Noua Libie veche

Libienii se bucură de o vizită la teatrul roman antic de la Sabratah, unul dintre cele mai mari din Africa. Foto: George Steinmetz

 

Zeci de ani, libienii au trăit sub un dictator care le-a distorsionat trecutul. Acum trebuie să-și formeze o imagine despre viitorul lor.

TEXT: ROBERT DRAPER
FOTO: GEORGE STEINMETZ

Replica în bronz a inamicului lui Muammar Gaddafi zăcea pe spate într-un cufăr de lemn cufundat în întunericul unui depozit de muzeu. Numele lui era Septimiu Sever. Ca și Gaddafi, era originar de pe teritoriul Libiei de astăzi și vreme de 18 ani, la cumpăna secolelor al II-lea și al III-lea d.Hr., a condus Imperiul Roman. Locul nașterii sale, Leptis Magna – un oraș comercial aflat la 130 km est de actualul Tripoli, pe care fenicienii îl numeau cândva Oea –, a devenit, în multe privințe, o a doua Romă. La peste 1.700 de ani după moartea împăratului, colonizatorii italieni ai Libiei l-au omagiat pe conducătorul bărbos și impunător făcându-i o statuie cu o torță ridicată în mâna dreaptă. În 1933 au instalat statuia în piața principală din Tripoli (în prezent, Piața Martirilor), unde a rămas timp de o jumătate de secol, până când un alt conducător libian s-a simțit ofensat.

„Statuia a devenit purtătorul de cuvânt al opoziției pentru că era singurul lucru pe care Gaddafi nu îl putea pedepsi – spune Hafed Walda, originar din Libia și profesor de arheologie la King’s College, din Londra. În fiecare zi, oamenii întrebau: «Ce-a zis Septimiu Sever astăzi?» A devenit insuportabil pentru regim. Așa că Gaddafi l-a exilat într-un morman de gunoi. Oamenii din Leptis Magna l-au salvat și l-au readus acasă.“ Și acolo l-am găsit, odihnindu-se într-un cufăr de lemn, printre unelte de grădinărit și tocuri de ferestre aruncate, așteptând orice destinație pe care i-o rezervă noua Libie.

Gaddafi a avut dreptate să considere statuia o amenințare. Căci Septimiu Sever era o amintire nostalgică din Libia de altădată: o regiune mediteraneeană de o imensă bogăție culturală și economică, oricum numai izolată nu de lumea de dincolo de mare. Întinsă pe mai bine de 1.800 km de coastă, cuprinsă între regiuni deluroase care se retrag în văi secate semiaride și în cele din urmă în vidul arămiu al deșertului, Libia fusese multă vreme un coridor pentru comerț, artă și o aspirație socială de nestăpânit. Regiunea Tripolitania, alcătuită din trei orașe – Leptis Magna, Sabratah și Oea –, îi aprovizionase cândva pe romani cu grâu și măsline.

Cu toate astea, Gaddafi a irosit avantajele țării: așezarea ei chiar la sud de Italia și Grecia, ceea ce o făcea una dintre porțile Africii spre Europa; populația ușor de administrat (mai puțin de 7 milioane de locuitori pe un teritoriu de 6 ori cât Italia); rezervele sale imense de petrol. A înăbușit inovația și libera exprimare. Pentru școlari, care memorau filosofia încâlcită a lui Gaddafi așa cum era ea scrisă în a sa Carte verde, povestea țării lor era alcătuită din două capitole: vremurile întunecate sub călcâiul cizmei imperialiste a Occidentului și apoi vremurile glorioase ale Fratelui Lider.

Astăzi, dictatorul și viziunea sa deformată asupra Libiei nu mai sunt, iar țara trece prin convulsiile reinventării. După cum spune Walda, „călătoria de descoperire abia a început. În multe privințe, acest moment este mai periculos decât vremea de război.“ Închisorile temporare sunt umplute până la refuz cu mii de loialiști ai lui Gaddafi, care își așteaptă soarta în timp ce sunt reformate legile și procedurile judiciare. Milițiile controlează porțiuni întregi din țară. Armele sunt mai puțin vizibile decât erau în timpul războiului, dar asta înseamnă doar că sutele de mii de posesori au învățat să nu le țină la vedere. Autostrăzile din zonele rurale rămân complet nesupravegheate (fără a pune la socoteală punctele de control ocupate de foștii rebeli, numiți thuwwar). Imigranții se revarsă în Libia de la granițele de vest și de sud. Asociați-cheie ai lui Gaddafi, precum și soția și câțiva dintre copiii lui, rămân în libertate. Mai mulți miniștri noi sunt puși deja pe luat mită.

Atacul terorist din septembrie trecut asupra Consulatului S.U.A. din Benghazi a lăsat impresia clară a unei țări oscilând pe muchie de cuțit. Dar, în ciuda conflictelor sale, Libia nu este deloc în pragul anarhiei. Congresul Național General, ales în mod democratic, pregătește o nouă constituție. Tripoli este calm în cea mai mare parte. În centrul său strategic, Piața Martirilor – o junglă a împușcăturilor în timpul revoluției –, câțiva motocicliști fac slalom zgomotos printre leagănele de joacă pentru copii recent instalate. Centrul orașului este însuflețit de activitate. În capătul sudic al pieței, comercianții vând multe dintre noile publicații care au răsărit de la începerea revoltei. La est, zeci de libieni se adună în curtea interioară a unei cafenele sofisticate situate sub un turn cu ceas din epoca otomană, sporovăind în timp ce beau cafea cu lapte și mănâncă croissante. Bannere și graffiti reprezentând drapelul roșu, negru și verde al Libiei, interzis de Gaddafi timp de 42 de ani din cauza asocierii lui cu regele detronat Idris, decorează acum toate clădirile la care te uiți. Panourile și afișele conțin imaginile numeroșilor rebeli libieni căzuți, cu inscripții precum: „Am murit pentru o Libie liberă – vă rugăm păstrați-o liberă!“, „Strângeți toate armele!“ Pe stradă, trecătorii exclamă în engleză: „Welcome to new Libya!“

Sub incertitudinile supărătoare se află o națiune stăpânită de o nerăbdare aproape adolescentină de a se alătura din nou lumii libere. Salaheddin Sury, un profesor trecut de 80 de ani de la Centrul pentru Arhivele Naționale și Studii Istorice, mi-a spus: „Când ne-am obținut independența, în 1951, a fost aproape gratis. De data asta, tinerii au plătit cu sânge. Atunci nu mi-am făcut griji cu imnul național. Acum, pentru prima oară, l-am învățat pe de rost“ – a declarat el cu un zâmbet plin de mândrie.

Însă în dificila strădanie spre redescoperire, fluturarea drapelului oferă doar mirajul unei scurtături. Cum a recunoscut și Sury, reconstruirea Libiei „începe de la zero“. Atacul terorist din septembrie trecut aruncă o umbră întunecată asupra încercărilor Libiei de a spori stabilitatea și de a-și reconstrui guvernul. Este prea devreme să ne dăm seama dacă cei 30.000 de libieni care au protestat după 10 zile împotriva milițiilor reprezintă un indiciu mai bun al viitorului Libiei. În mod evident, dar și subtil, Libia rămâne orbită pe jumătate de mâna de fier a fostului său dictator. Acum, la fel ca statuia din lada de lemn, ea își așteaptă viitorul într-o lumină neiertătoare.

DIN DĂRÂMĂTURI  Cablurile atârnă din rămășițele Băncii de Comerț și Dezvoltare Az Zawiyah, distrusă de focuri de rachetă în martie 2011, în timpul luptelor dintre loialiștii lui Gaddafi și miliții. Orașul cu aproximativ 200.000 de locuitori a fost devastat, dar rafinăria de petrol, care aprovizionează Tripoli și alte părți din Libia vestică, a fost cruțată. Foto: George Steinmetz
DIN DĂRÂMĂTURI Cablurile atârnă din rămășițele Băncii de Comerț și Dezvoltare Az Zawiyah, distrusă de focuri de rachetă în martie 2011, în timpul luptelor dintre loialiștii lui Gaddafi și miliții. Orașul cu aproximativ 200.000 de locuitori a fost devastat, dar rafinăria de petrol, care aprovizionează Tripoli și alte părți din Libia vestică, a fost cruțată. Foto: George Steinmetz

ÎN FEBRUARIE 2011, când a venit revoluția în centrul comercial Misratah, Omar Albera a mers la familia lui și a zis: „Îmi voi scoate uniforma și voi lupta împotriva lui Gaddafi.“

„Ești un polițist al lui Gaddafi – a exclamat soția lui. Ceilalți te vor bănui. Și dacă revoluția eșuează? Ce vei face atunci?“

Și fiul lui mai mic și-a exprimat temerile. Numai fiul cel mare al colonelului i-a lăudat decizia – ulterior luptând alături de tatăl său și murind în bătălie, la 23 de ani. Tinerii rebeli la conducerea cărora a ajutat colonelul de poliție erau noi în ale războiului. La început, neavând arme la dispoziție, aruncau pietre și cocktailuri Molotov. După ce rebelii au început să strângă armele soldaților morți, colonelul de poliție i-a învățat pe unii să tragă. Câțiva erau infractori pe care îi arestase cândva. Aceștia erau mai duri decât ceilalți; se bucura să-i aibă în grupul lui de soldați, iar ei au ajuns să-l considere un rebel ca și ei.

După ce Misratahul a respins în sfârșit un asediu violent de trei luni din partea trupelor lui Gaddafi – o Bătălie de la Leningrad la scară mică, dar care avea să se dovedească decisivă în revoluție, deși a costat scump orașul, care este al treilea ca mărime din Libia –, Albera a îmbrăcat din nou uniforma de polițist pe care o purtase timp de 34 de ani în regimul Gaddafi. Acum este șeful poliției din Misratah. Obiectivul lui este să prezinte oamenilor din orașul său un concept diferit despre activitatea poliției – și anume, că un om care poartă uniforma nu este hoț sau bătăuș, ci un protector, că băieții ar trebui să aspire să poarte într-o zi o astfel de uniformă, să o considere o emblemă a demnității, și nu a criminalității. Noul șef nu este un idealist simpatic. Are 58 de ani și calmul meditativ al unui om mult mai bătrân. Nu își face nicio iluzie că se poate câștiga credibilitate peste noapte când, de-a lungul istoriei, trei sferturi din polițiștii din Libia au fost corupți.

Situația dificilă a șefului este sporită și de faptul că, în ultimă analiză, el nu este șeful autorității de aplicare a legii în Misratah. „Thuwwar sunt adevărata putere în oraș“ – recunoaște el. Echipamentul secției de poliție a fost distrus în timpul războiului; acum, tinerii pe care i-a pregătit pentru a lupta în revoluție sunt cei care au armele. „Chiar dacă au fost curajoși, nu au fost pregătiți să fie lideri – spune el. Mulți sunt sinceri. Unii sunt impresionabili. Asta creează o situație foarte delicată.“

Situația delicată are implicații ample. Davizii care i-au doborât pe goliați cu praștiile conduc acum regatul și nu au de gând să-l dea înapoi vreunui alt uriaș. Nici nu intenționează să predea la sfârșit armamentul uriașului. În plus, nici nu sunt dornici să ierte și să uite. Susținătorii lui Gaddafi rămân în mijlocul lor. Unii sunt vecini. Pentru Misratah, acel vecin este Tawurgha, un oraș muncitoresc situat la 40 km distanță, de unde forțele guvernamentale au lansat un atac violent asupra Misratahului.

BUNE DE LUAT  La o unitate militară abandonată de lângă Ajdabiya, munițiile grele – printre care proiectile de tanc și lăzi cu obuze de mortier stivuite până la tavan – sunt gata de a fi furate. Sustragerea armelor nepăzite „reprezintă un pericol direct pentru civili“ – avertizează organizația Human Rights Watch. Foto: George Steinmetz
BUNE DE LUAT La o unitate militară abandonată de lângă Ajdabiya, munițiile grele – printre care proiectile de tanc și lăzi cu obuze de mortier stivuite până la tavan – sunt gata de a fi furate. Sustragerea armelor nepăzite „reprezintă un pericol direct pentru civili“ – avertizează organizația Human Rights Watch. Foto: George Steinmetz

În centrul viziunii lui Gaddafi pentru Libia se afla un populism belicos, menit să submineze centrele urbane care îi amenințau bazele puterii. În acest scop, el i-a copleșit pe cei din Tawurgha – aproape exclusiv africani de culoare de origine subsahariană – cu locuri de muncă și locuințe, în schimbul loialității lor neclintite. Această strategie „dezbină și cucerește“ a asmuțit orașe și grupuri etnice și tribale unele împotriva altora în toată Libia. Revoluția a transformat aceste facțiuni în fronturi de luptă. Peste noapte, orașe precum Riqdalin și Al Jumayl au devenit baze pentru atacurile loialiste asupra vecinului lor mai mare, Zuwarah. Orașul Az Zintan s-a trezit dintr-odată asediat de Al Awaniya, orașul învecinat al tribului mashashiya. O miliție tuaregă susținută de Gaddafi a înăbușit o revoltă rebelă în Ghadames. Iar voluntarii din Tawurgha s-au alăturat soldaților lui Gaddafi, au mărșăluit împotriva Misratahului, și-au ucis vecinii și, în unele cazuri, le-au violat pe femeile vecinilor lor.

Veștile despre atacurile împotriva femeilor i-au orbit de furie pe cei din Misratah. Exagerările mari (au fost 50 de violuri? 400? 1.080? 8.600?) sunt contracarate una câte una de simpatizanții celor din Tawurgha (nu a fost niciun viol, ostilitatea față de locuitorii din Tawurgha este motivată rasial). Un fapt este indiscutabil: Tawurgha este acum un oraș-fantomă. Cei din Misratah au evacuat orașul cu forța și au demolat majoritatea clădirilor. Aproape toți cei 30.000 de tawurghani locuiesc acum în tabere pentru dislocați, îndeosebi în Benghazi și Tripoli. Când am vizitat ruina găurită de gloanțe care a fost odată Tawurgha, străzile sale erau pustii, cu excepția unor proiectile de artilerie, a câtorva haine zdrențuite și a unei pisici aproape moarte de foame. Drumurile spre oraș erau păzite cu mare greutate de miliția din Misratah. Nimeni nu s-a putut întoarce la Tawurgha.

Locuitorii din Misratah refuză cu încăpățânare să încheie pace. Mabrouk Misurati, un important negustor local, mi-a spus cu glas tare și tremurător: „Nu putem accepta ca violatorii și ucigașii surorilor noastre să trăiască din nou printre noi! Nu e ușor! Cerem noului guvern reconcilierea – să-i aducă în fața justiției pe cei care au comis acele crime. Apoi vom discuta dacă îi lăsăm să se întoarcă.“

Această dorință de răzbunare îl îngrijorează pe noul șef al poliției din Misratah. „Nu-i putem pune pe toți oamenii din Tawurgha în aceeași oală – spune Albera. Nu putem pedepsi în masă, așa cum a făcut Gaddafi. Trebuie să acționăm conform legii. Asta încercăm să realizăm într-o Libie nouă.“

Până acum, realizările sunt în creștere. Șeful a reușit să formeze un consiliu de securitate din membrii mai echilibrați ai milițiilor și să-i convingă să-și inventarieze armele. „Trebuie să restabilim din nou controlul“ – spune el. Au loc prea multe atacuri – unele accidentale, ca în cazul celor doi călăreți uciși de focuri de armă ceremoniale la o nuntă, iar altele, ca rezultat al unor vendete masculine. Prea multe mașini de pe stradă nu au plăcuțe de înmatriculare. Prea mulți infractori eliberați în haosul revoluției rămân pe străzi. Dar – spune șeful – au luptat totuși cu curaj alături de el. Deci ce ar trebui făcut cu ei?

Și prea mulți tineri iau droguri. Asta, cel puțin, o poate înțelege. „Având în vedere prin ce au trecut de curând, mulți dintre ei au nevoie de tratament psihologic – spune șeful. Poate toți avem nevoie, ca să fiu sincer. Fiul meu de 17 ani și-a văzut fratele mai mare răpus chiar lângă el.“

Dar cum procedează o națiune pentru a-și curăța sufletul? În Misratah, școlarii care odinioară erau puși să recite Cartea verde acum trebuie să-l uite complet pe autorul ei, omul care le-a ucis tații și surorile. „Toată perioada Gaddafi a fost ștearsă din manuale – mi-a spus un învățător local. Nu-i pomenim numele. A fost îngropat.“

VESTIGII ALE GLORIEI  Leptis Magna, unul dintre cele mai mari și mai bine păstrate orașe romane antice. A înflorit în timpul împăratului Septimiu Sever, care s-a născut aici. Un teatru mare, forumul (dreapta sus) și piața au făcut parte dintr-un centru urban care rivaliza cu Roma. Muammar Gaddafi considera că siturile ca acesta sunt simboluri ale imperialismului occidental. Foto: George Steinmetz
VESTIGII ALE GLORIEI Leptis Magna, unul dintre cele mai mari și mai bine păstrate orașe romane antice. A înflorit în timpul împăratului Septimiu Sever, care s-a născut aici. Un teatru mare, forumul (dreapta sus) și piața au făcut parte dintr-un centru urban care rivaliza cu Roma. Muammar Gaddafi considera că siturile ca acesta sunt simboluri ale imperialismului occidental. Foto: George Steinmetz

FANTOMELE trecutului măreț al Libiei rămân clar vizibile datorită unei clime uscate, lipsei expansiunii urbane, credințelor tribale de a nu se atinge de rămășițele morților și unei abundențe de nisip care protejează optim. Pe coasta de vest se află Leptis Magna, unul dintre cele mai spectaculoase situri arheologice romane din lume, arcul triumfal, forumul vast și străzile sale cu colonade evocând o culme a dinamismului urban. Splendoarea sa devine și mai evidentă când îți imaginezi marmura luată mai târziu de francezi pentru a o folosi la Versailles și când admiri sculpturile monumentale ale unor împărați – Claudiu, Germanicus, Hadrian, Marc Aureliu – care împodobeau cândva orașul, iar acum se află în Muzeul din Tripoli.

Mai la vest se află fostul centru negustoresc la malul mării Sabratah, dominat de un maiestuos teatru din gresie ridicat la sfârșitul secolului al II-lea d.Hr. Chiar în spatele coloanelor corintice care se întrevăd deasupra scenei înalte a teatrului, licărește marea ca o cortină. Considerând Sabratah o reprezentare excelentă a puterii romane, Mussolini a ordonat ca teatrul, care zăcuse în ruină de la cutremurul din anul 365 d.Hr, să fie restaurat. Il Duce a asistat la redeschiderea lui în 1937, când s-a jucat Oedipus Rex și – se spune – soldații italieni le-au ordonat localnicilor să aplaude cu atâta forță, încât le-au sângerat mâinile.

Spre est se află cel mai trainic rival arheologic din Libia al siturilor romane: vechea cetate grecească Cirene, un grânar esențial, unde ruinele unui amfiteatru și un robust Templu al lui Zeus, vechi de 2.500 de ani, sugerează o eră a fertilității și bogăției. În secolul al VII-lea, după veacuri de dominație străină, triburile beduine au invadat Libia. Odată cu ele a venit islamul, o cultură spirituală care a rezistat tuturor forțelor externe ulterioare: otomanii, ocupanții italieni, armata britanică și cea americană, companiile petroliere străine și o monarhie susținută de Vest. După detronarea de către armată a regelui Idris în 1969, Gaddafi s-a apucat imediat să rescrie istoria Libiei. Disprețuia populația indigenă berberă, sau amazigh, din Africa de Nord, și îi prezenta pe arabi ca adevărații libieni. În acest fel, s-a pus pe el însuși, fiul unui beduin arab nomad, în centrul identității libiene.

Foto: George Steinmetz

Siturile antice grecești și romane din Libia nu însemnau nimic pentru el. Considera că ruinele sunt opera ocupanților italieni. Deși siturile arheologice de la Leptis Magna, Sabratah și Cirene erau în mare parte neîngrijite, Muzeul din Tripoli prezenta expoziții întregi dedicate Fratelui Lider, inclusiv cu Volkswagenul-broscuță și Jeepul lui.

Cunoscut pentru faptul că dormea în cort chiar și în timpul vizitelor de stat la Paris sau în alte capitale europene, Gaddafi a îmbrățișat o versiune depășită a eticii beduine – spune Mohammed Jerary, directorul Arhivelor Naționale ale Libiei. „Fiind beduin, scopul lui era să scoată în evidență valorile beduine în detrimentul valorilor stabile, cortul cucerind palatul. A vrut să uităm de orașe organizate și lucruri foarte sofisticate, chiar de cultură și economie. Dar beduinii nu au rămas primitivi. Au învățat că nu se cuvenea să năvălească undeva de fiecare dată când cămilele lor nu mai aveau mâncare. Au învățat să creadă în sisteme și guvernare. Gaddafi insista să scoată în evidență doar aspectele negative ale vieții beduine.“

Regimul lui a fost unul al haosului orchestrat. „Nu era nicio rutină – lucrurile se puteau schimba într-un minut, destabilizând totul – mi-a spus Walda. Dintr-odată, nu poți avea o a doua casă. Nu poți călători peste hotare. Nu poți juca pentru o echipă sportivă. Nu poți învăța o limbă străină.“ Mulți dintre cei mai remarcabili intelectuali au fost târâți la temuta închisoare Abu Salim, unde vreo 1.200 au fost masacrați în 1996 de temnicerii lor. Clericii musulmani s-au pomenit întemnițați pentru vina de a părea mai loiali islamului decât conducătorului lor. Loialiștii lui Gaddafi din comitetele de revoluționari supravegheau sălile de clasă și locurile de muncă. Statele de plată ale guvernului se umpleau de sute de mii de muncitori care primeau salarii de subzistență pentru a nu face nimic. Lacheii se bucurau de un stil de viață luxos, iar cei care aduceau cea mai ușoară critică regimului „dispăreau în ceață“, cum ar spune sentimentali unii libieni.

Nici geografia Libiei nu a fost cruțată. „A împins marea de la Tripoli, umplându-i fundul cu nisip și plantând acolo palmieri, pentru a arăta că Libia și-a întors fața de la Mediterană – spune Mustafa Turjman, specialist în arheologie la Departamentul de antichități din 1979. Era zeul urâțeniei!“

Printr-un gest realist singular față de lumea exterioară, Gaddafi a realizat în 2004 o nouă punte de legătură: o conductă submarină pentru a livra gaze naturale Siciliei. Toate celelalte legături au fost tăiate de zeul urâțeniei.

UN NOU ÎNCEPUT O mireasă împodobită cu dantelă și desene de henna pe brațe este condusă într-un hotel din Benghazi. Ceremoniile de căsătorie sunt separate pe sexe. Este neclar dacă Libia post-Gaddafi va acorda femeilor mai multă libertate, însă speranțele sunt mari. Foto: George Steinmetz
UN NOU ÎNCEPUT O mireasă împodobită cu dantelă și desene de henna pe brațe este condusă într-un hotel din Benghazi. Ceremoniile de căsătorie sunt separate pe sexe. Este neclar dacă Libia post-Gaddafi va acorda femeilor mai multă libertate, însă speranțele sunt mari. Foto: George Steinmetz

ÎN DUPĂ-AMIAZA zilei de 17 februarie 2011, la scurt timp după ce primele cazuri de răni prin împușcare au ajuns la camera de urgență a Spitalului Al Jala, din Benghazi, doctorița a început să dea indicații. Apoi s-a oprit. Fostul ei soț îi spunea mereu: „Maryam, femeia nu ar trebui să fie cea care ia deciziile. Lasă bărbatul să-și spună primul părerea.“ Oare avea dreptate?

Însă civilii erau împușcați pe străzile din Benghazi de către soldații guvernului. Oamenii lui Gaddafi ordonaseră directorului spitalului să nu-i trateze pe rebeli. Când directorul le-a sfidat ordinul, bătăușii guvernului au început să cutreiere spitalul, notând numele doctorilor care își continuau munca. Dar Maryam Eshtiwy, în vârstă de 31 de ani, nu și-a dat jos halatul alb ca să meargă acasă până în a treia zi, și atunci doar pentru a o alăpta pe fiica ei de șase luni, care stătea cu bunicii ei. După aceea, doctorița s-a întors la sutele de tineri răniți, întinși pe fiecare centimetru disponibil din spital.

Într-o singură zi, ordinea socială care dicta că femeile libiene trebuie să accepte părerea bărbaților a fost subminată de o mișcare tectonică  zguduitoare. Chiar așa a fost? Libia era de multă vreme o țară islamică moderată. Gaddafi încurajase participarea femeilor la educație și muncă. Rămâne de văzut totuși dacă o țară care caută să refacă legătura cu vecinii săi europeni de peste Mediterană va îmbrățișa în continuare drepturile femeilor – sau va pierde aptitudinile a jumătate din populația sa.

Poate că anii aceia de tradiții arabe îngemănate cu lupte au călit-o pe Eshtiwy pentru primele zile însângerate ale revoluției libiene. „Să fim sinceri. Lucrez într-un mediu al bărbaților“ – spune ea. Părinții ei au dorit pentru ea viața lipsită de stres ca farmacistă sau oftalmologă. Șeful secției de chirurgie – bărbat, desigur –, era dur cu ea. Nu putea să nu observe că, în timpul vizitelor, bărbații nu erau niciodată criticați, însă de câte ori îi prezenta ea un caz, el se lega de absolut fiecare detaliu, ca și când ar fi presat-o să plece. Eshtiwy a arătat că nu avea deloc intenția să facă asta.

Îi arătase și fostului ei soț, chimist, înaintea nunții lor: „Sunt chirurg, lucrez la spital și îmi conduc propria mașină.“ El a susținut că nu are nimic împotrivă. Căsătoria lor a fost semiaranjată: o prezentare făcută de sora lui, urmată de două luni de curtare, logodnă și apoi o nuntă tradițională de trei zile cu 700 de invitați, culminând prin jurăminte făcute în fața unei asistențe alcătuite doar din femei, în timp ce toți bărbații, cu excepția mirelui, își omorau timpul undeva în afara sălii de nuntă.

Brusc, atitudinea lui față de profesia ei a părut că se schimbă. „Iertați-mă că spun asta, dar bărbaților nu le place ca soțiile lor să fie mai bune decât ei“ – spune Eshtiwy. Într-o dimineață a sunat-o ca să-i spună că divorțează de ea. Potrivit legii islamice din Libia, femeia nu are nicio opțiune – nici măcar o femeie însărcinată în trei luni, cum era ea atunci. Când a izbucnit războiul, aproape un an mai târziu, o parte din familia și prietenii ei au îndemnat-o: „Întoarce-te la el – poate și-a învățat lecția. Dacă vei fi ucisă la spital, fiica ta nu va avea mamă.“

Pe rebelii răniți însă nu-i deranja sexul chirurgului. Unii păreau să prefere felul ei de a trata pacienții, accesibilitatea ei emoțională. Iar acum, mulți soți își exprimă ușurarea că ea – și nu un bărbat – le va examina pe soțiile lor la Spitalul Al Jala. Eshtiwy se simte relativ în siguranță la locul ei. Dă exemplul altor femei din Benghazi – profesoare, avocate, judecătoare, inginere, politiciene – și spune: „Femeile libiene sunt foarte puternice, foarte istețe. Ne descurcăm singure, fără niciun ajutor din exterior.“

TINERI SUPRAVIEȚUITORI  Fatima Shetwan, în vârstă de 5 ani, înfășurată în tricolorul Libiei independente, participă la o adunare școlară din Misratah. Mulți copii și-au pierdut părinții în asediul de trei luni al orașului. Foto: George Steinmetz
TINERI SUPRAVIEȚUITORI Fatima Shetwan, în vârstă de 5 ani, înfășurată în tricolorul Libiei independente, participă la o adunare școlară din Misratah. Mulți copii și-au pierdut părinții în asediul de trei luni al orașului. Foto: George Steinmetz

Măcar de-ar putea spune același lucru despre țară în general. „Îmi fac griji pentru tot“ – mărturisește ea. Eshtiwy preferă să considere Libia o țară pe deplin unificată, însă alții din orașul ei – conștienți de influența politică disproporționat de mică a Estului sub regimul Gaddafi, în ciuda furnizării majorității veniturilor din petrol ale țării –, au cerut ca noua Libie să acorde mult mai multă autonomie regiunilor de la sud și est de Tripoli. Undele radio și străzile revarsă o retorică nervoasă – „e un război acum, un război al vorbelor“ – spune ea și nu știe pe cine sau ce să creadă. Consternarea ei la moartea ambasadorului S.U.A. Christopher Stevens în orașul ei a fost egalată doar de indignarea provocată de acuzațiile că brigada Ansar al-Sharia, care păzește spitalul ei, a fost responsabilă. „Sunt oameni pașnici și respectuoși – susține ea. Sunt doar zvonuri din partea celor din afară, care încearcă să distrugă relația pe care tocmai am refăcut-o cu S.U.A.“

Eshtiwy rămâne o musulmană devotată care acceptă căsătoriile aranjate și care nu a călătorit niciodată dincolo de Benghazi. Și totuși lumea ei îngrădită, dar stabilă, a fost aruncată în haos. „Imaginea mi se pare distorsionată“ – spune ea.

Crede că există motiv de speranță. Experiența din spital din timpul revoluției – când toată lumea a lucrat în echipă, nonstop, tratându-i pe rebeli și pe loialiștii lui Gaddafi la fel, fără discriminare, în timp ce alți cetățeni aduceau personalului mâncare și pături – a învățat-o ceva despre libieni. „Pe timpul lui Gaddafi, credeam că suntem oameni răi, că nimeni nu ne-ar putea iubi – spune ea. Acum vedem frumusețea țării noastre.“

Însă Eshtiwy sesizează și un stres posttraumatic chinuitor ce se răspândește în oraș. O cuprinde și pe ea. Există filme despre faptele eroice ale spitalului ei. Nu se poate uita la ele. „În niciun caz.“ Nu se poate uita nici la știri. „E deprimant, înțelegeți – spune ea. Uneori mă gândesc de ce au murit toți oamenii aceștia. Trebuia să fim plătiți noi cu sângele lor prețios pentru tot haosul acesta?“

Cel mai rău lucru este că încă mai e sânge. Prea mult. Înainte de revoluție, Spitalul Al Jala primea poate trei sau patru cazuri de plăgi prin împușcare în fiecare an. Armele de foc fiind răspândite pe tot cuprinsul noii Libii, acum ea tratează trei sau patru astfel de cazuri zilnic.

„Acum am ajuns experți în tratarea lor“ – spune doctorița oftând.

INVITĂ LUMEA  Kasim Abdu Salaam Habib, 39 de ani, își deschide casa de 600 de ani, decorată cu drag, pentru turiștii străini din Ghadames. Casa are nevoie de reparații, iar vizitatorii sunt puțini acum. Dar Habib este optimist. „Vreau să văd Libia devenită democrație“ – spune el. Foto: George Steinmetz
INVITĂ LUMEA Kasim Abdu Salaam Habib, 39 de ani, își deschide casa de 600 de ani, decorată cu drag, pentru turiștii străini din Ghadames. Casa are nevoie de reparații, iar vizitatorii sunt puțini acum. Dar Habib este optimist. „Vreau să văd Libia devenită democrație“ – spune el. Foto: George Steinmetz

CÂND MĂ GÂNDESC la viitorul Libiei, o națiune imatură și agitată, îmi aduc aminte de un bărbat de 61 de ani pe care l-am întâlnit într-unul dintre vechile bazaruri din Benghazi. Se numea Mustafa Gargoum și își câștiga o existență modestă vânzând fotografii vechi cu orașul. Din 1996, ocupa un colț de stradă la doar câteva sute de metri de coasta mediteraneeană, unde obișnuia să pescuiască în copilărie. Expoziția improvizată a colecționarului de fotografii a fost prima de acest gen din Benghazi și poate din întreaga Libie. Mici grupuri se adunau să studieze imaginile dintr-un trecut interzis: catâri tropăind pe alei și cărând ulcioare cu ulei de măsline; luminoasa Piață Hadada din perioada otomană, în prezent acaparată de vânzători de bijuterii; clădirea parlamentului în stil italian, distrusă la ordinul lui Gaddafi, acum devenită parcare. Bătrânii se ghemuiau în fața fotografiilor lui Gargoum și priveau îndelung. Ochii lor spuneau ce gura nu putea. Unele dintre fotografii conțineau imagini interzise, cum ar fi vechiul drapel libian, devenit acum noul drapel libian.

Galeria stradală a lui Gargoum cuprindea și afișe pe care scria fragmente voit provocatoare precum: „Cei care își sacrifică libertatea pentru securitate nu merită niciuna dintre ele.“ „Minți libere din America și Europa, mereu ne-ați dezamăgit.“ „Poporul libian este mai important.“ Deloc surprinzător, aceste cugetări disidente i-au adus o hărțuire permanentă lui Gargoum. În fiecare septembrie, odată cu aniversarea venirii la putere a Fratelui Lider, oficialii Ministerului de Interne îl escortau pe Gargoum la o secție de poliție și-l lăsau acolo peste noapte. „Știm ce încerci să faci“ – îi spuneau ei, deși întotdeauna îi dădeau drumul. El a continuat să-și expună imaginile și mesajele. Dar fotografiile cu dușmanii declarați ai lui Gaddafi le-a ținut ascunse în biroul de acasă, unde a scris pe pereți sentimente pe care nu îndrăznea să le afișeze pe străzile din Benghazi – lamentări pline de amărăciune cum ar fi: „Tavanul regimului este prea jos ca să stau în picioare!“

Când au început primele proteste pașnice de la jumătatea lui februarie, Gargoum și-a închis galeria și a participat la demonstrații, dar în curând s-a retras la casa lui. Opt luni mai târziu, în ziua în care Gaddafi a fost ucis, s-a întors la bazar cu fotografiile lui – nu doar imaginile obișnuite, ci și cele ale unor artiști, intelectuali și soldați care l-au sfidat cândva pe dictator și ca urmare au fost executați. În această expoziție mai extinsă a lui era inclus un tablou făcut de el în 1996, primul an în care își oferise fotografiile și sloganurile alunecoase publicului neliniștit din Benghazi. Tabloul consta într-o singură siluetă monumentală înghițită de întuneric – cu spatele întors, ținând în mână o torță ridicată. Deși Gargoum intenționase să fie un autoportret, fără să-și dea seama reprodusese statuia exilată a lui Septimiu Sever.

În această nouă zi de libertate, Gargoum a pus tabloul pe un șevalet și și-a scos pensula. Cu tușe atente, a adăugat o mulțime de siluete vagi în fundal. Apoi a dat din cap cu satisfacție în fața produsului terminat, un portret al unei națiuni neterminate, oameni care stau împreună în seara de după revoluție – orbiți pentru o clipă de lumina torței, așteptând ca o nouă viziune să străpungă întunericul.

 

Robert Draper este un colaborator al revistei care relatează frecvent din Africa. George Steinmetz este un renumit fotograf de expediții, care de 25 de ani documentează cele mai îndepărtate colțuri ale lumii.

Acest articol a apărut în ediția din aprilie 2013 a revistei National Geographic România

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*