Paradoxul islandez

Apa topită din cel mai mare gheţar al Islandei se prăvăleşte într-un canion, atrăgându-i pe turişti spre marginea abisului. Până acum, cele mai multe râuri furioase, o sursă cu un potenţial uriaş de hidroenergie, au rămas neatinse. Foto: Jonas Bendiksen

Solidarii islandezi sunt mândri de frumoasa lor ţară. Acum însă ei se confruntă cu provocarea de a fi dezbinaţi de protejarea mediului, pe măsură ce se dezvoltă economia.

Unul dintre principalele lucruri care trebuie înţelese despre Islanda este cât de incredibil de puţină e populaţia ţării şi cât de plăcut ar putea fi să trăieşti aici, din acest motiv. Există sentimentul că, pe această insulă subarctică izolată, cam toată lumea cunoaşte pe toată lumea sau, cel puţin, oricine este legat cu oricine (ca rude, prieteni, vecini, colegi de serviciu, de partid sau de şcoală), chiar printr-un singur intermediar. Imaginaţi-vă o ţară cu 310.000 de locuitori, dintre care cei mai mulţi se înghesuie în interiorul sau în preajma oraşului Reykjavík – o capitală europeană modernă, cunoscută pentru cafenelele sale cu lumină difuză, muzică live şi viaţă de noapte cu multă băutură. Aici sunt toate locurile de muncă bune, iar şansele de a te întâlni cu un cunoscut sunt atât de mari, încât e dificil, după cum glumea cineva, să ai o aventură şi să nu se afle.
„Suntem – a zis un redactor de ziar în vârstă de şaizeci şi ceva de ani, cu ochelari, purtând o cămaşă de un alb sclipitor – foarte strâns uniţi.“ Apoi şi-a împreunat mâinile, ca într-o îmbrăţişare. Sau ca într-o menghină.
Consecinţa vieţii pe o insulă mare, dar cu populaţia unui orăşel, în mijlocul pustietăţii, cu descendenţe coborând zeci de generaţii, până la originea legendarilor vikingi (un rezervor de gene atât de pur, încât le lasă gura apă specialiştilor în biologie moleculară), e că funcţionează întrucâtva ca o mare familie extinsă. „Imediat ce deschizi gura să critici ceva – a spus un observator –, vor tăbărî toţi pe tine.“ Deci, dacă Islanda rămâne în multe privinţe o societate deschisă şi transparentă, există o prudenţă implicită în rândul oamenilor, când vine vorba în discuţii despre politică şi politici publice – de exemplu, preocupări în legătură cu felul în care ţara ar trebui să obţină un echilibru între protejarea mediului şi dezvoltarea economiei sale. Cam despre asta este vorba în acest articol.

Intrând la apă

În toamna lui 2006, îndepărtata şi izolata Islandă se găsea într-un punct de cotitură. O zonă de munte, sălbatică, trebuia inundată – pentru a se crea un lac de acumulare de 57 de kilometri pătraţi, ca sursă de energie pentru o nouă fabrică de aluminiu. Barajul construit odată cu rezervorul era cel mai înalt de acest tip din Europa (cu care continentul Islanda este asociat prin convenţie), iar terenul avea să fie modificat ireversibil: vegetaţia alpină avea să fie scufundată, cascadele şi o parte a unui canion spectaculos urmau să rămână pe uscat, gâştele cu cioc scurt şi turmele de reni – să fie strămutate. Ecologiştii din întreaga lume condamnau inundaţia ca pe un atac împotriva uneia dintre ultimele zone de sălbăticie intactă ale Europei – i-au spus „Înecul“ –, iar islandezii înşişi nu ştiau dacă se îndreptau către o dezvoltare economică explozivă, un impuls economic şi/sau cel mai mare dezastru ecologic din istoria Europei. Dar asta înseamnă să anticipăm. Această saga islandeză modernă începe, de fapt, cu milioane de ani în urmă, pentru că-şi are rădăcinile chiar în pământ – în geologia unică a insulei şi în destinul mineral urzit de ea.
În primul rând, ţara e în mare parte nelocuibilă – un teren stâncos, bătut de vânturi, fără arbori, nepotrivit pentru aproape orice, în afară de creşterea oilor. Termenul care îţi vine în minte este „interzis“. Care îţi taie respiraţia. Bizar. Bucăţi imense de gheaţă albastră plutesc în lacuri glaciare mărginite de noroi care fierbe. Munţi cu creste zimţate şi formaţiuni asemănătoare unor capete de om. Vulcani, gheizere, gheţari, ţâşniri de gaze şi uriaşe întinderi de câmpuri contorsionate de lavă, unde astronauţii americani au venit în anii 1960 ca să vadă cu ce urmau să se confrunte pe Lună.
Şi aici intervine destinul geologic. Întâmplarea face că insula este situată exact deasupra locului de întâlnire a două plăci tectonice ale Pământului, călare pe o frontieră vulcanică, numită Dorsala Medioatlantică. Drept urmare, o treime din cantitatea totală de lavă care a erupt din Pământ în ultimii 500 de ani s-a revărsat chiar aici şi există atât de multe izvoare termale, încât aproape toate locuinţele şi clădirile au încălzire geotermală. Pe de altă parte, la suprafaţă se află gheţari uriaşi şi râuri bogate care curg din ei. Această combinaţie de fierbinte şi rece, de activitate mocnită în subteran şi râuri puternice la suprafaţă fac din Islanda una dintre cele mai concentrate surse de energie geotermală şi hidroelectrică de pe Pământ – energie curată, regenerabilă, ecologică, de care lumea are nevoie tot mai mult.
Problema e că o foarte mică parte din această energie a fost captată, pentru că e eşuată la capătul lumii, între Europa continentală şi Groenlanda. Ca atare, din anii 1960, guvernul a tot curtat industria grea pentru a veni în Islanda, promiţând energie ieftină, zero interdicţii şi impact ecologic minim. Dar – excepând două mici instalaţii pentru electroliza aluminiului şi o uzină de ferosiliciu – atragerea companiilor în zonă a fost o misiune dificilă. Forţa de muncă este puţină, plătită scump şi probabil supraeducată. Adăugaţi la toate astea izolarea locului, iernile lungi şi întunecate şi vremea deloc prietenoasă. Numai o industrie care necesită utilizarea intensivă a energiei şi care ar putea obţine profituri foarte bune pentru ea, pe o perioadă lungă, ar găsi raţiuni pentru a-şi deschide o afacere tocmai în îndepărtata Islandă. Cea mai potrivită era industria aluminiului. Astfel – spre alarmarea ecologiştilor, care vor să salveze acel ţinut rar, dar şi spre satisfacţia industriaşilor, care vor să folosească o parte din el pentru a produce, în sfârşit, ceva – virginei Islande i-a fost dat să întâlnească industria aluminiului.
După spusele lui Sigur2ur Arnalds, purtătorul de cuvânt al Landsvirkjun, compania naţională de energie electrică – un inginer cu aer de unchi, căruia toată lumea îi spune „Siggi“ şi căruia ochii cu pleoapele lăsate şi capul chel, mărginit de păr cărunt, îi dau acelaşi aer blajin-simpatic ca al personajului de animaţie Domnul Magoo –, marea idee a fost „să exporte energie electrică cu vaporul, sub formă de aluminiu“.

„Trebuie să trăim“

În alte părţi ale lumii, despre Islanda poate că se discută – cu un fel de veneraţie – ca despre ultima zonă de sălbăticie virgină a Europei Occidentale. Dar presiunile ecologice care se fac simţite dintr-un capăt în altul al lumii i-au ocolit pe majoritatea islandezilor. Sigur că aceştia erau legaţi de pământurile lor, aşa cum cu rudele te naşti, nu ţi le alegi, fie că-ţi plac sau nu. Dar adevărul este că, odată ce treci de cărările bătute din zonele joase de coastă, unde trăieşte toată lumea, drumurile sunt puţine şi toate proaste, astfel încât minunile naturale ale Islandei au fost inaccesibile şi necunoscute chiar şi pentru propriii săi locuitori. Pentru ei, pământul a fost pur şi simplu dintotdeauna aici, ceva pe care au fost nevoiţi să-l accepte şi, dacă e posibil, să-l exploateze, ideea agreată fiind că e mai mult o marfă decât o operă de artă nepreţuită, aşa cum e „Mona Lisa“. Când în 2003 compania naţională de electricitate a avut ocazia să încheie un contract pe 40 de ani cu Alcoa, compania americană a aluminiului, urmând să furnizeze energie hidroelectrică pentru o nouă uzină de aluminiu, cei care de mai multe decenii visau la un asemenea proiect s-au năpustit asupra lui fără să privească în urmă. Poate că Islanda este, în acest moment, una dintre cele mai bogate ţări ale lumii, cu o rată de alfabetizare de 99 la sută şi o speranţă de viaţă îndelungată. Dar susţinătorii proiectului, dintre care unii au îmbătrânit deja, erau, mai ales emoţional, mai bine racordaţi la secole întregi de lipsuri, greutăţi şi servitute colonială a ţării faţă de Danemarca, perioadă încheiată oficial în 1944, dar a cărei amprentă psihologică a rămas relativ proaspătă. Foarte mult timp, viaţa de aici a însemnat abia un pic mai mult decât o colibă de pământ, beznă toată iarna, frig, zero speranţe, copii murind în stânga şi-n dreapta, cutremure, molime, foamete, vulcani care erupeau şi distrugeau complet vegetaţia şi şeptelul, mult alcool – o lume care gravita aproape numai în jurul prosperităţii oilor pe care le avea sau, mai târziu, pe cât de bună era captura de cod. În regiunile mărginaşe, în mare parte, lucrurile au rămas la fel.
Aparent, proiectul Alcoa urmărea să salveze una dintre aceste regiuni în agonie – Estul îndepărtat şi puţin populat –, unde modul de viaţă a înregistrat un declin constant, până la pragul de disperare şi depresie. După ce cotele de pescuit au fost impuse la începutul anilor 1980 pentru a proteja populaţiile de peşte, mulţi dintre pescarii pe cont propriu şi-au vândut cotele sau le-au cedat. Drepturile de pescuit au ajuns, în majoritatea lor, în mâinile câtorva companii, iar micii pescari practic au dispărut. Progresele tehnologice au eliminat multe alte locuri de muncă, în care anterior se lucra manual, iar oamenii au constatat cum munca lor de o viaţă nu mai valorează nimic, iar copiii s-au mutat în alte părţi. Cum vechiul stil de viaţă era definitiv condamnat, proiectele pentru aluminiu, precum acesta, au ajuns să fie privite, mai mult sau mai puţin înţelept, ca o ultimă speranţă. „Aluminiu sau moarte.“
Contractul cu Alcoa avea să aducă în regiune o infuzie de capital străin, aproximativ 400 de locuri de muncă şi o industrie a serviciilor conexe. De asemenea, pentru Islanda era o modalitate prin care să câştige o experienţă care putea fi apoi vândută restului lumii; să-şi diversifice economia, dependentă în mod tradiţional de pescuit; şi, într-o etalare emoţionantă a talentului practic deosebit, în stil islandez, să protejeze poate restul Islandei, o dată pentru totdeauna, împotriva vicisitudinilor neprevăzute ale vieţii.
„Trebuie să trăim şi noi“ – mi-a spus Halldór Ásgrímsson, cu vocea lui tristă, dar puternică. Halldór, fost prim-ministru şi de multă vreme parlamentar pentru regiunea respectivă, a fost una dintre forţele care au impulsionat acest proiect. „Avem şi noi dreptul să trăim.“

O ţară mică, dar voinică

La început, cea mai mare parte a ţării părea să fie în spatele barajului şi al uzinei care aveau
să-i salveze Estul. Avea să fie bine pentru Islanda, ceva progresist, modern. Din punctul de vedere al islandezilor, ţara lor e cea mai grozavă de pe glob şi tot ce este islandez e cel mai bun. „Noi suntem un fel de Tarzan, o naţiune insulară mândră“ – a remarcat un bărbat care conduce un muzeu al balenelor. Ei se mândresc cu acele saga, poveştile medievale captivante şi sofisticate ale societăţilor primitive scandinave şi islandeze, care sunt în general considerate printre cele mai minunate mostre de literatură medievală; cu un laureat al Premiului Nobel pentru literatură (Halldór Laxness, în 1955); trei Miss Univers; patru alpinişti care au ajuns pe Everest; cel mai vechi parlament; şi prima femeie-preşedinte din lume aleasă în mod democratic, Vigdís Finnbogadóttir, care a deţinut funcţia timp de 16 ani, până s-a săturat.
Oricum, compania naţională de electricitate cheltuia 1,5 miliarde de dolari pe partea hidroe-lectrică a proiectului pentru baraj şi uzina de aluminiu, în cea mai mare parte bani împrumutaţi de la băncile internaţionale – cea mai mare investiţie în construcţii pe care mica Islandă o făcuse vreodată până atunci, şi probabil şi în viitor. Se estima că, la nivel anual, energia care urma să fie generată (4.600 de gigawaţi-oră) reprezenta cam jumătate din consumul naţional, iar proporţiile proiectului erau ameţitoare: un complex uriaş de baraje, tuneluri, centrale electrice şi linii de înaltă tensiune, inclusiv un baraj de pietriş şi roci, înalt de 198 de metri.
Toate acestea se construiau pentru a servi un singur cuptor pentru electroliza aluminiului, ridicat în cealaltă parte a ţării faţă de Reykjavík, în orăşelul Reyđarfjorđur, din fiordurile estice. Există acolo un munte deloc remarcabil, numit Kárahnjúkar, şi de acolo s-au inspirat pentru a denumi ceea ce făceau: Proiectul Hidroelectric Kárahnjúkar. Pe măsură ce proiectul înainta, devenea tot mai evident că acesta era mai mare decât îşi imaginase cineva vreodată. Chiar şi Jóhann Kröyer, manager de proiect pentru baraje şi tuneluri, a remarcat la masă, în cantina unui şantier: „Cred că oamenii nu şi-au dat seama cât de imens este acest proiect.“ Dar, odată cu trecerea lunilor, o minoritate tot mai mare şi mai semnificativă a început să-şi dea seama, iar la nivel naţional a izbucnit un soi de vrajbă de familie – în aparenţă centrată pe impactul ireversibil al uriaşului baraj asupra pământului, blocarea a două râuri glaciare şi, în consecinţă, inundarea zonei sălbatice de altitudine, pentru lacul de acumulare. Islanda obţinuse o scutire de la limitele de poluare impuse prin Protocolul de la Kyoto – ea urmând să expire în 2012, adăugând un element de urgenţă – în timp ce viitoare cuptoare şi extinderi încă se aflau pe planşetele proiectanţilor. Avea guvernul de gând să ia una dintre cele mai curate ţări ale lumii şi să o ofere pe post de groapă de deşeuri pentru industria grea? Oare oamenii chiar îşi doreau asta? Şi oare înţelegeau cu adevărat ce însemna?

Diferenţe planetare

Kárahnjúkar a declanşat ceea ce cineva numea „războiul rece al Islandei“. De exemplu, un important militant pentru conservare mi-a spus că atunci când se plimbă pe malul unui râu vede un act al lui Dumnezeu, în timp ce, atunci când trec pe acolo, constructorii de baraje „încep să numere kilowaţii-oră“. Când i-am relatat remarca, managerul unei uzine de aluminiu a pufnit: „ăştia nu înţeleg afacerile şi nici nu vor.“ La fel de posibil, o tabără ar fi putut fi de pe Venus şi cealaltă – de pe Marte.
Tipul cel mai important de aici, din partea Alcoa, Tómas Már Sigurđsson, islandez nativ, cu o diplomă în ingineria mediului, care se consideră un ecologist, era optimist şi idealist. Misiunea Alcoa – mi-a spus el – era să fie un bun vecin în cadrul comunităţii, dar şi să creeze cel mai eficient, mai sigur şi mai ecologic sistem de extracţie a aluminiului de pe planetă, reciclând materiale şi folosind tehnologii performante, pentru a minimiza deşeurile şi a controla vaporii de dioxid de sulf, care sunt un produs secundar al aluminiului extras din alumină, un praf alb, rafinat din minereu de bauxită. Părea în mod deosebit entuziasmat de ceva ce Alcoa denumeşte Iniţiativa pentru Dezvoltare Durabilă – în cadrul căreia reprezentanţii diverselor grupuri de interese (afaceri, guvern, compania de electricitate, biserica, mediul) concep standarde aprobate de comun acord, pentru a cere explicaţii de la Alcoa, de-a lungul timpului: A făcut Alcoa să crească standardul de viaţă al regiunii? A furnizat genul de locuri de muncă pe care le-a promis? A protejat mediul aşa cum a promis? Iniţiativa pentru Dezvoltare Durabilă intrase în vigoare la noua uzină de aluminiu din Reyđarfjorđur. „O premieră mondială“ – a spus Tómas – şi un model industrial pentru felul cum trebuie abordată şi în alte comunităţi ideea controversată a construirii de uzine de aluminiu.
„Nu construim doar o fabrică unde se va produce metal“ – a spus Tómas, un tip bine legat, cu faţă de bebeluş şi început de chelie, obraji viu coloraţi, buze groase şi un fel de a fi deschis şi serios. „E un nivel cu mult diferit.“ Până una-alta, ecologiştii tineri şi idealişti şi-au dat ochii peste cap, ironic neîncrezători. Pentru ei, chestiile precum Iniţiativa pentru Dezvoltare Durabilă nu sunt nimic mai mult decât o minciună capitalistă, menită să manipuleze şi să coopteze publicul lipsit de bănuieli – „o spoială de ecologie“ – cum spun ei. Acesta este motivul pentru care, într-o acţiune de protest puternic mediatizată, un grup de asemenea activişti au aruncat găleţi pline cu un soi de iaurt vopsit în verde, numit skyr (pronunţă „skeer“) asupra participanţilor la o întrunire a reprezentanţilor din industria aluminiului (între care şi Tómas, de la Alcoa), care, neînţelegând pe moment că iaurtul era doar iaurt, au fost – lesne de înţeles – alarmaţi. „Încercau să spună că uzinele de aluminiu sunt ecologice!“ – declară Arna Ösp Magnúsardóttir, organizatoarea unui protest local, care a fost arestată în ziua aceea, în timp ce stătea la o cafenea de stradă în Reykjavík, îmbrăcată cu o bluză largă de satin roz peste colanţi negri. A recunoscut că nu se gândise cu adevărat că „iaurtul“ avea să oprească Proiectul Kárahnjúkar. „Pentru mine, important este să stopăm proiectele viitoare şi să-i hărţuim suficient cât să ştie că data viitoare nu vor mai scăpa atât de uşor din aşa ceva.“
Criticii Proiectului Kárahnjúkar susţin că în mod sigur s-ar fi putut face altceva pentru a ajuta zona estică, fără să fie afectat atât de mult pământul. După cum mi-a spus cineva, a construi ceva de dimensiunile Barajului Kárahnjúkar pentru a rezolva situaţia e ca şi cum „ai lua un copil cu inima grea de tristeţe şi i-ai face o triplă operaţie de bypass.“
În acelaşi timp, oamenii din est spun că au încercat tot ce le-a trecut prin minte – afaceri, industrie, turism. „Nimic n-a mers“ – a spus Smári Geirsson, profesor de istorie la liceu, cândva directorul unei asociaţii cu 16 membri a municipalităţilor estice. Ceea ce a spus exprimă esenţa războiului rece al Islandei: „Cred că oamenii care se opun acestui proiect îşi fac griji pentru pământ, pentru reni şi pentru păsări. Dar ei nu vor niciodată să discute despre nevoile oamenilor. Mulţi dintre ei locuiesc în Reykjavík şi nu sunt de acord să clintim aici nici măcar o piatră din locul ei – a spus el. Dar ei locuiesc între betoane şi asfalt. Vor să vină aici cu jeepurile lor şi să vadă natura minunată şi oamenii. Iar oamenii trebuie să fie puţini, şi cu cât sunt mai ciudaţi, cu atât mai bine“ – a adăugat el, clătinându-şi capul plecat. Acest conflict între idealuri poate fi urmărit până la începuturile secolului al XX-lea, când Islanda încă era săracă lipită, dar se scriau poezii romantice despre captarea forţei cascadelor, care avea să fie viitorul Islandei. În timpul şi după Al Doilea Război Mondial, miile de soldaţi de ocupaţie britanici şi apoi americani au generat un influx masiv de capital străin şi investiţii în vase de pescuit, care o vreme au impulsionat economia. Apoi, cu timpul, rezervele de peşte au scăzut, heringii au dispărut, iar Islanda a săracit din nou. La jumătatea anilor 1960, după spusele lui Styrmir Gunnarsson, editorul cu părul nins de la cel mai important cotidian din Reykjavík, Morgun3ladi3, starea de spirit a ţării era să se revină la ideea de prosperitate „prin folosirea cascadelor pentru producerea de electricitate, dar şi prin construirea unor fabrici de aluminiu“. Aşadar, deceniu după deceniu, societatea a început să-şi creeze o infrastructură. Agenţii guvernamentale, ministere, departamente academice, instituţii financiare, firme de inginerie – toate urmăreau o idee considerată importantă şi frumoasă. Apoi, starea de spirit a ţării a început din nou să se schimbe. Puţin câte puţin, islandezii şi călătorii cu idei ecologice din întreaga lume au început să se aventureze în zona de sălbăticie din interiorul ţării – a spus el – şi a început să se contureze, cu întârziere, conştiinţa a ceea ce se afla acolo: „gheţari, nisip negru, minunate râuri albastre. Pe măsură ce oamenii ajungeau în acele locuri, cu toţii aveau acelaşi sentiment: aşa ceva nu trebuie să se schimbe. Fără baraje pentru centrale electrice, fără drumuri. Trebuie să rămână aşa cum sunt.“ În toiul acestei revelaţii ecologice, ocazia oferită de Alcoa a apărut ca o posibilă ultimă şansă a multor islandezi de a-şi împlini un vis industrial lung de un secol.
„Simţeau că fac ceva bun pentru naţiune“ – a spus Styrmir. Iar acum, când sunt descrişi ca nişte criminali ai mediului, sunt uluiţi. „Nu înţeleg.“

Se prăbuşeşte cerul

Lunile au trecut, iar protestele s-au accentuat. S-au organizat o tabără şi un concert de protest, susţinut de Björk, cântăreaţa de rock care, la ora actuală, este cel mai celebru produs de export al Islandei; peste 10.000 de oameni au organizat un marş în centrul Reykjavíkului, cu câteva zile înaintea inundării rezervorului (cam cum ar fi dacă 700.000 de persoane şi-ar face apariţia într-un loc din România); iar Ómar Ragnarsson, de la televiziunea de stat islandeză, cel mai celebru reporter al ţării, în vârstă de 67 de ani, complet chel şi neobişnuit de energic (cunoscut pentru că-şi pilota avionul Cessna în zone unde erupeau vulcani şi dormea în jeepul lui negru când nu avea încotro, supravieţuind cu fulgi de cereale şi coca-cola), a lansat în lacul de acumulare o ambarcaţiune de şase metri, din fibră de sticlă albă, pe care a botezat-o Arca, pentru a colecta mostre de vegetaţie pierdută şi pietre, în lunile în care rezervorul s-a umplut, filmând terenul pe parcursul acestei transformări. Pe de altă parte, criticii au atacat planul de afaceri al Proiectului Kárahnjúkar, caracterizându-l, în diverse modalităţi, ca nebunesc. De pildă, cei 1,5 miliarde de dolari împrumutaţi urmau să fie plătiţi cu venituri obţinute de la Alcoa, de-a lungul contractului de patru decenii. După aceea, Siggi, purtătorul de cuvânt al companiei de electricitate, a prezis că barajul va fi „o mină de aur“ – o previziune optimistă, neîmpărtăşită şi de cei care începuseră să se gândească mai bine la faptul că, timp de 40 de ani, nu avea să existe niciun profit direct din această investiţie uriaşă.
Şi cum rămânea cu riscurile geologice asociate cu săparea şi dinamitarea a 72 de kilometri de tuneluri, într-o ţară care era, de fapt, un mare vulcan? Siggi insista că, deşi barajul nu era situat într-o zonă seismică, fusese proiectat astfel încât să suporte şocuri grele, iar el asemăna toate măsurile de precauţie luate cu „folosirea mai multor curele pentru aceeaşi pereche de pantaloni“. Dar oare câmpurile electromagnetice generate de cei 50 de kilometri de linii de înaltă tensiune ale proiectului aveau să-i îmbolnăvească pe oameni? Şi cum rămâne cu poluarea provocată de cuptorul electrolitic? Planul Alcoa era să împrăştie în atmosferă, printr-un coş uriaş, vapori de dioxid de sulf, care pot provoca ploi acide. Dar dacă vaporii aveau să fie prinşi în capcană în atmosfera fiordului, celebră pentru calmul său, rămânând astfel între munţi? Inevitabil, tot mai mulţi şi mai mulţi oameni au început să-şi dea seama: întregul public plătea pentru acest proiect măreţ şi avea să fie răspunzător dacă ceva nu mergea bine, dar avantajele se acumulau doar într-o regiune cu câteva mii de persoane, care stagna. Lumea a început să bombăne pe seama sistemului de partide politice din Islanda, bazat pe „vechi amiciţii“, şi a lipsei de sinceritate în implicarea electoratului în politica industrială a ţării.
„În aparenţă, avem o dezbatere deschisă“ – mi-a spus Baldur órhallsson, profesor la Universitatea din Islanda, care se specializează în politica micilor societăţi. „Dar, în realitate, anumiţi politicieni au tendinţa de a controla dezbaterea şi programul… telefoane, e-mailuri şi scrisori care formulează mici ameninţări indirecte.“ Cum şansele de a găsi un loc de muncă sunt atât de puţine într-un spaţiu atât de mic – iar legăturile între politică, afaceri, guvern şi presă sunt atât de bizantine, încât este imposibil să eviţi conflictele de interese şi chiar ajungi, efectiv, să dormi în pat cu duşmanul –, este de înţeles că să spui ce gândeşti ar putea fi, într-adevăr, o mişcare nefericită pentru carieră. Cei mai mulţi dintre cei cu care am vorbit se temeau să lase impresia că-şi denigrează rudele în faţa unui străin şi erau sensibili la ideea că ar putea lăsa o impresie proastă despre Islanda. Dar, odată ce se stârneau, nu se mai opreau până târziu în noapte, scuipând fiecare poveste şi teorie a conspiraţiei ce puteau fi imaginate. Mulţi vorbeau fluent engleza, iar ceilalţi – o limbă străveche a vikingilor, care suna ca o casetă rulată în sens invers. Răzbătea chiar o credinţă statornică în elfi şi „oamenii ascunşi“, care trăiesc în stâncile pe care drumurile au fost deviate, astfel încât să nu-i deranjeze. Oare ce fel de dezastru spiritual s-ar putea isca dacă Pământul ar fi răsturnat printr-un proiect de mărimea Kárahnjúkarului?

Problema opţiunii

Într-o noapte, târziu, într-o cabană de pe malul unui lac, în adâncul ţinutului muntos din est, Ómar, reporterul, stând la lumina lumânărilor cu localnicii, deplângea mersul general al evenimentelor. „Dacă, în loc să caute metode prin care să-şi folosească pământul pentru industria grea, Islanda şi-ar fi păstrat pământul neatins şi timp de 20 de ani s-ar fi preocupat cum să se vândă intactă, am fi primit un preţ mult mai mare pentru ea.“
De ce nu şi-a asumat Islanda poziţia unui lider mondial în producţia de energii alternative pe bază de hidrogen? Sau de ce nu a lansat pe piaţă ceea ce putem denumi cea mai veche democraţie parlamentară din lume, ca un soi de Mecca pentru studenţii la drept? De ce nu a lansat mai agresiv brandurile produselor islandeze pe piaţa internaţională, care, cu siguranţă, ar fi plătit pentru o puritate venită de atât de departe?
Ce-ai zice de un turism cu preţuri mari şi principii ecologice, pe picior de egalitate – să zicem – cu cel din Insulele Galápagos? Ori de valorificarea moştenirii bogate a ţării?
„Dar noi nu am vândut asta“ – a spus Andri Snær Magnason, autorul cărţii Tărâmul de vis: Ghid pentru o naţiune înfricoşată, un bestseller surprinzător, care descria vraja sub care credea el că s-a aflat poporul islandez în problema barajului şi a uzinei de aluminiu, care au galvanizat mişcarea de protejare a mediului. „Le vindem oamenilor pescăruşi drăgălaşi împăiaţi, dar nu arătăm realităţile.“ Mai mult, după părerea lui Andri, societatea islandeză modernă nu are un model de derulare a unui dialog naţional.
După cum a spus Andri, Islanda (sau cel puţin capitala, Reykjavík) se află „într-un punct de vârf al creşterii economice şi progresului“, datorită câtorva factori: două ramuri industriale prospere, farmaceutică şi tehnică; privatizarea băncilor şi o liberalizare generală a sectorului financiar în ultimii 20 de ani. Într-o asemenea conjunctură – a spus el –, problema ar trebui să fie „o chestiune de opţiune“, nu alegerea între aluminiu şi moarte. Iată-i deci pe toţi, o mare şi nefericită familie. Ecologiştii încercau să salveze Islanda. Industriaşii încercau să salveze Islanda. Toată lumea încerca să salveze Islanda. „Un război civil al minţilor“ – a spus cineva. Un război al visurilor.

Care e preţul libertăţii?

La scurtă vreme după umplerea barajului, în ceea ce părea a fi o concesie în faţa componentei ecologiste tot mai mari, guvernul a decis să delimiteze un uriaş parc naţional mult aşteptat – o zonă sălbatică în interiorul şi în jurul Gheţarului Vatnajökull, adiacent lui Kárahnjúkar, care ar putea include aproximativ 12.950 de kilometri pătraţi.
Parcul a reprezentat o importantă victorie, poate prima dintr-un lung şir, după cum sperau lideri ai mişcării de protejare a naturii, ca Árni Finnsson, directorul Asociaţiei pentru Conservarea Naturii din Islanda, un bărbat sensibil şi neobosit, cu o şuviţă de păr blond deschis şi o voce joasă şi asprită de pierderea unei corzi vocale într-un accident de maşină. Era absolut extaziat de parc şi de influenţa politică sporită a mişcării. A apărut un nou partid, ecologist, Mişcarea pentru Islanda, prezidat de Ómar; şi deşi nu a reuşit în alegerile din mai, anul trecut, să obţină acel minim de 5% din voturi cerut de lege pentru a-şi asigura locuri în parlament (a obţinut 3,3%), deşi viitorul său era neclar, peisajul politic islandez părea să se schimbe. Ecologiştii făceau acum clar parte din joc, problemele ecologice ocupau un loc mai bun pe agenda publică şi toate partidele politice ale Islandei erau obligate să ţină cont de ele.
Până una-alta, în ceea ce priveşte aluminiul, din toamna trecută, la uzina Alcoa din Reyđarfjorđur el a început să fie produs, estimându-se atingerea capacităţii maxime în 2008 – 344.000 de tone pe an; compania plănuia să construiască încă o uzină, pe bază de energie geotermală, în orăşelul nord-vestic Húsavík; iar Century Aluminum urma să înceapă în acest an construirea unei a doua uzine, în apropierea aeroportului de lângă Reykjavík. (Deşi locuitorii din Hafnarfjorđur au votat împotriva intenţiei Alcan de a creşte dimensiunile uzinei sale de acolo.) Deci, pentru moment, Islanda se află într-un stadiu care poate fi descris doar ca schizofrenic.
„Problema pentru următorii câţiva ani – a spus Styrmir, editorul de ziar – este: vom putea face un compromis între cei încă inspiraţi de ideea că Islanda se va îmbogăţi folosind pământul pentru energie şi cei care luptă împotriva schimbărilor de mediu? Putem folosi energia geotermală într-un mod mai bun decât am folosit-o până acum, cu un zigzag de conducte urâte de suprafaţă, care transportă aburul şi despică peisajul ca un fermoar stricat?“
O tehnologie nouă, de forare la mare adâncime, care ar putea genera mai multă energie cu mai puţine găuri de foraj şi mai puţine conducte vizibile, este studiată în prezent de industria energetică naţională (parţial susţinută de Alcoa). Experimentele implică forări la cinci kilometri adâncime, în loc de doi, ca până acum – a spus Siggi, de la Landsvirkjun –, pentru a se capta lichidul „la temperaturi şi presiuni mai mari, crescând astfel de zece ori energia pentru fiecare gaură forată“. Dar rezultatele se vor vedea peste câţiva ani. „Un lichid atât de fierbinte nu e uşor de manevrat, deci există multe obstacole tehnice.“ În acelaşi timp, se dezvoltă şi utilizarea tehnologiei geotermale convenţionale, în special pentru a alimenta uzinele de aluminiu din sud-vest şi nord-est – o tehnologie de asemenea contestată de ecologişti. „În cea mai mare parte, încă se află în stadiul de explorare“ – a spus Siggi, la care Ómar a remarcat: „Ei o numesc cercetare, dar pentru această cercetare au dus buldozere acolo, au construit drumuri şi au distrus regiunea.“
Deci războiul rece se târăşte mai departe îndârjit, energia geotermală devenind următorul teren de luptă pe teme ecologice.
Islanda, ca şi orice altă ţară care bâjbâie în căutarea unui echilibru între protejarea mediului şi dezvoltarea economiei naţionale, se confruntă cu următoarea provocare: cum să schimbi infrastructura unei societăţi – depăşind inerţia şi câştigând timp pentru crearea de alternative – când sunt în joc viaţa şi mijloacele de trai ale oamenilor? Cum să dezvolţi ramuri industriale profitabile pe principii ecologice, făcând astfel din protejarea mediului o cauză nu doar nobilă, ci şi rentabilă?
„După părerea mea, Kárahnjúkar este începutul unei noi epoci – spunea un tip care filma un documentar despre acest proiect. O ocazie pentru transformare.“

Text: Marguerite del Giudice

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din martie 2008)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*