Prin ochii condorului

Rio Negro | Un caiman-paraguayan aluneca pe un banc de nisip pe malul acestui rau din nord-vestul Braziliei.

Acesta e taramul visat de Simón Bolívar, sustinut de coloana vertebrala a Cordilierilor si de sistemul vascular complicat al bazinului Amazonului.

Text: Marie Arana

Inca de pe vremea incasilor, credem ca suntem rodul pamantului, asemeni semintelor: ca viata pe acest taram nesigur ofera promisiunea rodniciei sau socul unor miscari seismice.

Pamantul ne poate hrani. Sau distruge. Suntem mostenitorii, binecuvantati si blestemati, ai unui pamant imbelsugat si amenintator.

Poate de aceea iubeau incasii soarele si maya au construit trepte catre cer, iar conchistadorii s-au catarat pe munti pentru a implanta cruci in cele mai inalte locuri.

Voiam sa ne eliberam de imbratisarea pamantului. Sa ne creasca aripi. Sa zburam. Tanjim sa vedem pamantul prin ochii condorilor.

Imagineaza-ti, asadar, o peruanca get-beget, care se simte cel mai confortabil cand are pamantul sub picioare, alaturandu-se expeditiei unui fotograf care-i scruteaza din aer tinutul natal. In aceasta postura m-am trezit intr-o zi de toamna, tinandu-ma bine pe locul din spate al unui Pilatus Porter.

Am zburat deasupra Callejón de Huaylas, un canion inverzit ce taie doua lanturi de munti: Cordillera Blanca, cu varfuri acoperite de zapada, si Cordillera Negra, cu spinari cafenii unduitoare. Acesta este leaganul uneia dintre cele mai vechi civilizatii cunoscute din Peru: chavín, ale caror cunostinte avansate despre agricultura aveau sa influenteze geniul culturilor moche si incasa. (Incasii si-au numit acest adapost din Anzi Qosqo: cordonul ombilical al lumii).

Callejón patrunde si in spectaculosul lant muntos Nevado Huascarán, al carui varf de 6.770 m domneste asupra vaii si ale carui gheata si zapezi au hranit si au nimicit viata de la poalele sale. America Latina e plina de paradoxuri. Ne grabim sa le spunem vizitatorilor ca tara noastra are un melanj de forme de relief – litoral, desert, jungla, munti, mlastini, arhipelaguri -, toate in spatii geografice bine definite si in alaturari surprinzatoare.

Promontoriile albe ale Anzilor nu sunt departe de coronamentul impenetrabil al padurilor Amazonului, unde in fiecare noiembrie jungla e inundata de fluviu, iar jaguarii trebuie sa inoate alaturi de delfinii-de-Amazon. Abia de la inaltimea de 1.500 m am vazut cat de apropiate si interdependente sunt aceste forme de relief.

Cateva minute in aer te pot aduce de la coastele primavaratice ale suburbiilor vecine cu oceanul ale Limei pana la desertul batut de vanturi Chan Chan, fosta mare citadela a populatiei chimú; sau de la stancile implacabile peste care s-au chinuit sa treaca conchistadorii pana la vaile verzi din Cajamarca. Legate intre ele. Un tot unitar.

Cu toata istoria care s-a petrecut dedesubt, cu suferintele care inca apasa regiunea, de sus privelistea e calma si neutra, iar pamantul se dezvaluie intreg, complet.

Nu ma pot abtine sa ma gandesc ca America Latina e asa cum o visa Simón Bolívar: un teritoriu vast, unit de coloana vertebrala a Cordilierilor si de sistemul vascular complicat al raurilor ce curg din inima intunecata a Amazonului. Aici nu exista granite si nationalitati.

Taramurile se intrepatrund, orasele si satele se perinda prin fata ochilor nostri, vaile fac loc muntilor, iar zapezile de pe culmi se scurg pentru a hrani o padure de smarald. Visul lui Bolívar, al unei regiuni unificate, un loc in care toate popoarele sa se alature pentru a forma o natiune puternica, nu s-a implinit niciodata. El a murit in exil, sarac si dispretuit, iar America Latina si-a vazut de drum in toata splendida ei diversitate.

Dar Bolívar nu a fost singurul care sa viseze la America Latina. Pana la urma, in acest loc totul este cladit pe visuri. Neinfricatii navigatori alacaluf din Tara de Foc, precum si aztecii din Mexic au visat la maretie; luptand din greu, chiar au obtinut-o. Asa au facut si inventivii moche, maya si incasi.

Apoi, cand lacomia Spaniei s-a indreptat catre vest, intreaga Europa a visat la minunatiile pe care le putea cuceri. Curand, America Latina a devenit obiectul unor fantezii in masa. Inteleptii secolului al XV-lea isi imaginau o tara populata de pigmei, ciclopi, femei razboinice aprige si oameni cu chip de caine. Isi inchipuiau o lume plina de realitati magice: Izvorul tineretii. Paradisul simturilor. Aur.

Chiar inainte sa ridice panzele, Columb parcursese vechea sa carte Imago Mundi din scoarta in scoarta si visa la o tara cum nu mai vazuse. Apoi, in secolul al XVI-lea, pe masura ce teritoriile descoperite de Columb erau colonizate, Sir Thomas More isi imagina ca aceste tinuturi ar fi putut deveni Utopia.

Imaginile de vis surprinse de Robert Haas trimit inapoi la epoca descoperirilor geografice. La forta imaginatiei. Caci, cu toate greutatile vietii din America Latina – cu toate dificultatile de pe pamant -, suntem un popor care aspiram spre inaltimi, cercetam cerul, asteptam cu rabdare ca magia sa capete forma. Chiar daca ea nu va veni niciodata.

De ce altfel am fi sapat linii in lutul arid al Nasca, pe care numai o creatura inaripata le poate vedea? De ce altfel am fi pus piatra peste piatra la Chichén Itzá, pentru a marca trecerea soarelui pe cer? La un moment dat, in timp ce Haas si cu mine strabateam cerurile, m-am uitat in jos si am recunoscut plantatiile de zahar din Trujillo, in care ma jucam pe cand eram copila, si coasta neregulata a Pacificului, pe care am explorat-o calare alaturi de fratele meu, si coronamentul des al padurii tropicale, sub care stramosii mei au luptat cu conditiile grele pentru a stapani Amazonul.

De la inaltime, toate acestea pareau, in mod ciudat, rupte de agitatia si animozitatile istoriei de familie, rupte de conditia umana. Se intampla ceva cand privim astfel pamantul: omenirea devine o simpla gluma pe fundalul unei panze coplesitoare; ne vedem, astfel, asa cum suntem cu adevarat – legati de natura care ne inconjoara. Pitici pe un glob urias.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*