Pe jos, de la Săpânța la București

FOTO: ARHIVA PERSONALĂ PETER HURLEY

Irlandezul Peter Hurley locuiește în România de vreo 20 de ani. Este fondatorul Festivalului „Lungul Drum spre Cimitirul Vesel din Săpânța“ și autorul cărții Drumul Crucilor.

„Nu sunt un tip sportiv; nu am urcat un deal vreodată; îmi place să merg pe jos, dar de obicei prin București“, îmi spune Peter la Muzeul Țăranului Român. Cu toate acestea, locul în care ne aflăm reprezintă punctul terminus al călătoriei de 650 km pe care a făcut-o în iarna lui 2012, pe jos, fără niciun ban în buzunar, de la Săpânța la București. „Trăim într-o lume nesigură, în care totul se măsoară în bani. Am vrut să demonstrez că atunci când nu mai ai nimic, poți să te bazezi pe acest miracol care merită protejat: lumea satului românesc.“

Interviu de Adina Brânciulescu

Cum ți-ai planificat drumul?
Nu am putut să plec mai devreme de 26 noiembrie și trebuia să fiu în București pe 21 decembrie. Am calculat câte zile am, câți kilometri trebuie să fac pe zi și ce cunoscuți am în drum. Mi-au ieșit 30 km/zi pe zi și 14 nopți unde cunoșteam pe cineva. Când am plecat, am crezut că o să acopăr norma pe care o aveam de făcut în 6-8 ore pe zi, dar s-a dovedit că erau 14-16 ore pe zi.  Era iarnă, aveam o greutate în spate, erau multe dealuri și ajungeam să bat la porțile oamenilor noaptea.

Și te primeau?
Am dormit la două mănăstiri și, în general, cunoscuții de pe drum își sunau prietenii din alte sate să le spună că ajung și pe la ei. Dar în cinci nopți am bătut la ușile unor oameni total necunoscuți. În trei cazuri prima persoană întâlnită m-a invitat, altă dată a fost la a treia casă și în a cincea noapte am avut probleme. Am încercat ospitalitatea oamenilor într-un oraș și nu a mai mers. Și, cumva, asta este ideea – eram același om, era drumul meu, dar într-un oraș e altfel față de sat.

Ce le spuneai oamenilor în primele clipe după ce îți deschideau?
Ce poți să zici unui om necunoscut, căruia îi bați la ușă la zece seara? Explicațiile despre o cauză nobilă sau un protest în semn de solidaritate cu civilizația rurală nu au nicio relevanță sau logică acolo. Mă întrebau ce caut, cum am ajuns, pe jos prin zăpadă. Îngrijorați erau mai ales oamenii cei mai săraci, care știu ce înseamnă să mergi pe jos.

Ai mers doar prin sate?
Aproape. Cât am putut, am evitat orașele și șoselele. (Am trecut doar prin orașele Reghin, Bistrița, Odorheiu Secuiesc, Brașov, Vălenii de Munte, am ocolit Ploieștiul pe centură, și București). Drumul național e un coșmar. În câțiva kilometri, începi să simți toată oboseala. Am mers mult pe cărări și dacă vrei să părăsești drumul principal, le găsești oricând. Le descopeream și întrebam. Oamenii, de obicei, te direcționează înapoi la stradă, dar eu spuneam: „Nu, nu, vreau pe drumuri lăturalnice“. Esențial este să întrebi, să întrebi tot timpul, chiar dacă ești sigur.

Cum te-ai descurcat cu mâncarea?
Când am pornit de la casa Mariei Zapca din Săpânța, mi-a pus ea ceva în traistă. A doua zi, între Berbești și Giulești am început să simt foamea și habar nu aveam ce o să fac. M-am întâlnit cu cineva pe drum, un om care era în fața casei lui, și am început să vorbim. M-a invitat la o cafea, apoi la masă. Am zis că îmi este foame, dar că sunt și puțin contra cronometru și a spus: „Nicio problemă, iei la pachet.“ Mi-a dat un borcan de zacuscă, o pâine și o lingură. Asta a fost prima masă pe drum. Păstram borcanul gol și oricine mi-l umplea. Uneori aveam prea multă mâncare.

Ce anume primeai de mâncare?
Gem – era foarte important, pentru că eu am încercat să țin Postul Crăciunului – zacuscă și pâine. Am primit două sticle de miere de jumătate de litru, mere multe. Am crezut că o să mănânc mai multe nuci, dar nu am primit nuci. Eram într-o formă fantastică când m-am întors.

Era iarnă, traseul era greu. Ce bagaj ai avut?
Geanta pe care am luat-o era prea grea și, în dimineața în care am plecat, a trebuit să îmi regândesc radical bagajul. Aveam harta, pelerina, geantă și bocancii ăștia din picioare, unși cu vaselină în fiecare dimineață. La un moment dat, din cauza frecării bocanc – picior, faci bășici. Puneam vaselină direct pe picior și după asta un bandaj ușor, nu leucoplast, și apoi trăgeam un ciorap subțire și bocancul.

Ți-a rămas un loc în minte din această călătorie?
Cel mai tare a fost Maramureșul, pentru că era înainte de zăpadă. Zăpada a început exact când am ieșit din Maramureș și am prins ultimele zile ale toamnei. Și trecând prin păduri de stejar, cu toate frunzele uscate, dar încă pe crengi… Amazing, you know, Amazing, amazing, amazing, amazing, amazing, beautiful. Cel mai frumos lucru!



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*