Jocurile lui Putin

O reclamă uriașă promovează un complex de stațiuni pentru Jocurile Olimpice din 2014. Criticii spun că folosește imagini de inspirație fascistă.

Pentru Rusia, găzduirea Jocurilor Olimpice de Iarnă ar putea demonstra că a redevenit, în sfârșit, o putere globală.

Dar stațiunea litorală Soci – o țintă pentru insurgenții islamiști, scena unui fost genocid – este un loc cam impropriu pentru a organiza evenimentul.

Text: Brett Forrest
Foto: Thomas Dworzak

Valeri Inozemțev urcă pe o potecă de munte prin noroiul șantierului. Trece de un cămin olimpic, pe lângă viloiul nou-nouț al unui birocrat din Moscova și camioane care cară pietriș și bare de oțel. Pe lângă toate lucrurile care înainte nu-și aveau locul aici. Inozemțev a trăit o jumătate de secol în acest sat cândva adormit, Krasnaia Poliana, din Caucazul de Nord rusesc, dinainte de a deveni o prioritate de maximă urgență pentru Kremlin. „Acesta a fost cel mai minunat loc din Uniunea Sovietică – spune el. Natură virgină. Iar acum…“ Glasul i se îneacă de amărăciune.

Inozemțev, în vârstă de 73 de ani, urcă mai departe pe munte cu pași întinși, tinerești. Ajungând la o pădure de castani, se oprește ca să-și aranjeze pelerina maro. Își trece două degete peste mustața albă și stufoasă, apoi arată în jos pe versantul muntelui la macarale și muncitorii constructori ocupați să facă bucățele Krasnaia Poliana, transformând-o în marea realizare publică a președintelui rus Vladimir Putin. „Uneori îmi închipui cum va veni un cutremur și va distruge tot“ – spune Inozemțev. Prin ceața munților, prin coclaurii sudici ai unui imperiu cândva puternic, Jocurile Olimpice aproape au sosit.

Rusia nu mai este un imperiu. Însă la fel ca alte țări mari și mărețe, tânjește să fie unul. Trebuie să găsească un debușeu pentru ambițiile sale, iar timp de două săptămâni din februarie îl va avea. Prin puterea voinței rusești, Jocurile Olimpice de Iarnă vin într-un loc nesigur. Jocurile de la Soci, pe coasta Mării Negre, vor avea loc pe scena unui recent teatru de război  cu Georgia, pe locul a ceea ce mulți numesc genocidul unui popor (cerchezii) și pe orbita unei insurgențe islamice (în Daghestan, Cecenia, Ingușetia și Kabardino-Balkaria). Statul a resuscitat o miliție temută, cazacii, care să ajute la păstrarea păcii pe care unii ar putea plănui să o spulbere. Circulă peste tot acuzații de mită, temperaturile ridicate amenință ninsoarea necesară pentru competiție, iar activiștii au cerut un boicot din cauza legislației antihomosexualitate adoptate de parlamentul rus. Ca răspuns, Putin a interzis protestele și mitingurile în Soci pe durata Jocurilor.

Oraș-stațiune situat pe plajele Mării Negre, Soci i-a atras pe cei bogați în timpul țarului Nicolae II, apoi pe liderii sovietici și muncitorii comuniști, cu un complex de sanatorii construite pentru a alina efectele negative ale iernilor nordice. Acum, aceste construcții  decrepite se dezintegrează, frunzele palmierilor slavi fluturând peste o clientelă provincială într-unul dintre puținele orașe subtropicale ale Rusiei. Deși Soci este gazda acestor Jocuri Olimpice, competițiile propriu-zise vor fi organizate în altă parte. Cele de patinaj vor avea loc la Adler, la 27 km spre sud, pe coastă. Întrecerile de schi vor fi la Krasnaia Poliana, la 47 km spre est, în Munții Caucaz.

Aproape fiecare loc de desfășurare a Jocurilor a fost construit de la zero – patinoarele din Adler, circuitul de bob și satele alpine trase la xerox din Krasnaia Poliana, calea ferată și infrastructura care le conectează și le fac accesibile. Actualul cost oficial, 50 de miliarde de dolari, este probabil subevaluat. Chiar și așa, Jocurile Olimpice de la Soci au costat mai mult decât oricare jocuri dinaintea lor. Cu multe miliarde de dolari strânse și cheltuite, nu este cel mai chibzuit plan de afaceri conceput vreodată. Dar asta nu este o afacere.

Nu este nici o chestiune eminamente sportivă. Evenimentul este menit să fie apogeul realizărilor lui Putin, un lider pe care mulți ruși îl consideră trimis de Dumnezeu ca să călăuzească Rusia departe de înfrângerile și umilirile sale. Sămânța acestor jocuri a încolțit  în mintea lui acum mai bine de un deceniu.

Stațiunea Alpină Rosa Khutor (sus) a fost construită pentru a ajuta Rusia să câștige organizarea Jocurilor de la Soci. Cu un cost de peste 50 de miliarde de dolari, aceste jocuri vor fi cele mai scumpe din toate timpurile.

O singură stradă cu două benzi trece prin valea formată din numeroasele piscuri caucaziene din Krasnaia Poliana. Cu doar câțiva ani în urmă, aceasta era o modestă localitate de schi cu câteva mii de locuitori, inocența ei fiind păzită de pasionații de schi off-piste, o insulă a inițiaților și a avalanșelor periodice. Acum toate astea au dispărut odată cu construcțiile de proporții și cu cei 20.000 de lucrători migranți care au venit să reconstruiască satul. Mai demult, această vale a fost martoră la distrugerea unui popor aproape uitat de lumea din afară, până când Jocurile Olimpice i-au reînviat memoria.

Pe o stradă laterală, într-o după-amiază de iarnă, Astemir Djantimirov stă acasă, așteptând ca șeful său să-i dea ceva de făcut. Djantimirov lucrează pentru serviciul de gaze al orașului, Gorgaz, unde instalează butelii noi și le repară pe cele vechi. Însă nu meseria este trăsătura lui distinctivă, nici nasul lui proeminent sau felul lui direct de a fi. Djantimirov, în ciuda terminației rusificate a numelui său de familie, este rus doar prin cetățenie, dar nu asta îl evidențiază între numeroșii muncitori care au inundat valea. El este cerchez, dintr-un grup etnic aproape eliminat din zonă acum 150 de ani, când armata țarului i-a cotropit pe locuitorii muntelui. Trăiește cu soția lui și cu cei trei copii la etajul întâi al unei mici case tip vagon. Cele câteva camere sunt ordonate și liniștite, în timp ce familia se ocupă de teme și treburi gospodărești.

Djantimirov descrie cum a auzit vechile povești cercheze când familia se aduna la înmormântări în regiunea Cerkessk, peste munții aflați la nord-est de aici. „Era pe vremea când ascultam cu urechile ciulite“ – spune el. Mătușile și unchii povesteau cum armatele țarilor au sosit la începutul secolului al XIX-lea, cum Războiul Caucazian a continuat sporadic timp de zeci de ani, cum cerchezii au pierdut teritoriul și multe altele.

Când Rusia a cucerit Caucazul, țarii și generalii lor știau foarte puțin despre regiune și despre numeroasele triburi și limbi care coexistau în cutele stâncoase ale lanțului muntos. Cazacii din Kuban, războinici rătăcitori, care patrulau la granița sudică a Rusiei, știau destul de bine că nu trebuie să pătrundă între stâncile năpădite de pini,  unde alții se aventuraseră spre pieire.  Soldatul rus pierdut sau drumețul erau în mod curent capturați pe acest teritoriu, vândut de la un trib la altul în schimbul unor capre, plante medicinale sau al altor prizonieri. Rușii au obținut controlul asupra acestor teritorii tactice – împlinindu-și ceea ce ei considerau destinul lor expansionist – luptând cu sultanul și șahul, dar înțelegând și faptul că va fi nevoie de un efort special pentru a le stăpâni.

Cerchezii și alte populații locale au luptat împotriva rușilor într-o hotărâtă campanie de gherilă, dar nu una care putea fi câștigată. Rușii au simțit o atracție specială față de Caucaz – față de vivacitatea luptei de frontieră, față de dragostea interzisă a femeilor cercheze, față de acest loc abrupt al căutării sufletești unde un aristocrat din Sankt Petersburg putea să renunțe la regulile care l-au format și să devină un cu totul alt om. De-a lungul timpului, acești munți vor deveni locul poeților și scriitorilor, al lui Mihail Lermontov și Lev Tolstoi. În cele din urmă, capacitatea militară rusă s-a dovedit prea mult pentru războinicii munților, care nu au vrut să accepte oferta țarului de a trăi în Siberia sau a emigra în Imperiul Otoman.

Cerchezii au opus ultima oară rezistență în micul canion care se numește acum Krasnaia Poliana, adică Poiana Roșie, un nume pe care unii îl atribuie în mod eronat sângeroasei bătălii. După ce s-au predat în 1864, cerchezii au fost expulzați, iar refugiații au murit cu miile în drum spre Soci. Supraviețuitorii au fost trimiși în diverse colțuri ale Imperiului Otoman. Unii dintre ei au murit la bordul navelor turcești și au fost aruncați peste bord în Marea Neagră.

De când s-a anunțat că Soci va găzdui Jocurile, suferința cerchezilor a ajuns subiect de știri în toată lumea, deoarece activiștii din diasporă au încercat să atragă atenția asupra a ceea ce ei consideră genocid. S-au ținut proteste în orașe din întreaga lume, la Istanbul și New York, la Amman și Vancouver.

„Nu noi am mers în Rusia să ne batem. Ei au venit să se lupte cu noi. Am trăit aici câteva generații – spune Djantimirov. Tot războiul a fost început pentru aceste ținuturi frumoase.“ Djantimirov nu este activist. L-a votat pe Putin în alegerile din 2012. „Am trăit în Rusia ani și ani la rând – spune el. Am trăit alături și ne-am respectat unii pe alții și vom rămâne în Rusia. Dar istoria e istorie și nu e nimic greșit în a vorbi despre ea.“

Cerchezii își vizitează patria strămoșească din Caucaz, unde Imperiul Rus a purtat o campanie militară brutală în secolul al XIX-lea.

Piotr Fedin stă la biroul lui, un om de succes nemulțumit – un simplu proprietar de terenuri în locul întreprinzătorului alpin care a fost cândva –, povestind cum puterea guvernamentală i-a făcut asta. Anii ’90 abia începuseră, iar Fedin a făcut ce făcea orice rus priceput: a deschis o afacere. Era începutul liberei inițiative, începutul a ceea ce avea să devină Rusia capitalistă contemporană, un loc al încercărilor și al erorilor, al reușitelor încurajatoare și al eșecurilor în masă. Era și o vreme a mersului înainte, căci nu mai exista cale de întoarcere la ce-a fost.

Fedin și partenerii săi au cartografiat piscurile din Krasnaia Poliana. Au tăiat pinii și în locul lor au plantat  turnuri de metal. Motorul de la o navă maritimă punea în mișcare teleschiul. Totuși puțină lume a venit să schieze pe circuitul îngrijit al lui Fedin. Cei suficient de bogați pentru a-și permite astfel de hobby-uri burgheze alegeau stațiunea de fițe Courchevel, din Franța, nu provinciala Krasnaia Poliana.

Lucrurile au început să se schimbe într-o zi din anul 2000, când noul președinte, Vladimir Putin, a mers cu teleschiul lui Fedin până în vârful muntelui, apoi a coborât cu măiestrie. În timp ce rușii constatau ce putea face acest nou conducător, în timp ce el își înfrunta adversarii și strângea rândurile cu aliații, în timp ce Rusia se întărea, Putin se întorcea iar și iar la pista lui Fedin. Fiul lui Fedin, Dima, îi învăța pe miniștri și gărzile lor de corp și pe oligarhi cum să facă o întoarcere bruscă, cum să se oprească și cum să salveze aparențele atunci când cad. Aspiranții nu voiau să rateze șansa de a socializa cu omul care ieșea în evidență ca un gen de conducător aparte din lunga istorie a Rusiei.

Fedin a supraviețuit asprimii economiei ruse, în timp ce partenerii săi au plecat, și-au vândut partea. Apoi, când câștigurile dintr-un boom al pieței petroliere au pătruns în societatea rusă, stațiunea lui a devenit profitabilă. Dar numai naivii se bucură de succes în Rusia. Lucrurile pe care le construiești atrag atenția celor care ți le pot lua.

În 2008, un avion al Gazprom a sosit de la Moscova. După cum își amintește Fedin, oamenii de la cea mai mare companie din Rusia, monopolul gazului controlat de stat, au sugerat să meargă la o plimbare cu ei. {i într-un limbaj voalat pe care l-ar putea înțelege oricine, în timp ce avionul Gazprom zbura spre nord peste Rostov, apoi Voronej și Tula, oamenii s-au uitat la Fedin și au zis „Vă respectăm.“ Au propus o cifră ca să-i cumpere afacerea. Fedin știa că nu putea face nimic. În sumbrul turn al Gazprom din Moscova, Fedin a semnat actele ce i s-au pus  în față. „Văd pe chipul  dumneavoastră – i-a spus lui Fedin omul cu contractele. Sunteți trist. Nu banii sunt interesanți pentru dumneavoastră.“ Fedin spune că a primit un preț corect, dar afacerea pe care o construise nu mai era a lui. „Banii sunt numai hârtie“ – a spus Fedin, scriindu-și numele pe contract. (Un purtător de cuvânt al Gazprom a spus într-un e-mail că firma „a fost achiziționată prin tranzacție comercială“.)

Din biroul lui Fedin, fosta sa stațiune se poate vedea prin fereastra din spatele lui. „E un chin să mă uit la ce fac ei – spune el. Au venit de la Moscova și au zis că ei știu totul.“ Vorbește despre alunecări de teren, torenți de noroi și poluare, mită și ambiție politică.

Înainte ca șeful concediat al complexului de sărituri cu schiurile să-și descopere niveluri mari de mercur în sânge (dintr-o sursă misterioasă), înainte ca valurile de furtună să inunde portul de mărfuri Soci, în valoare de mai multe milioane de dolari, înainte ca grupul minoritar să protesteze împotriva organizării jocurilor pe locul unui presupus genocid, înainte ca un elicopter care livra materiale de construcții să se prăbușească într-o rezervație naturală, înainte ca Râul Mzâmta să iasă din matcă, înainte ca legislația antihomosexualitate să provoace indignarea internațională – înainte de toate astea, Jocurile Olimpice de la Soci păreau o idee mai promițătoare. Președintele rus a călătorit în orașul Guatemala în iulie 2007. A vorbit în engleza adversarului în fața unei adunări a Comitetului Internațional Olimpic (CIO), tulburându-i pe cei prezenți, care s-au minunat de ieșirea lui din desișul consoanelor limbii ruse. Faptul că până și cei pe care Putin nu-i conduce par adesea orbiți în prezența lui este o dovadă a atracției puterii.

Totuși când CIO a recompensat cu Jocurile de Iarnă din 2014 orașul Soci, dând Rusiei dreptul de a găzdui lumea, decizia a sporit în mod paradoxal bănuielile statului cu privire la străini și motivele lor.

În locuri precum Soci și Krasnodar (jos), o bază istorică pentru apărarea Rusiei imperiale, autoritățile i-au readus pe cazaci pentru a ajuta la menținerea ordinii.

Jandarmul cazac este însoțit de doi polițiști în timp ce se plimbă pe lângă cele câteva magazine din satul Krasnaia Poliana. În uniformă de iarnă, cazacul iese în evidență: pantaloni de călărie cenușii, cizme înalte de călărie negre, curele maro din piele încrucișate peste o manta de soldat. E ca și cum ar fi teleportat din alt timp.

Cazacii au întemeiat Krasnodarul, acum capitala regiunii în care se găsește Soci, după ce Ecaterina cea Mare le-a dat binecuvântarea ei în secolul al XVIII-lea. Cazacii din Krasnodar își luaseră numele de cazaci din Kuban, după Fluviul Kuban, care curge la nord-vest de Muntele Elbrus, vărsându-se în Marea Azov. Ei îndeplineau sarcina agresivă  și grea de a apăra domeniile de graniță ale Rusiei împotriva atacatorilor care urcau spre nord din teritoriile islamului. Cazacii din Kuban existau în afara legii, ghidându-se după  un cod propriu.

După ce comuniștii au venit la putere, instituția cazacilor a fost abolită și multe decenii această tagmă de călăreți a fost reprimată. Totuși până când Putin a început să schieze în munții lui Fedin, cazacii din Kuban își refăcuseră numărul. Nu numai că supraviețuiseră, dar constituiau și o asemenea forță politică, încât guvernul și-a dat seama că e înțelept să folosească imaginea lor patriotică. „Întotdeauna am fost patrioți – spune Evgheni Razumov, în uniforma neagră cazacă punctată de picături de ploaie în fața clădirii din cărămidă roșie a secției de poliție din Krasnaia Poliana. {i încă suntem aici.“

Cazacii s-au întors pe străzi – suplimentând patrulele pietonale ale poliției, oprind încăierările, uneori începându-le, identificându-i pe cei de etnie nonrusă, fiind făcuți parcă pentru acest rol, înviind vechi tradiții. Sunt 25 de cazaci care patrulează în Krasnaia Poliana, alți 25 în Soci și câte 15 la aeroport și gară. Sunt 1.500 în total în regiunea Krasnodar.

Aleksandr Tkacev, guvernatorul regiunii Krasnodar și cazac el însuși, îmbracă din când în când uniforma cazacă. Este un lider cu mână forte și deplânge o creștere a populației locale de musulmani caucazieni. Într-un discurs în care a anunțat întoarcerea cazacilor în serviciu, Tkacev a spus că regiunea învecinată Stavropol servise în mod tradițional drept „filtru“ etnic pentru restul Rusiei prin asimilarea migranților săi caucazieni, dar populațiile minoritare fiind în creștere, se temea că acest lucru nu mai era posibil. Amintind vechiul rol al cazacilor, statutul de sectă în afara legii, Tkacev a spus,  sugestiv: „Ceea ce voi nu puteți face, un cazac poate.“

Criticii se plâng că aceștia sunt o forță reacționară. Dar criticul nu este responsabil de siguranța altora. Insurgența islamistă din Caucazul de Nord a persistat timp de 25 de ani, arătând că subjugarea acestor teritorii de către Rusia rămâne relativă.

O călătorie până la confluența Râului Acipse cu Mzâmta, în Krasnaia Poliana, dezvăluie încă o urmă  de îndoială cu privire la amplasarea acestor jocuri. Drumul duce pe lângă excavatoare, camioane și lucrători migranți cu căști de protecție, printr-un tunel în  care picură un lichid gri pe parbrizul mașinii. La capătul drumului, doi grăniceri sunt de serviciu la un punct de control. În stilul lor prietenos, spun că accesul este interzis. Arată sus spre munte, spunând: „Abhazia e acolo, la trei kilometri.“ Abhazia este un teritoriu disputat care s-a desprins de Georgia în anii ’90. După ce Rusia a câștigat un război cu Georgia în 2008, a recunoscut suveranitatea Abhaziei. Numai Nicaragua, Venezuela, Nauru și Tuvalu mai recunosc independența regiunii – o listă ce ar putea stârni râsul, numai că Abhazia nu este o glumă.

În mai 2012, Serviciul Federal de Securitate (FSB) a descoperit mai multe depozite de arme pe acest teritoriu aflat dincolo de munți și  de marele complex olimpic. Explozivi, lansatoare de grenade, lansatoare de rachete de umăr. FSB a arestat trei suspecți, pretinzând că aceștia făceau parte dintr-o grupare teroristă numită Emiratul din Caucaz. În iulie 2013, liderul Emiratului din Caucaz, Doku Umarov, i-a îndemnat pe adepții săi să împiedice desfășurarea Jocurilor Olimpice. Pentru cei care fac din Caucazul de Nord una dintre cele mai instabile regiuni ale lumii, subminarea Jocurilor Olimpice ar fi propria lor medalie de aur.

Aproape la fiecare două săptămâni,  forțele speciale ale Rusiei și militanții musulmani se angajează în ciocniri sângeroase în Daghestan, Cecenia, Ingușetia și Kabardino-Balkaria. Fiecare dintre aceste locuri se află la o zi distanță de Adler și Krasnaia Poliana, unde nu ar fi greu să te disimulezi prin  armata de muncitori migranți care construiesc infrastructura olimpică.

În Krasnaia Poliana, muncitorii se înghesuie pe o stradă laterală între două schimburi, dând pe gât cola caldă într-o baracă ale cărei geamuri sunt soioase. Introduc ruble mototolite într-un aparat, punând bani pe telefoanele pe care le folosesc ca să trimită mesaje acasă în Kârgâzstan și Uzbekistan, spunându-le soțiilor lor cum câștigă banii trimiși pentru copii. Un grup își târâie picioarele pe cărarea noroioasă, ajungând pe strada Apărătorii Caucazului, unde așteaptă autobuzul care îi va duce înapoi la sunetul deșeurilor de metal, la miasma  aliajului de sudură care arde mocnit.

Dintr-odată, un Volvo Sedan pierde controlul pe drum. Se clatină peste jaloanele de separare a benzilor și trece peste bordură, lovind un om și răsturnând un stâlp de iluminat. Se adună o mulțime. Omul zace acolo unde a căzut, pe spate, și nu se mișcă. Cineva aruncă o haină peste corp, o mână obosită și însângerată ieșind de sub ea. Sosește o mașină a poliției și apar trei cazaci. Îl trag pe șofer prin geamul Volvo-ului. Are părul negru. Este slab. Poți vedea în ochii lui că e dus, beat. Cazacii îi strigă în față, îl înjură, spunând că a ucis un om și că merită să moară. Îl răsucesc cu fața în jos în noroi și îl țin acolo. Îl lovesc în rinichi. Omul strigă de durere. Se supune. Cazacii îl încătușează. Îl pun pe bancheta din spate a mașinii lor. După ce cazacii pleacă, mulțimea se risipește, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cadavrul rămâne pe stradă. Lucrătorii de la urgență sosesc în cele din urmă ca să-l ducă la morgă.

Președintele rus Vladimir Putin, care schiază des în această regiune, asistă la o competiție de patinaj artistic pe un nou patinoar olimpic din Adler.

Ce va rămâne în urmă? Este o întrebare la care mulți localnici vor un răspuns – cei cărora Krasnaia Poliana le este casă și nu sunt implicați în profiturile murdare care le-au transformat împrejurimile. Jocurile Olimpice au devenit un caleidoscop prismă prin care Rusia amplifică mesajul ei către lume, în timp ce minimalizează atacurile împotriva umanității, a mediului și a legii, care au devenit necesare pentru a realiza spectacolul pe care se așteaptă toți să-l vadă.

Există o linie foarte subțire între pragmatism și cinism, iar în Rusia trebuie mereu să faci echilibristică pe ea. Asta face parte din farmecul special al țării. Jos, în pivnița de vinuri a Hotelului Patru Piscuri, din Krasnaia Poliana, Igor Zubkov destupă o sticlă de Merlot. Hotelul îi aparține lui și partenerului său, la fel și vinul, 5.000 de sticle de vin roșu și alb produs din strugurii de la Anapa, un oraș de pe coasta Mării Negre. Zubkov ține un pahar în mână. „Guvernul a spus că rușii cheltuiesc în timpul iernii  patru miliarde de dolari  pe an pentru călătorii în afara țării – spune Zubkov. De ce să irosim patru miliarde pe an pe un sezon de iarnă de trei luni? De ce să nu le păstrăm pentru noi?“

Puterea de stat a transformat Krasnaia Poliana dintr-un sat adormit într-o stațiune cu construcțiile și infrastructura necesare pentru a susține o migrație anuală de iarnă de câteva mii de persoane. Zubkov pare serios, dar apoi râde. „Deci hai să cheltuim 300 de miliarde ca să ne construim propria stațiune – spune el. Asta înseamnă consumul pe 75 de ani.“ Ca în cazul majorității rușilor, e greu să-ți dai seama când Zubkov glumește și când e serios. Ca în cazul majorității rușilor, o prietenie cu Zubkov se înfiripă repede și ar putea dura pentru totdeauna.

Vremea lui Putin, care ar putea beneficia de o schimbare a legii pentru a rămâne în funcție până în 2024, poate părea prea lungă.

Are loc un joc de hochei, în cadrul Campionatului Mondial de Hochei pentru Juniori, în noul patinoar olimpic din Adler. Este o competiție pentru adolescenți, Rusia contra Statelor Unite, și nicio potrivire nu ar putea fi mai nimerită, dat fiind mesajul pe care trebuie să-l transmită aceste jocuri. În timp ce momentul începerii jocului se apropie, în timp ce mulțimea se foiește, iar patinatorii alunecă pe suprafața sticloasă de joc, un om oarecum cunoscut apare pe gheață.

Difuzorul îl anunță pe Vladimir Putin. Imnul Rusiei răsună în  boxele arenei. Când melodia ajunge la primul crescendo, se întâmplă ceva interesant cu Putin, un conducător cu o stăpânire de sine supraomenească. Muzica se intensifică și un val de emoție trece peste fața lui Putin. Expresia i se contorsionează într-un zâmbet. A adus Jocurile Olimpice la Marea Neagră. A conceput toate acestea, iar acum se întâmplă cu adevărat. Când expresia de satisfacție începe să pună stăpânire pe trăsăturile lui, președintele rus își recapătă stăpânirea de sine. Rămâne neclintit. Fața lui își reia expresia încruntată.

 

Articolul a fost publicat în ediția din ianuarie 2014 a revistei National Geographic România



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*