Calatoria Chinei

Excursionisti de vacanta umplu pana la refuz gara Guangzhou, din provincia Guangdong.

Marea natiune este in miscare.

Text: Peter Hessler

Studentii mei isi scriau compunerile pe o hartie atat de ieftina si de subtire, ca semana cu foita de ceapa. Paginile fragile se rupeau usor; in lumina, vedeai prin ele. Faceau greseli in engleza, dar uneori acestea dadeau cuvintelor mai multa putere. “Parintii mei s-au nascut in familie saraca de fermieri – scria un tanar care-si alesese numele englezesc Hunt.

Ne-au spus ca ei mancasera scoarte de copac, iarba etc. Atunci bunicu si bunica nu aveau mintea deschisa si n-au lasat-o pe mama sa mearga la scoala ca este fata.” Un coleg de-al lui isi descria mama astfel: “Parul ei face alb ca argint si unii dinti devin miscatori. Dar munceste din greu ca intotdeauna.”

Acestea erau subiectele obisnuite – studentii mei pretuiau rabdarea si straduinta si scriau cu placere despre familiile lor. De multe ori, evenimentele nationale ii contrariau. “Sunt chineza, dar imi este greu sa vad tara mea clar – a scris o tanara, pe nume Airane.

Cred ca exista multi tineri sunt dezorientati ca eu sunt.” Si eu, profesorul ei, aveam aceeasi senzatie. Fusesem trimis in China in 1996 ca voluntar in Peace Corps si a fost pentru prima data cand am trait in aceasta tara si i-am studiat limba. Singurul lucru pe care-l stiam sigur era ca lucrurile aveau sa se schimbe. Deng Xiaoping traia, desi se zvonea ca era foarte bolnav.

Hong Kongul inca mai era colonie britanica; China nu intrase in Organizatia Mondiala a Comertului; recent, Beijingul pierduse cursa pentru gazduirea Jocurilor Olimpice din 2000. Guvernul construia cel mai mare baraj de hidrocentrala din lume, pe cursul mijlociu al Fluviului Yangtze, in cadrul Proiectului celor Trei Defileuri, iar eu fusesem repartizat ca profesor in Fuling, un orasel care avea sa fie afectat de noul baraj.

Din clasa se zarea Yangtze si de fiecare data cand il vedeam ma intrebam cum ar putea fluviul acela urias sa devina vreodata un lac. La inceput, o mare parte din ce invatam despre China o aflam citind compunerile scrise pe foite de ceapa, pagina cu pagina. Uneori, trecutul era dureros pentru studentii mei – cand scriau despre istorie, foloseau de obicei un ton personal.

Chiar si evenimentele indepartate, ca Razboiul Opiului, din secolul al XIX-lea, ii indignau, deoarece chinezii credeau ca acea agresiune din afara declansase lungul declin al tarii. Cand venea vorba de dezastre moderne – Marele Salt inainte, Revolutia Culturala –, lasau multe lucruri nespuse.

„Daca as fi fost Mao Zedong – scria o studenta plina de tact, pe nume Joan –, n-as fi permis sa se intample lucrul acela intre 1966 si 1976.“ Dar refuzau sa-si judece inaintasii. Eileen scria: „Azi, cand o vedem sRevolutia Culturalat cu privire noastra, vom crede ca gandurile si actiunile parintilor nostri sunt oarecum oarbe si fanatice. Dar daca ne gandim la vremea aceea in mod obiect, cred, ar trebui sa-i intelegem si putem sa-i intelegem.

Fiecare generatie are fericirea si tristetea ei. Pentru generatie mai tanara, acest lucru important este a intelege in loc de a critica.“ Ei erau primii chinezi crescuti in lumea post-Mao. Cei mai multi erau bebelusi in 1978, cand Deng Xiaoping a initiat schimbarile de liberalizare a pietei, care aveau sa fie numite Reforma si Deschidere.

Aproape toti studentii mei erau de la sate; in copilaria lor, 80% din populatia Chinei traia in mediul rural. Parintii multora erau analfabeti; bunicile unora fusesera dintre cele cu picioarele legate, ca sa le ramana mici. Unii dintre studentii mei erau primii oameni din satul lor care mergeau la facultate.

Se specializau in engleza – o materie noua pentru o natiune care spera sa depaseasca o istorie a relatiilor externe agitate. De la Razboiul Opiului, chinezii au oscilat intre a percepe lumea din afara ca pe o amenintare sau ca pe o sansa, pana cand xenofobia lui Mao a dus la peste doua decenii de izolare.

Dar Deng a ales calea opusa, incurajand comertul exterior, iar in anii ’90 toate gimnaziile si liceele au inceput sa introduca ore obligatorii de engleza. Natiunea ducea o lipsa acuta de dascali si cei mai multi dintre studentii mei deveneau profesori in orasele mici.

Uneori, vechea xenofobie tot mai erupea in compunerile lor. O data, le-am dat tema „Ce urati?“ si niciodata acele pagini fragile n-au continut mai multa furie. Ii urau pe japonezi fiindca le invadasera tara in anii ’30; urau guvernul nationalist fiindca era la conducerea Taiwanului.

„Urasc toate tarile din lume care nu lasa la tara noastra sa dezvolte“ – scria Sean. Istoria era ceva personal, ca si relatiile internationale; un student, pe nume Richard, ura un om pe care nu-l vazuse niciodata, presedintele Taiwanului. „Lee Teng-hui nu urmezi ce vrea cerul si asculti de dorintele populare ale poporului – scria Richard. El vrea Taiwan continui sa fie regat independent care este sub controlul lui.“

Dar deja tot mai multi chinezi vedeau lumea din afara ca pe o sansa si o mare parte dintre studentii mei manifestau o vie curiozitate. Nu conteneau cu intrebarile despre obiceiurile, legile si produsele americane. Don, unul dintre studentii proveniti din cele mai sarace familii, a compus o scrisoare pentru Robert J. Eaton, pe atunci directorul executiv al companiei Chrysler.

„Orasul meu se numeste Fengdu, sper ca ati auzit de el – a scris Don. Dar economia din orasul meu nu a dezvoltat. Deci vreau sa deschid fabrica pentru facut masini si camioane.“ Erau visatori si imi dadeam seama ca pe multi dintre ei soarta avea sa-i duca departe de casa.

In fiecare grupa se distingeau cativa studenti, de exemplu o tanara pe nume Vanessa. Era foarte frumoasa si era printre cei mai buni la engleza, dar in primul rand ideile ei erau deosebite: „intr-o buna zi, voi vizita Statele Unite ca sa vad intinsa, eterna prerie. Si vreau sa stiu cum arata indienii si ce fel de viata duc. Romanul Dans cu bizonii este visul meu.“

Dupa ce am plecat din Peace Corps, am ramas in China ca scriitor si pana la urma am trait acolo mai mult de zece ani. In acest timp, am fost martor la numeroase evenimente majore: moartea lui Deng Xiaoping, retrocedarea Hong Kongului, admiterea cererii de a gazdui Jocurile Olimpice din 2008.

Uneori, vechea furie mai izbucnea, ca in timpul demonstratiilor de amploare de dupa bombardarea de catre NATO a Ambasadei Chineze din Belgrad, in 1999. In acelasi an, prima pagina a ziarelor a fost ocupata de protestele practicantilor sectei Falun Gong; cativa ani mai tarziu, epidemia de SARS a atras pentru catva timp atentia lumii intregi.

Dar cel mai remarcabil a fost cat de putin afectau aceste evenimente viata chinezului de rand. Nu era aceeasi poveste ca in secolul al XX-lea: dupa 1900, cand Revolta Boxerilor a zguduit Beijingul, in fiecare deceniu s-a petrecut cel putin o schimbare politica majora.

Mai toate evenimentele de acest fel erau violente, de la invazia japoneza la Revolutia Culturala si la masacrul din Piata Tiananmen, din 1989. A fost, asadar, un secol tulburat si de aceea studentii mei vorbeau despre trecut in termeni atat de rezervati. Poate memoria unei istorii dureroase a fost unul dintre motivele pentru care anii ’90 au fost altfel.

A fost primul deceniu fara tulburari importante in China moderna si pana acum si secolul al XXI-lea a fost pasnic. Dar, desi n-au avut loc schimbari politice, natiunea s-a schimbat enorm. Vreme de treizeci de ani, cresterea medie anuala a economiei a fost de aproape 10% si saracia s-a diminuat mai mult ca in orice alta tara, in orice alta epoca.

In China a avut loc cea mai intensa urbanizare din istoria omenirii – aproximativ 150 de milioane de oameni si-au parasit satele, cei mai multi plecand sa lucreze in orasele industriale de pe coasta. Dupa mai toate statisticile, in prezent China e cel mai mare consumator la nivel mondial, utilizand mai mult grau, carne, carbune si otel decat SUA.

Dar, in afara de Deng Xiaoping, e greu de atribuit aceste schimbari spectaculoase unui om politic anume. Strategia principala a partidului comunist consta in eliberarea energiei populare, cel putin in sens economic. In China de azi, guvernul e descentralizat si cetatenii sunt liberi sa-si deschida afaceri, sa-si gaseasca alt loc de munca, sa se mute intr-o casa noua.

Dupa un secol cu lideri autoritari si instabilitate politica, istoria Chinei a devenit echivalenta cu istoriile oamenilor obisnuiti. Dar o natiune care depinde de visurile fiecaruia dintre cei 1,3 miliarde de locuitori si nu de un sistem politic coerent, cu legislatie ferma, se confrunta cu unele riscuri.

China trece printr-o criza ecologica – emite cel mai mult dioxid de carbon la nivel mondial si cunoaste o criza grava de apa si de alte resurse de baza. Prapastia dintre bogati si saraci a devenit periculos de mare. Veniturile din mediul urban sunt de trei ori mai mari decat cele din mediul rural – cel mai mare decalaj de la demararea reformelor in 1978. Oricare dintre aceste probleme este mult prea ampla ca sa fie rezolvata sau macar inteleasa de cetateanul de rand.

In plus, deoarece guvernul continua sa limiteze cu severitate libertatea politica, oamenii s-au obisnuit sa evite astfel de subiecte. Studentii mei m-au invatat ca totul are caracter personal – istoria, politica, relatiile externe –, dar o astfel de abordare creeaza atat bariere, cat si contacte.

Multi chinezi considera ca daca o problema nu-i afecteaza personal este ca si cum n-ar exista.De-a lungul anilor, am pastrat legatura cu peste o suta dintre fostii mei studenti. Hartia ieftina, foita de ceapa, a disparut de mult; acum comunica prin e-mail si telefoane mobile.

Majoritatea predau in continuare si traiesc in orase mici – fac parte din noua clasa de mijloc. Din cauza migratiei, satele in care s-au nascut pier, ca mai toate zonele rurale din China. „Doar batranii si copiii mici au ramas acasa – mi-a scris recent o femeie, pe nume Maggie. Acum, parca toate satele ar fi atacate de japonezi, toata suflarea a fugit.“ Desi studentii mei erau ingaduitori cu greselile inaintasilor, azi par sa se simta departe de tinerii carora le predau.

„Cand eram studenti, nu exista o prapastie intre noi si profesori – mi-a scris Sally. In ziua de azi, elevii nostri au propriile idei si puncte de vedere si vorbesc despre democratie si libertate, independenta si drepturi. Cred ca, in loc sa se teama ei de noi, ne temem noi de ei.“

Un coleg de clasa a spus ca acum majoritatea elevilor provin din familii cu un singur copil si multi au crescut rasfatati de parinti indulgenti. „Noi am avut o copilarie inocenta – imi scria Lucy. Dar acum elevii sunt altfel, sunt mai influentati de idei moderne, chiar si de sex.

Dar cand noi eram tineri, sexul era tabu pentru noi.“ Recent, le-am trimis un scurt chestionar cu intrebari despre schimbarile din viata lor. Am primit raspunsuri din toata tara, din provincia Zhejiang, de pe coasta de est, pana in Tibet, in vestul indepartat.

Cei mai multi descriau schimbari radicale in situatia lor materiala. „in 1998, cand am absolvit, i-am spus mamei ca daca ajung sa castig 600 de yuani (aproximativ 70 $) pe luna sunt multumit – mi-a scris Roger. De fapt, atunci am primit 400 de yuani, iar acum castig cam 1.700 de yuani pe luna.“

La intrebarea care este cea mai valoroasa proprietate a lor, 70% au spus ca si-au cumparat un apartament, de obicei cu credite. Unul dintre ei isi cumparase recent masina. Erau inca optimisti. Cand i-am intrebat unde ar situa sperantele lor de viitor pe o scara de la unu la zece, zece fiind pozitia cea mai buna, media raspunsurilor a fost 6,5. Am intrebat ce-i ingrijora cel mai mult.

Unii au mentionat relatiile; o femeie a scris: „Casatoria nu mai e sigura in China, tot mai multi oameni se despart.“ Cativa dintre ei, care acum lucreaza departe de casa, isi faceau griji cu privire la statutul lor de navetisti. „Sunt ca un strain in China“ – a scris Willy. Dar cea mai frecventa grija parea sa fie plata ipotecilor. „Acum zece ani, ma ingrijora faptul ca nu puteam avea o familie buna si iubitoare – mi-a scris Belinda.

Acum ma ingrijoreaza imprumutul in banca.“ Niciunul dintre colegii ei n-a exprimat vreo ingrijorare fata de reforma politica, relatiile externe sau alte teme nationale. Nimeni n-a mentionat mediul. ANI DE ZILE, n-am mai auzit de Vanessa. In cele din urma, la cinci ani de cand mi-a fost studenta, am primit un e-mail.

Gasise o slujba in departamentul de vanzari dintr-o companie producatoare de componente electronice: „S-au schimbat multe in viata mea. Acum locuiesc in Shenzen, care este un oras mare in China… Cunoasteti companii americane ca America II sau Classic Components Corp?

Sunt clientii nostri. Sunt oarecum mandra ca am sansa de a coopera cu ei. Fiindca sunt companii foarte mari din lume, presedintele Bush chiar a vizitat America II anul trecut. Si motivul principal pentru care imi place munca mea de acum este ca pot folosi limba pe care am invatat-o.“ Cand am trecut din nou prin Shenzen, m-am intalnit cu ea in holul Hotelului Shangri-La.

„Mi-ati vazut masina?“ – a intrebat Vanessa, apoi a parut dezamagita ca n-o vazusem cand sosise. Mi-a spus ca logodnicul ei i-o facuse cadou de curand. „Este seful companiei mele.“ Era in continuare foarte draguta si nu m-am putut abtine sa nu-mi fac o imagine stereotipa a sefului: un barbat libidinos, la vreo 50 de ani, care fumeaza trabucuri Chunghwa si zbiara pe mobil.

Dar i-am spus ca mi-ar placea sa-l cunosc. „A, ma asteapta – a spus Vanessa. A trebuit sa conduca el, fiindca eu nu mi-am luat permisul inca. Am fost prea ocupata!“ Am iesit. In parcare era un BMW Z4 3.0i argintiu decapotabil – masina de o suta de mii de dolari in China. Am aruncat o privire inauntru: nici trabucuri, nici mobil. Par tuns scurt, acnee, haine mototolite. Mi-a zambit politicos, a iesit din masina si am dat mana. Seful companiei n-avea nici mai mult, nici mai putin de 27 de ani.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*