Îl rugam pe Eugene să nu mă mai bată la cap. Dar vorbea tot timpul despre asta. El mi-a spus că, până nu voi înceta să fiu rasist, voi rămâne prizonier în două închisori: una în jurul trupului, alta în jurul inimii.“

Transformarea sa dintr-un cartier haotic într-o suburbie înfloritoare a Johannesburgului a fost impulsionată de deschiderea în 2007 a unui mall de 65.000 de metri pătraţi. Denumit după dezvoltatorul său, Richard Maponya, un profesor devenit antreprenor, acest centru de sticlă şi oţel atrage 1,5 milioane de persoane pe lună. Foto: James Nachtwey

Conversaţia
Este adevărat că, dacă fiecare copil dintr-o familie cu probleme din Africa de Sud ar creşte şi ar comite un act de brutalitate, nu ar mai rămâne nimeni şi nimic în această ţară. Dar tot atât de adevărat e că aici se produc zilnic 50 de crime şi 140 de violuri raportate. Acestea sunt cazurile declarate, dar se consideră că numărul real ar fi de ordinul sutelor. „Da, violenţa este foarte adânc înrădăcinată în această cultură – spune Marjorie Jobson, director naţional al Grupului de Susţinere Khulumani. Nu uitaţi, copiii care au crescut în atmosfera de apartheid, cu toate lecţiile acelei epoci, acei copii au devenit acum adulţi.“

Plec din Johannesburg cu maşina, împreună cu Jobson – o doctoriţă trecută de 50 de ani, dezarmant de politicoasă. Traversăm periferia Pretoriei într-o după-amiază de vară fără cusur, la sfârşitul lui 2009. De aici, capitala administrativă a Africii de Sud pare toată numai flori cuprinse de nerăbdare – 50.000 de jacaranda împrumută oraşului o strălucire exuberantă, luxuriantă, iar străzile sunt mărginite de răsaduri de crini-de-Nil. Peste tot se văd reclame pentru Cupa Mondială la Fotbal. O cale ferată pentru un tren de mare viteză se construieşte paralel cu şoseaua.

„Toată lumea era deja obosită în 1994. Cred că nu mai voiau decât să pună capăt apartheidului, iar guvernul să repare totul. Dar nu s-a întâmplat aşa – spune Jobson. Depinde de fiecare sud-african să participe activ la acest proces reparator. Ştii, forţa individului… Forţa unui singur om de a perpetua trecutul violent sau de a contribui la clădirea unei societăţi paşnice şi drepte.“ În felul acesta, discuţia noastră revine la Coetzee. La un moment dat, în 2004, Jobson a primit un telefon de la Eugene de Kock. De-a lungul anilor, de Kock a încercat să-i ajute pe cei din Grupul Khulumani să localizeze persoanele dispărute în timpul perioadei de conflict, descriind cu oarecare detalii modul în care dispăruseră – în principal fiindcă el era responsabil de ceea ce se întâmplase cu ei. De Kock i-a povestit lui Jobson că, în ultimii doi ani, se apropiase de un tânăr pe nume Stefaans Coetzee. „Stefaans voia să se vadă cu victimele lui şi să-şi ceară iertare pentru ceea ce le făcuse“ – spune ea. Jobson nu s-a împotrivit să-l ajute. Singura problemă era că tânărul Coetzee nu ştia cine erau victimele lui. Nu putea să dea niciun nume şi – dincolo de faptul că trei dintre morţi erau copii – nu ştia nimic despre ele, deci nu le putea identifica.

Preşedinţii
În 2005, Thabo Mbeki, în al doilea mandat al său ca preşedinte al Africii de Sud, l-a demis pe Jacob Zuma, vicepreşedintele. Zuma fusese implicat într-un scandal de corupţie – o afacere cu arme în valoare de cinci miliarde de dolari. (Capetele de acuzare au fost retrase în aprilie 2009). Mbeki a crezut probabil că mergea la sigur dacă se descotorosea de acest mare preot al populismului, care îi făcea probleme. Dar s-a dovedit a fi pentru el, din punct de vedere politic, sărutul morţii – căci a scindat puternic partidul aflat la conducere, Congresul Naţional African, sau ANC. Până la sfârşitul anului, suporterii lui Zuma ardeau deja tricouri imprimate cu chipul lui Mbeki.

Zuma şi Mbeki, deşi ambii de multă vreme activişti în cadrul ANC, sunt cum nu se poate mai diferiţi. Mbeki este un xhosa din Eastern Cape, cu educaţie superioară şi detaşare emoţională. Zuma este un zulus din KwaZulu-Natal, fără educaţie formală; a stat închis zece ani pe Insula Robben pentru că s-a opus apartheidului. Un om de acţiune charismatic, are la activ trei soţii şi o acuzaţie de viol. (A fost achitat în 2006.)

În 2007, Mbeki a anunţat în faţa ambelor camere ale parlamentului că autorizase o dispensă specială pentru aplicarea graţierilor în cazul crimelor politice comise între 1994 şi 1999. Explicaţia oficială a lui Mbeki a fost că dorea să finalizeze astfel misiunea Comisiei pentru Adevăr şi Reconciliere. Neoficial, manevra a fost percepută de către unii drept un efort de a câştiga susţinerea de care avea mare nevoie preşedintele în declin. În anul următor, un grup alcătuit din câte un reprezentant al fiecăruia dintre cele 15 partide politice oficiale a recomandat 120 de prizonieri pentru a fi graţiaţi de preşedinte.

„A fost o încercare de a exercita o influenţă politică“ – spune Tshepo Madlingozi, de la Universitatea din Pretoria. Dar procedura a trecut cu vederea ceva ce stătuse la baza politică, morală şi emoţională a TRC – consultarea victimelor înainte ca prizonierii să fie amnistiaţi. Pentru grupările de susţinere a drepturilor omului, această dispensă specială nu era un act de reconciliere, ci o oportunitate politică menită să închidă undeva o uşă, pentru ca viaţa să meargă mai departe. Opt organizaţii, inclusiv Grupul de Susţinere Khulumani, au intentat un proces legal, care în final a ajuns la Curtea Constituţională a Africii de Sud, cea mai înaltă instanţă a ţării, pe 10 noiembrie 2009. La momentul respectiv, Mbeki demisionase deja, iar Zuma – JZ, după cum i se spune în mod popular – era preşedinte.

Intermediarul
Pe lista deţinuţilor politici propuşi pentru o posibilă graţiere, un nume i-a sărit în ochi lui Marjorie Jobson: omul despre care îi vorbise Eugene de Kock când o sunase din închisoare, Stefaans Coetzee. La vremea respectivă, Grupul Khulumani deja contactase victimele celor de pe listă, inclusiv pe Olga Macingwane.

Dintr-o privire, casa modestă a lui Jobson din Grahamstown, în Eastern Cape, dezvăluie teancuri de cărţi peste tot, pe mobila din camera de zi, în vrafuri pe podea sau risipite pe masa din sufragerie. „Pe de o parte, Grupul Khulumani s-a constituit ca parte în proces ca să se asigure că se ţinea cont de drepturile victimelor, în acest proces de graţiere – spune Jobson, strângând cărţile din bucătărie ca să facă loc pentru masa de prânz. Pe de altă parte, eu primeam tot mai multe telefoane din partea asistentului social şi a preotului lui Stefaans, care mă implorau să văd dacă n-aş putea să-i aranjez o întâlnire cu victimele lui. Deloc surprinzător, victimele atentatului cu bombă din Worcester erau sceptice. Aveau întrebări: «De ce vrea să se întâlnească cu noi acum? Ce avem noi de câştigat din asta? Acum se simte vinovat? Oare chiar s-a schimbat?»“ Jobson îmi pune în faţă un castron cu supă de pui şi tăiţei. Cu gândurile aiurea, nici nu se atinge de mâncarea ei. „Pe mine mă interesa să se facă dreptate – continuă ea –, dar şi mai mult mă interesa procesul de reconciliere. Era o dilemă.“  În final, Jobson a cerut ajutorul unui coleg de nădejde: Tshepo Madlingozi.

În ziua când mă întâlnesc cu el în biroul lui de la Facultatea de Drept, Madlingozi poartă blugi negri, o cămaşă albastră lungă, cu mânecile suflecate, şi încălţări sport de piele. Discuţia noastră e însoţită de obişnuita ceaşcă de ceai. „Rooibos sau normal?“ – mă întrebase Madlingozi, oferindu-mi fie ceaiul de plante originar din Africa de Sud, fie ceai negru, obişnuit. Acum suflă în ceaşcă, privindu-mă pe deasupra ei. „Am hotărât că eu eram cel care trebuia să discute cu Coetzee, ca să văd dacă era adevărat ce spunea. Eram foarte agitat şi foarte sceptic. Nu ştiam cum aveam să reacţionez.“

La jumătatea lui aprilie 2009, a fost stabilită o zi pentru întâlnirea dintre Madlingozi şi Coetzee, în biroul asistentului social de la Penitenciarul Central din Pretoria. „În sinea mea, îmi imaginam un tip cu un aer foarte rasist, ştii, nu omul care a păşit în birou. Am văzut un băiat de vârsta mea. Arăta destul de bine, dar foarte timid. Şi el a fost mirat. Se aştepta să vadă un activist ANC bătrân şi radical.“

Madlingozi i-a strâns mâna lui Coetzee şi s-a prezentat. Coetzee i-a strâns mâna lui Madlingozi şi i-a mulţumit că a venit. Cei doi au stat de vorbă câteva ore. „Mai mult despre noi înşine – spune Madlingozi. Ce-i lipseşte lui în închisoare? Cum am ajuns eu avocat? Cum a ajuns el deţinut? Ce speranţe avem fiecare? Ce speranţe avem pentru ţara noastră?“

Madlingozi e cu câteva luni mai tânăr decât Coetzee.

S-a născut în Mangaung, în zona delimitată pentru negri, lângă Bloemfontein, în fostul Orange Free State – geografic vorbind, nu departe de locul unde s-a născut Coetzee, deşi, din punct de vedere cultural, într-o lume complet diferită. „Era un loc destul de jalnic şi foarte violent“ – spune el. Tatăl lui Madlingozi venise să lucreze în minele de aur. „Munca la mare distanţă de casă era unul dintre cele mai devastatoare aspecte ale sistemului de apartheid – spune Madlingozi. Distrugea familii. Distrugea comunităţi. Pentru guvernul care promova apartheidul era o cale de a obţine capital, dar pe bărbaţii care nu puteau să vină acasă şi să aibă grijă de familiile lor îi emascula. Taţii nu puteau transmite mai departe elemente de folclor, cultură sau valori. Pentru cei rămaşi acasă, tatăl se întorcea abia după trei luni, când nici nu mai ştia care îi era locul în familie. Mulţi dintre bărbaţi îşi reafirmau poziţia prin violenţă.“

Tatăl lui Madlingozi a murit din cauza unui infarct când fiul lui avea 14 ani. „Eu şi mama abia ne mutaserăm într-un oraş minier, ca să fim mai aproape de el. Abia începuserăm să ne împrietenim din nou. Avea un apetit vorace pentru citit romane şi citeam mult împreună.“ Madlingozi a terminat şcoala în Welkom, un oraş ridicat la sfârşitul anilor 1940 de Anglo American Corporation pentru cei care lucrau în minele de aur. Cele din oraş şi din jurul oraşului sunt foarte adânci. În fiecare dimineaţă, din subteran se pompează la suprafaţă apă sălcie, în nişte tingiri. Deasupra lor se adună stoluri întregi de flamingo, gâşte-egiptene şi ibişi sacri. Aerul devine înţepător din cauza mirosului de sare şi găinaţ.

Madlingozi se apleacă spre mine. „Întâlnirea cu Stefaans mi-a reînsufleţit credinţa în viitorul Africii de Sud – spune el. Viziunea mea e dată de conştiinţa de negru, iar aceasta nu s-a schimbat după ce l-am cunoscut pe Stefaans. Dar întâlnirea cu el m-a făcut să-mi dau seama că până şi cei mai înflăcăraţi rasişti,  fie ei chiar şi ucigaşi, pot să se schimbe şi să devină umili. Da, inteligenţa şi umilinţa lui Stefaans, modul profund în care aprecia consecinţele acţiunilor sale şi sistemul de apartheid, precum şi înţelegerea faptului că reconcilierea nu înseamnă doar să arăţi bunăvoinţă, toate au fost pentru mine o uriaşă sursă de inspiraţie.“ Madlingozi stă cu ambele mâini proptite sub bărbie. „Acum înţeleg că poate unii mă critică, îmi spun că i-am vândut. Cum pot să-l vizitez pe acest om? Cum pot să am empatie pentru el? Dar aici nu e vorba despre cine câştigă. Nu se poate să fie vorba numai despre asta. Dacă am vrea doar să câştigăm, atunci întotdeauna ar exista şi unii care pierd, şi atunci cum s-ar mai deosebi situaţia de acum de cea de dinainte? Asta a fost dintotdeauna imaginea de ansamblu: să ne vedem mai departe de viaţa noastră, împreună.“ Apoi râde şi se uită la mine aproape ca şi când mi-ar lansa o provocare. „Hmm, e complicat. Deloc plăcut. Poate fi foarte personal şi întotdeauna cu nuanţe de gri. Dar asta e realitatea. În acest punct ne aflăm acum. Cu asta trebuie să lucrăm.“

Un ofiţer din Cape Town imobilizează un suspect în timpul unei percheziţii într-un cartier violent, Cape Flats, devenit simbolul nevoii imperioase a Africii de Sud de a reduce criminalitatea. Dezbrăcat de poliţişti, suspectul nu a fost arestat. Foto: James Nachtwey

Victima
Din Worcester până în Pretoria e un drum pe care îl faci în două zile cu maşina – aproximativ 16 ore. Marjorie Jobson a aranjat ca Olga Macingwane şi alţi trei locuitori din Zwelethemba să închirieze o maşină şi să vină să asiste la audierea de la Curtea Constituţională, pe 10 noiembrie 2009. Cei patru sunt de acord să se vadă cu Stefaans Coetzee cu o zi înainte de audiere, dar numai cu condiţia să nu facă acest lucru ca să-l ierte. „Nu mă duc acolo ca să-l iert – spune apăsat Macingwane. Mă duc acolo ca să-l înfrunt pe omul din mintea mea. Vreau să aud ce are de spus în apărarea lui. Dar categoric nu mă duc acolo ca să-l iert.“

Viaţa a devenit dificilă pentru Olga Macingwane după atentatul cu bombă, şi nu numai din cauza motivelor evidente. Cadre ale ANC s-au folosit de înmormântările victimelor pentru un plus de imagine politică, purtându-i pe străzi pe supravieţuitorii schilodiţi de atac, în scaunele lor cu rotile, incantând melodiile devenite populare în timpul conflictelor. Apoi, în 2003, soţul lui Macingwane a murit şi, fără sprijinul lui, ea nu şi-a mai putut creşte cei trei copii, care au fost trimişi să locuiască la nişte rude. O fotografie a fostului soţ, laminată, dezvăluie exact perechea pe care ai alege-o pentru Olga. Stă în picioare în faţa unui Datsun galben, lustruit, din anii 1970. Poartă un costum cu vestă şi emană o aură de rezervă conservatoare. Maşina galbenă e parcată şi acum lângă casa lui Macingwane, dormitând sub o pătură groasă, cenuşie.

9 noiembrie e o zi toridă. Macingwane şi ceilalţi trei locuitori din Zwelethemba – între care şi Harris Sibeko, soţul femeii care era viceprimar la momentul atacului – intră în biroul asistentului social din Penitenciarul Central din Pretoria şi-l văd pe Coetzee stând într-un colţ, în salopeta lui portocalie, pe care e imprimat cuvântul „Deţinut“. „Am fost şocată“ – spune mai târziu Macingwane. Am văzut un puşti. Nu bărbatul pe care l-am avut în mintea mea în toţi acei ani, ci doar un băieţandru. Ce caută puştiul ăsta aici? Cum s-a întâmplat una ca asta? Brusc, am căzut pe gânduri.“

Macingwane cere să se înceapă cu o rugăciune. În liniştea care se aşterne, ea se aşază în genunchi – cu mare greutate, fiindcă cele două zile petrecute în maşina închiriată nu i-au ajutat deloc picioarele suferinde – şi începe să se roage în xhosa. Îi aduce slavă lui Dumnezeu pentru sfinţenia Lui. Îi mulţumeşte lui Dumnezeu că a mai adus Africii de Sud o nouă zi. Îi cere lui Dumnezeu să-i ierte greşelile, aşa cum şi ea le iartă greşiţilor ei. Îl roagă pe Dumnezeu să se facă voia Lui în această încăpere, astăzi. Apoi se aşază pe scaun. În timp ce alţi membri ai grupului îşi şterg sudoarea de pe frunte şi îşi fac vânt ca să se mai răcorească, Macingwane îşi menţine postura sobră.

Întâlnirea se derulează într-un amestec de xhosa, afrikaans şi engleză. Macingwane rămâne mai mult tăcută. „El trebuie să ne dea nişte explicaţii, înainte să vorbesc şi eu“ – anunţă ea de la bun început.

Coetzee nu vorbeşte despre copilăria lui. Vorbeşte despre planurile pentru atentat, cum a fost el ales pentru excelentele lui abilităţi militare, despre anii petrecuţi în închisoare. Roagă să i se pună întrebări, iar grupul reacţionează. Cum a învăţat să-i urască pe negri? Cum a reuşit să se dezbare de această ură? Cum îşi petrece zilele acum? Îi pare rău? Şi, dacă îi pare atât de rău, ce le poate oferi? Coetzee recunoaşte că nu poate oferi nimic material lumii, în afară de centura de piele care îi susţine salopeta portocalie. Dar spune că, dacă va ieşi din închisoare, cu voia lui Dumnezeu, poate încerca să compenseze ce a făcut. „Există acum în Africa de Sud copii – spune el –, copii fără părinţi. Ei ar putea fi tentaţi să intre în bande violente, să meargă pe calea urii, nu a iubirii.“ Adaugă: „Eu le pot arăta că prima viaţă pe care trebuie să o schimbi e chiar viaţa ta.“

Când Coetzee e întrebat ce visuri are pentru viitor, răspunde că i-ar plăcea să se căsătorească. Spune că va trebui să le povestească viitoarei lui soţii şi copiilor pe care s-ar putea să-i aibă că e un ucigaş.

Acum intervine Harris Sibeko. „Ascultă aici, şefule, trebuie să aştepţi până când un copil e suficient de mare ca să înţeleagă ce-i spui, altfel copilul ăla te va urî.“ Sibeko se întoarce către ceilalţi şi îi întreabă: „Chiar credeţi că-l putem numi pe acest tânăr un ucigaş? Ce nume credeţi că i s-ar potrivi mai bine?“ Apoi, Sibeko îşi răspunde singur: „Cred că ar trebui să ţi se spună «agent operativ militar». Da, ar fi mai bine aşa.“

Grupul e de acord cu Sibeko. Apoi, Sibeko îl întreabă pe Coetzee dacă primeşte vizitatori la închisoare. Coetzee îi răspunde că un fost deţinut mai vine, când şi când. Sibeko e şocat. „Nimeni din familia ta nu vine să te vadă?“ Coetzee răspunde: „Nu.“

Întrevederea ţine două ore. În sfârşit, Olga Macingwane se ridică în picioare. Lucru neobişnuit, se luptă să-şi înfrângă emoţia. Spune: „Stefaans, când te văd, îl văd în tine pe băiatul surorii mele şi nu pot să te urăsc.“ Femeia îşi întinde braţele. „Vino încoace, băiete“ – spune ea în xhosa. Coetzee face un pas şi se lasă cuprins în îmbrăţişarea ei. „Te iert – spune blând Macingwane. Am ascultat tot ce ai spus şi te iert.“

Legea
În acea zi, Daniel Stephanus Coetzee a devenit singurul dintre cei 120 de deţinuţi politici propuşi pentru graţiere prezidenţială care s-a întâlnit cu victimele lui. A doua zi, pe 10 noiembrie, s-a întrunit Curtea Constituţională a Africii de Sud, având patru noi judecători numiţi de preşedintele Zuma. Pe ordinea de zi, primul punct este prezentarea argumentelor pro sau contra: trebuie sau nu ca preşedintele să aibă voie să graţieze orice deţinut politic fără o audiere organizată pentru victimele acestuia? Avocatul lui Zuma susţine varianta puterii de graţiere neîngrădite a preşedintelui. Şi avocatul care îl reprezintă pe unul dintre deţinuţi pledează pentru o asemenea împuternicire. Dar un avocat al grupării pentru drepturile omului insistă ca niciun criminal politic să nu fie graţiat fără să fie audiate şi victimele lui. (Pe 23 februarie 2010, Curtea Constituţională a decis în favoarea victimelor.)

În instanţă sunt prezente mai bine de 30 de victime ale crimelor politice în care sunt implicaţi mai mulţi vinovaţi. Câteva dintre victime poartă tricouri cu inscripţia „Nicio reconciliere fără adevăr, reparaţii şi compensare.“ Printre acestea se numără şi Olga Macingwane.

„Îl iert, dar asta nu înseamnă că îl graţiez – îmi spune pe urmă Macingwane. Acum suntem o ţară cu legi. Trăim într-o ţară care respectă vocile tuturor oamenilor. De legile ţării mele depinde dacă Stefaans va fi sau nu graţiat.“

Legea sud-africană a susţinut prea mult timp separatismul şi suspiciunea. Acum, constituţia ţării susţine demnitatea şi egalitatea tuturor cetăţenilor, dar forţa acestui document există doar în măsura în care oamenii îşi doresc să trăiască în spiritul lui. Pe 23 ianuarie 2010 – după cum prevăzuse de mult timp preotul Deon Snyman – reprezentanţi ai parohiilor Worcester şi Zwelethemba se adună la Biserica Olandeză Reformată din Worcester. Peste drum, într-un parc larg şi umbros, se află un mic monument ridicat în memoria celor patru persoane ucise de atentatul cu bombă din 1996. Întâlnirea începe cu o rugăciune. Apoi, Macingwane şi Sibeko vorbesc despre călătoria lor la Pretoria, întâlnirea cu Coetzee şi iertarea pe care i-au acordat-o. Se discută despre procesul reparator – două dintre idei sunt un centru pentru tineri şi un centru care să creeze locuri de muncă. Grupul e de acord să-l invite pe Coetzee la o slujbă ţinută în Worcester, dacă autorităţile penitenciarului vor fi de acord. Se stabileşte data unei viitoare întâlniri. Olga Macingwane este aleasă în fruntea comitetului care va superviza procesul reparator în lunile şi anii următori.

„Când l-am iertat pe Stefaans – spune Macingwane –, acea etichetă de «victimă» nu a mai avut aceeaşi putere asupra mea. Fizic vorbind, bineînţeles, durerea va exista mereu. Dar cel puţin mintea mea şi-a găsit o oarecare pace. Nu mai sunt Olga, victima. Acum sunt Olga. Sunt doamna Olga Macingwane.“

Tinerii căsătoriţi Felicity Nyikadzino Berold şi Ralph Berold, ambii de 33 de ani, se bucură de un joc de Scrabble lângă Lacul Zoo, din Johannesburg. „Lucrurile s-au schimbat mult în ultimii zece ani – spune Ralph. Există forme subtile de prejudecăţi, dar generaţia tânără e mult mai relaxată în faţa diversităţii.“ Foto: James Nachtwey

Articolul a fost publicat în numărul din iunie 2010 al revistei National Geographic



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*