Republica Moldova

Soldatii moldoveni schimba garda, intr-un ritual precis, la Monumentul Eroilor, din Chisinau. Flacara vesnica e inchinata luptatorilor sovietici care au eliberat Moldova, batandu-se cu Axa, indeosebi cu trupele generalului Antonescu.

Vedere de dincolo de Prut. Între comunism și capitalism, între lumea postsovietică și Occident, între România și Rusia, Republica Moldova se îndreaptă spre limanul democrației.

Text: Cristian Lascu

Am fost prima dată în Republica Moldova acum 11 ani. La graniță, o lungă oprire pentru schimbarea ecartamentului osiilor: vagoanele puteau merge acum și până la Vladivostock. O altă oprire, când vameșii ne-au dat jos din tren pentru a-l controla mai bine. Comenzile răstite în rusește și crivățul nopții mi-au trezit fiori de gulaguri.

Dar vecinii mei de compartiment, doi tineri medici din Chișinău, erau placizi. Făceau săptămânal mic trafic cu confecții din România, pentru a acumula 7.000 de dolari, prețul specializării în chirurgie la Sankt Petersburg. “Diploma asta este recunoscută și în America, dar acolo costă de 20 de ori mai scump” – mi-a spus unul dintre ei.

Magazinele goale, oamenii ponosiți, polițiștii cu șepci de comisar care m-au oprit pe stradă nitamnisam și mi-au cercetat actele îndelung și cu suspiciune – toate mi-au lasat impresia unei țări necăjite, sovietizate.

În 2006 am fost din nou. De data asta am văzut un Chișinau mult emancipat, cu reclame și masini occidentale, cu tineret voios și bine îmbrăcat. Se vorbea în jur mai mult românește, dându-mi un sentiment de acasă. Cu cât cunoști mai puțin ceva, cu atât mai mult riști să tragi concluzii mai sumare și mai radicale.

În plus, ca unul venit din România, aveam o mentalitate de pețitor: prima dată mireasa îmi păruse cam urâțică. A doua oară, în lumina primăverii, fusese foarte atrăgătoare.

A treia oară am mers toamna, împreună cu fotograful Bogdan Croitoru, cu aparatul și inclinarea lui spre scepticism constructiv; și – sper eu – lăsând acasă ideile preconcepute. Una dintre ele era că relieful Moldovei e mai aproape de stepa rusească decât de spațiul mioritic. Am văzut repede că nu este așa, că geologia Moldovei oferă, mai ales în partea ei nordică, un decor variat, uneori spectaculos.

Drumul șerpuiește printre coline și dealuri, tăiate de defileuri. Șoseaua pe care mergem spre Bălți e largă și solidă. “Au fost făcute să treacă pe ele și blindatele sovietice – îmi explică prietenul meu Alecu Reniță, ecologist, directorul revistei Natura. La fel este și șoseaua spre Poltava. Dacă tragem un asfalt nou peste ele, avem autostrăzi.”

Peisajul moldovenesc datorează mult calcarelor sarmațiene. Marea Sarmatică a scăldat în urmă cu peste 10 milioane de ani vaste teritorii aflate în afara arcului carpatic. Dincolo de Prut, calcarele sarmațiene etalează un adevărat muzeu în aer liber. Din loc în loc, țâșnesc ceea ce moldovenii numesc toltrele Prutului, structuri recifale rotunde, atoli conici cu pereți abrupți.

Populațiile neolitice au folosit arhitectura naturală de “cetăți” a toltrelor, construindu-și acolo așezări. Împreuna cu dl. Tarigradtki, doctor în geologie și director al Parcului Național Pădurea Domnească, dăm la iveală, în iarba zveltă de pe fruntea unei înălțimi, cioburi și unelte rudimentare preistorice. Satele din aceste locuri se integrează în mod natural peisajului geologic, pentru că aproape toate casele, gardurile și acareturile din gospodărie au folosit la construcție plăcile desprinse din calcarele sarmațiene.

Spre deosebire de așezările rurale din sudul țării, cele din nord, deși sărăcăcioase, au în acest fel personalitate. Astăzi, pe seama calcarelor sarmațiene înflorește o întreagă industrie. În locul betonului energofag, multe case, vile și clădiri publice folosesc calupuri de rocă albă, extrase în exploatări subterane. Unele dintre ele sunt încă întreprinderi de stat, altele – profitabile investiții private.

Cererea e mare, în Republica Moldova se construiește masiv. După multe ezitari, proprietarul unei astfel de mine ne permite să intrăm și să fotografiem cârtițele de fier, cu pânza circulară care taie ca-n brânză roca, debitând-o în cărămizi mari. Aflăm că un metru cub de astfel de calupuri costă cam 28 de dolari.

Un maistru îi propune imediat lui Bogdan să pună de-o afacere în România, unde, în Dobrogea de Sud, avem și noi calcare sarmațiene berechet, dar nimeni nu le foloseste. Metoda exploatărilor subterane are și certe avantaje ecologice, pentru că în timp ce muntele este golit treptat de miez, peisajul de la suprafață nu are de suferit.

Și tot de la aceasta tehnologie moldovenii s-au ales cu un record mondial și un brand de țară: pivnițele de la Mileștii Mici. Pe timpuri, localnicii de aici obișnuiau ca, în grotele rămase după ce se extragea calcarul, să-și facă beciuri. Dar după ce mecanizarea și-a spus cuvântul, s-a făcut aici o imensă carieră subterană. Din calcarele de la Milești s-a înălțat o parte din actualul Chișinău, în timp ce în masiv a rămas un adevarat oraș subpământean, de peste 200 de kilometri de galerii.

Începand din 1968, în microclimatul constant sunt păstrate vinurile. Gonim cu mașina pe bulevarde și străzi denumite Riesling, Merlot, Cabernet, Aligote. De-o parte și de alta, șiruri nesfârșite de butoaie. Frumoasa Tatiana, ghida noastră, ne conduce prin galeriile ticsite de firide, unde, sub straturi de mucegai și pânze de păianjen, se păstrează vinurile de colecție.

“Astea sunt cele din care regina Angliei comandă în fiecare an 900 de sticle… aici e Cabernetul care îi plăcea lui Jimmy Carter… din acest soi au ciocnit un pahar Băsescu și Voronin… uite un Purcări de 1.000 de euro sticla…” – se laudă Tatiana, vorbind deodată în engleză, română și rusă, toate cu buchet moldovenesc. (Mă conving încă o dată că moldoveneasca nu este de fapt o limbă, ci o savoare!)

Cu 1,5 milioane de sticle, pivnițele de la Milești au intrat in Cartea Recordurilor. O ediție specială Guiness Book, cu nominalizarea, stă la loc de cinste în sala de protocol a pivnit elor. Orașul subteran are doar 300 de locuitori, dar ei produc cât o uzină. De altfel, vinurile au fost mereu unul dintre principalele produse de export ale republicii.

“Fiecare a patra sticlă care era băută în Uniunea Sovietică provenea din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească”-ne spune Tatiana.

Viaceslav Purcic, cercetător științific, care a făcut armata pe un submarin purtător de rachete termonucleare de tip Akula, ne povestea cum Ciugaiul, vinul negru și dulce, alină traiul camarazilor din echipaj în timpul lungilor claustrări subacvatice. Pe atunci, viile țării se întindeau pe 330.000 de hectare.

Dar în 1986, Mihail Gorbaciov a declarat război beției în Uniune. Prohibiția lui Gorbaciov a înjumătățit viile Moldovei; în loc de vin, moldovenii au exportat în acel an 20 de milioane de sticle cu suc de struguri. Tradițional, moldovenii au fost exclusiv băutori de vin. La sărbători, la țară, nu se bea altceva.

Astăzi, numai podgoriile Purcari au peste 500 de magazine în Moldova și în alte țări. Dar au proliferat și specialiștii în contrafaceri, cu sloganul: “Noi facem bani, nu vin.” Aparent din acest motiv, din 2003 Rusia a sistat importurile de vin moldovenesc. Dar mulți cred că este încă una din șicanele prin care rușii pedepsesc ereziile moldovenilor.

Milestii Mici nu reprezintă singurul superlativ subpământean al Republicii Moldova. În topurile speologice mondiale figurează Peștera Emil Racoviță, de lângă localitatea Criva, a treia peșteră din lume dezvoltată în gipsuri. Povestea e, în felul ei, plină de tâlc. Descoperit și explorat de speologi ruși și ucraineni prin anii ’70, care l-au botezat Zoluska (adică Cenușăreasa, după culoarea cenușie a rocilor), complicatul labirint de galerii a ajuns la o lungime de 90 km.

Când s-au trasat frontierele după destrămarea Uniunii Sovietice, în 1991, intrarea peșterii a picat la moldoveni, la doi pași de graniță și de Prut. Dar galeriile merg mai mult sub teritoriul ucrainean. Vecinii s-au simțit frustrați și s-au gândit chiar să-și foreze propria intrare, fapt ce i-ar fi obligat pe moldoveni să intre în peșteră cu pașaport.

Dispută transfrontaliera s-a domolit, dar a apărut un nou pericol: o vastă carieră de exploatare a gipsului a firmei Knauff s-a extins spre peșteră. Palatele Cenușăresei riscau să se transforme în rigips. Ecologiștii moldoveni au reacționat, l-au adus acolo chiar pe președintele Voronin, reușind să tempereze deocamdată zelul exploatării.

Nu a fost singurul succes al ecologiștilor din Moldova. După declararea independenței, protecția mediului a avut o susținere populară consistentă. Ecologiștii au ajuns în parlament și au promovat legi care prevăd, printre altele, interzicerea exportului de lemn brut, pentru a cruța puținele păduri ale țării, blocarea unor cariere, oprirea unor desecări și constituirea de rezervații și parcuri naționale.

Dr. Constantin Mihăilescu, ministrul ecologiei și resurselor naturale, ne prezintă fața mai frumoasă a medaliei: “Că parte a programului internațional Un mediu pentru Europa, Moldova a primit finanțări de la Bancă Mondială, PNUD, USAID. Cu o parte din acești bani, am declarat arii protejate însumând peste 155.000 de hectare, adică 4,6% din suprafața țării.”

Moldova a ratificat 18 convenții internaționale de mediu, a adoptat legi și strategii, planuri și programe. Dl. Mihăilescu e doctor în geografie, tânăr și optimist. Dar conduce o barcă în care se află deodată și lupul, și capra, adică interesul de a exploata resursele, cu lobiuri puternice, și ecologia, rămasă pe seama poeților. Cunoscând experiența din România, am doza mea de scepticism.

“Era prea frumos că lucrurile să rămână la idila primilor ani ai libertății”-îmi confirmă temerile Alecu Reniță. Legea privind interdicția exportului de bușteni nu se mai aplică, iar Rezervația Lunca Joasă a Prutului este acum grav amenințată de proiectul construirii a 50 de kilometri de cale ferată ce va lega Cahulul de Giurgiulesti.

O plimbare seara prin centrul Chișinăului, mai ales pe bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, este o adevărată plăcere. Trotuarele, piețele, spațiile verzi au fost croite cu mărinimie, ai o senzație de aerisit, nu există aglomerație de mașini și trecători. Iluminatul public este discret, iar panourile publicitare sunt făcute cu gust și neagresive. Străzile sunt foarte curate pentru un oraș cu aproape un milion de locuitori.

Într-un supermarket, zăbovim în fața standului cu bomboane Bucuria, cu o puzderie de sortimente, foarte populare în Moldova și căutate la export. Facem și un popas la pește. Admirăm felii translucide de batog, ficat de morun la borcan, anghile afumate, pești cu nume ciudate, aduși din Baltică, din Caspică sau poate din Pacific. Tentația este mare, căci și prețurile, raportate la puterea noastră de cumpărare, sunt mici.

Mă simț cam stingherit însă să pun în coș atât cât aș dori. Dar deodată magazinul este luat cu asalt de un autocar întreg de români veniți din Iași, din câte înțeleg, anume la cumpărături. Mai trag din raft câteva cutii de morun. Reclamele băncilor și firmelor străine trădează un puls economic vioi.

“Chișinăul este locomotiva Moldovei”-ne spune Dorin Chirtoacă, primarul capitalei, care, ales de curând în această importantă funcție, a reușit două premiere: este un lider foarte tânăr și face parte din opoziția anticomunistă. Ne mărturisește că a studiat jurnalistică în România, a fost coleg cu Andreea Marin și e fan National Geographic.

“70% din PIB-ul Moldovei este produs aici. Din păcate, doar 30% se întoarce în bugetul nostru.” La capitolul proiecte este prudent: “În primul rând, trebuie să meargă bine serviciile publice, transportul, căldura, salubritatea. Dacă ratezi aici, alegătorii nu te iartă .

Poate vouă, bucureștenilor, Chișinăul vi se pare curat, dar noi nu suntem mulțumiți.” Primarul crede deocamdată trecut principalul hop: a reușit să facă o echipă eficientă, chiar membrii ei vin din partide diferite. Între timp, în cabinet intră și arhitectul-șef capitalei, așa trecem fără formalisme la subiectul arhitectură.

Chișinăul vechi aproape a dispărut după bombardamentele din timpul ofensivei Chișinău-Criș, din 1944. Multe dintre clădirile istorice care au scăpat sunt degradate. După 1945, orașul s-a dezvoltat în stil sovietic, croit după tipare generoase, dar multe construcții, mai ales sediile instituțiilor, au un aer auster, neprietenos. Acum, orașul a intrat în faza construcțiilor capitalismului agresiv.

“încercăm să nu facem ceea ce ați făcut voi cu Micul Paris. În București te sufoci. Încercăm să păstrăm personalitatea orașului, fără să-i împiedicăm modernizarea.” În cabinet intră – la trei ace, cu laptopuri și mape sub braț – investitori din Suedia și Anglia. “Este vital să atragem investiții, afaceri, să facem întreprinderi, să creăm locuri de pentru a ne păstra moldovenii acasă. Roata nu mai poate fi dată înapoi” – ne spune primarul Dorin Chirtoacă la despărțire.

Alexandru Sapojnik este mândru că a studiat vinificația la Institutul Viei și Vinului din Moscova, înființat la 1800 de țarul Nicolae. Cu asemenea meserie nu mori de foame în Moldova. Cu banii puși deoparte și un credit de la o bancă moldovenească “de încredere” a construit în anul 1997 primele 8 camere ale unei case. “Am spus că este pur și simplu casa mea, ca să nu am probleme cu birocrația și fiscul. Când afacerea a progresat, am pus firma Casa Verde. Acum ajung la 80 de camere.”

Vinificatorul are o ofertă “pour les connaiseurs”. “Uite, chiar la masa asta au stat ambasadorul Franței și ministrul francez al agriculturii. Veniseră să negocieze în războiul coniacului. Noi, moldovenii, produceam un coniac foarte bun și le făceam concurență. Dar nu ne-au mai dat voie să scriem pe etichete Coniac, asta este marca lor. Am încercat noi cu Codru, cu Divin, dar lumea nu mai înțelegea ce băutură este aia. Am născocit atunci coniacul Conac.

Conac înseamnă o casă boierească la țară, la fel îi spuneți și voi în România. Numele asta se potrivește și vinde bine. Francezii s-au înfuriat și au vrut să ne dea în judecată. Dar uite, am vorbit una-altă, le-am dat coniac de-al nostru, vechi de 40 de ani. După ce l-au gustat, ne-am împăcat.”

În anul 1991, casa lui Mișa, din Trebujeni, a fost inundată. S-a hotărât că, dacă tot trebuie s-o refacă, măcar să-i mărească confortul. Până la urmă, și el tot cu o “casă” a început. Acum, “Casa din Lunca”, ajutată de peisaj, monumentele istorice și gastronomia moldovenească, este prima dintre inițiativele de agroturism rural din Moldova. Între timp, au apărut multe altele.

Deși economia dezechilibrată a Moldovei a dus la creșterea inflației și la deprecierea leului autohton, țara atrage tot mai mult investiții străine. Dan Hazaparu a investit în nuci: “Moldova este cea mai mare producătoare de nuci din Europa. Numai Grecia importă cam 40.000 de tone de nuci anual, iar firma mea-1select11 înființat o plantație. opt ani, începem culegem roadele.”

Să ții moldovenii acasă nu este ușor. Cât timp timp existat Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, tării îi mergea relativ bine în comparație cu alte republici. Cernoziomul moldovenesc, cu o remarcabilă fertilitate naturală, forțat cu chimicale să producă mai mult, îi hrănea nu numai pe moldoveni, ci alte milioane de sovietici pe deasupra. În plus , erau locurile de muncă din fabricile complexului militar-industrial sovietic.

Mezon producea electrocasnice, dar și componente pentru rachetele balistice, Moldav Ghidromas-pompe pentru agricultură și pentru submarine, industria alimentară era dezvoltată, rafinatele ei produse erau pe mesele de protocol ale partidului și în cămara astronauților. ca să nu mai vorbim de combinatele uzinele din actuala Transnistrie. Și oricum, moldovenii nu puteau pleca spre Occident. Într-o țară cu reflexe comuniste puternice, cu un masiv control statului economie, sectorul privat se află în stadiul în care era la noi în urmă cu 10-15 ani. Dar începe să miște.

Acum, șomerii moldoveni își caută de lucru unde văd cu ochii. În satele din zona Orhei, am văzut multe case părăsite sau locuite numai de bătrâni. Andrei, din Butuceni, îi așteaptă să vină acasă de sărbători pe cei doi fii, care lucrează la o uzină de mașini din Cehia.

“Sunt foarte pricepuți, dar îi plătesc mai slab decât pe cei de acolo. Totuși au salariu bun.” Cam un milion de moldoveni sunt deja plecați la muncă în alte țări, adică un sfert din populație, un adevărat record mondial. FMI apreciază că moldovenii plecați trimit acasă aproape un miliard de dolari, adică aproape o treime din PIB, dar mulți economiști consideră ca cifra reală e de fapt cu mult mai mare.

Jumătate dintre moldovenii plecați lucrează în Rusia, unde ajung ușor, fără probleme. Mulți vor să-și caute de lucru în România și mai ales dincolo de ea. Dar de când suntem în UE, au nevoie de viză. O soluție mai bună este dobândirea cetățeniei române. Conform unui sondaj din 2007 al Institutului de Politici Publice, 7% dintre familii au deja un membru cu cetățenie română, alte 19% au actele depuse pentru această cetățenie.

Deși coadă de zile la Consulatul României din Chișinău a devenit cronică, totuși alte zeci de mii de moldoveni sunt gata să se așeze la ea. Guvernul republicii s-a enervat, considerând că deschiderea largă de către România a porților pentru moldoveni e o acțiune îndreptată împotrivă statului independent și suveran moldovenesc. Se inventează felurite șicane. În timp ce nu s-a aprobat deschiderea altor două consulate, s-a adoptat o lege ce interzice persoanelor cu dublă cetățenie să mai dețină funcții publice.

Pentru oamenii simpli, un factor de descurajare vine, pare-se, chiar de la unii funcționari români, care profită de aglomerație. “E 700 de euro plicul pentru o cetățenie. Pentru trei persoane din familia noastră, ni s-au cerut 2.000 că să rezolvăm. De unde atâți bani? Hai, o sută-două de euro mai merge, dar așa?!”-se vaită un sătean din Morovaia. Și îmi amintesc de vorbele bunicului lui Viaceslav: lăcomia și corupția funcționarilor trimiși de la București în perioadă interbelică le întrecuseră pe cele ale rușilor.

Și tot el, la întrebarea: “Când era mai bine, cu rușii sau cu românii?”, a răspuns: “când plecau unii și încă nu veneau ceilalți”. Au fost scurte aceste perioade în istoria Basarabiei. Facem o scurtă incursiune în trecut, împreună cu dr. Dorin Sârbu, plecat din Chișinău, cercetător la Institutul de Arheologie din București, ți cu Alecu, fost membru Parlamentul Moldovei.

Dacii românizați au populat teritoriul dintre Nistru și Carpați, unde acum se vorbește limba română și unde a fost leagănul statului feudal moldovenesc, care și-a cunoscut apogeul sub domnia lui Ștefan cel Mare. Ștefan cel Mare a avut relații bune cu Rusia, Dimitrie Cantemir a fost prieten cu Petru cel Mare, dar Moldova a rămas independentă față de marele vecin. Că și Țara Românească, a fost doar sub suzeranitate turcească.

Învinsă de ruși, Turcia a cedat Rusiei în 1812 teritoriul dintre Prut și Nistru, denumit Basarabia. “Turcia dădea ceva ce nu-i aparținea. Domnitorul Ghica s-a opus anexării, dar turcii i-au tăiat capul. Rusia ar fi vrut atunci să ocupe toată Moldova, până la Carpați, dar iminentă invaziei lui Napoleon a împiedicat-o s-o facă”-ne spune Dorin.

Au urmat 106 ani de ocupație rusească, cu bune și cu rele. În această perioadă s-a construit Chișinăul, după planurile arhitectului rus Sciusev, a înflorit “intelighenția” moldovenească, o copie a celei rusești. Un negustor rus, Șestov, a clădit, pe temelia unei culturi populare a vinului, o știință a vinificației.

“Osmoză a fost și inversă-îmi spune Alecu Reniță. Știai ca marele fizician atomist Kapita, laureat Nobel, se trage din boierii Căpiță? Și că Serghei Rahmaninov a avut moși din neamul Rahmanin, tătari moldoveni?”

Totuși Basarabia rămânea un teritoriu de frontieră, mai necăjit, al imperiului. O pedeapsă pentru un funcționar sau disident rus era să fie trimis aici. De exemplu, Pușkin, prea iubit poet pentru a fi surghiunit în Siberia, a fost exilat în Moldova.

Impunerea limbii ruse în administrație i-a umilit pe moldoveni, iar către sfârșitul secolului al XIX-lea s-au dezvoltat tot mai mult sentimentele naționale. Patrioții basarabeni se vedeau între o Rusie semifeudală, guvernată de un țar despotic, și o Românie care, sub cârmuirea regelui Carol I, prospera și se moderniza rapid.

Când în 1917 a izbucnit revoluția rusă, Basarabia și-a proclamat independența. Dar mică țara a căzut imediat pradă devastărilor și haosului făcut de trupele rusești, care părăseau în dezordine frontul Primului Război Mondial. La 27 martie 1918, Basarabia s-a unit cu România.

Roata istoriei s-a învârtit din nou în anul 1940. De data asta, URSS a negociat Basarabia cu Germania nazistă. În urma pactului Ribbentrop-Molotov, ea a fost înglobată în Uniunea Sovietică. România a abandonat fără luptă, așa cum apoi a cedat și o treime din Ardeal.

“Capul plecat, nici măcar sabia nu-l taie”-remarcă cu amărăciune Alecu Renita. Apoi, când Antonescu a rostit, în 1941, celebrele cuvinte “Români, vă ordon: treceți Prutul!”, nu știa că desfășurarea evenimentelor avea în curând să depărteze Basarabia de România, în loc s-o apropie. Acum, din Chișinău până în cele mai îndepărtate sate, mai vedem monumentele închinate eroilor moldoveni care s-au jertfit “în luptele cu cotropitorii români”.

După război, Stalin a început o drastica politică de deznaționalizare. Scrierea chirilică a fost impusă în locul grafiei latine. Pentru mai toate funcțiile publice și de conducere au fost aduși ruși, în timp ce mulți moldoveni au fost deportați, ajungând în Caucaz, Caspică, până, hăt, în Siberia. Aflat ca inginer la o investiție în nordul Chinei, un prieten îmi povestea cât de uimit a fost când a auzit într-o seară la un local cântându-se românește. Erau acolo descendenți ai deportaților basarabeni de pe Amur.

Proclamarea independenței Republicii Moldova în 1991 a adus multe schimbări.

Limbă română (oficial, moldovenească) a devenit limba de stat. Treptat, elita funcționărească rusă și-a pierdut din privilegii și mulți au plecat. Procentul de moldoveni români e acum de 80% . Între timp, și Rusia, și România trag ocheade Moldovei. Dar nu e o curte galantă, ci mai mult o hărțuire sexuală.

În 1992, Armata a 14-a, cu poziții pe malul stâng al Nistrului, s-a implicat direct în susținerea autoproclamatei Republici Transnistrene. Guvernul Moldovei a ripostat, dar pentru a nu da conflictului un caracter internațional, de provocare a Rusiei, a angajat doar trupe ale Ministerului de Interne. Peste 600 de tineri polițiști moldoveni, echipați doar cu arme ușoare, au căzut victime blindatelor din dotarea trupelor generalului Smirnov.

Un teritoriu cuprinzând și orașele Tiraspol și Dubăsari a fost rupt de Moldova. Transnistria continuă să fie o rană necicatrizată și un focar de tensiune în această parte de lume.

“După independență, printre mulți moldoveni, mai ales printre intelectuali, domneau un mare elan revoluționar și dorința de unire cu România. Eu am fost unul dintre ei.

Dar mai târziu, moldovenii românofili au fost dezama giti: mulți politicieni și partide de la voi au făcut caz de Basarabia, dar nici opinia publică, nici guvernul postcomunist din România nu au venit în întâmpinarea noastră”-îmi mărturisește Alecu Reniță.

Unele declarații și gesturi prounioniste au fost mai degrabă gafe care au încordat relațiile dintre cele două țări și au iritat Moscova, care amenință că îi oprește Moldovei robinetul energetic, de care este puternic dependentă. Prioritatea strategică declarată a Republicii Moldova este aderarea la Uniunea Europeană.

Dar rezultatele acordului pe trei ani cu UE, ce prevedea măsuri de apropiere de standardele europene, l-au decepționat pe Jose Manuel Barosso, președintele Consiliului Europei, care declara în toamna anului 2007: “Privind realist, nu sunt condiții de a oferi Moldovei în viitorul apropiat perspective de aderare…”

Călugărul Nicolae este departe de aceste complicate ecuații și de tumultul lumii. Înainte de pivnițe și cariere subterane, calcarele sarmațiene ale Moldovei au găzduit nenumărate grote în care s-au adăpostit de secole pustnicii. Versantul stâncos al Rautului, nu departe de Orheiu Vechi, arată ca un fagure.

Într-una dintre grote, în lumina nesigură a câtorva lumânări, Nicolae răsfoiește niște cărți, fără să ne adreseze vreo vorbă. Încuviințează cu un semn că putem fotografia, dar ne simțim stânjeniți și ne retragem tiptil.

Tipova e una dintre cele mai mari mânăstiri rupestre, alte schituri sunt găzduite de caverne din Canionul Saharna și malul Nistrului. Dar acestea sunt doar apele adânci ale ortodoxiei din Moldova. Valul sovietizării din anii ’50 a măturat multe lăcașe religioase, unele fiind transformate în magazii de colhoz. Singură mânăstire rămasă a fost cea de la Japca. Perenitatea lor era privită de staliniști ca o formă de rezistență, de legătură cu tradiția și românismul.

Biserica din Moldova a fost subordonată Patriarhiei Ruse. Dar Biserica Ortodoxă Română a reînființat, în anul 1992, Patriarhia Basarabiei, iar recent a recunoscut nou înființatele episcopii la Bălți, Cantemir și Dubăsari, ceea ce a răcit relațiile pravoslavnice cu Moscova.

Cât timp am stat cu Bogdan în tura noastră de toamnă în Republica Moldova, ploaia mocănească nu s-a oprit. Ceața a învăluit malurile Nistrului și priveliștile largi spre meandrele Rautului, unde ne-am dus anume pentru a surprinde și pitorescul din împrejurimile Orheiului. Dar socoteala de acasă nu s-a prea potrivit cu cea din târg. Acele frumoase peisaje vor rămâne în albumele, vederile și posterele de prezentare turistică pe care le văzuserăm la sediul revistei Natura. Ni s-a părut chiar că vremea aceea cenușie a fost un decor mai adecvat stărilor de fapt pe care le-am întâlnit.

Localnicii erau în schimb bucuroși: “Ați venit cu prima ploaie bună din acest an.”

Într-adevăr, după seceta din anul 2007, și cu sistemele de irigații pe butuci, Republica Moldova a avut cea mai proastă recoltă din istoria ei recentă. Seara, înainte de a pleca din Chișinău, Bogdan îmi propune să intrăm în cârciumioară “La Autobuz”. Un vechi “Molotov” a fost transformat în bar. Întregul interior este aranjat cu gust, fără ostentație. La o masă se sărbătorește ceva, la alta se aduce bere în recipiente înalte, cu robinet, câțiva tineri degustă, după un ritual necunoscut de noi, din două pahare suprapuse, votcă arzând cu flăcări albastre.

Cântece în mai multe limbi se amestecă, atmosfera e degajată, încărcată de energie. Și mă gândesc ca această țară cu istorie chinuită are acum mai mult că oricând șansa de a propăși. Solul este fertil, peisajul prietenos. Poziția ei geografică, un adevărat blestem de-a lungul secolelor, poate deveni un atu pentru țara aflată acum între Uniunea Europeană și statele fostei URSS.

Pe măsură ce resentimentele și frustrările trecutului se vor estompa, iar spațiul răsăritean va ajunge la limanul democrației, moldoveni, ruși, ucraineni, bulgări, găgăuzi – etnii viguroase – vor face din Republica Moldova o țara prosperă.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*