Cale libera

Fragila natura se intalneste cu ambitia tehnologica in palmele unui lucrator la caile ferate. Li Yingde a prins aceasta cinghita-alpina pe cand lucra la o noua portiune, situata la mare altitudine, a caii ferate de 4.064 km, ce leaga Beijingul de Lhasa.

Sperantele Chinei sunt in crestere, fara sa se intrevada un capat. Ce urmeaza?

Text: Peter Hessler

Geneza unui oras industrial chinez e intotdeauna aceeasi: la inceput, aproape fiecare e muncitor in constructii. Boomul economic inseamna ca lucrurile se misca rapid, iar noile districte industriale cresc in etape distincte. Primii muncitori sunt barbati provenind din zone rurale, urmati pe data de catre mici intreprinzatori.

Acesti deschizatori de drumuri vand carne, fructe si legume la standuri improvizate, iar ulterior, odata cu aparitia primelor magazine adevarate, furnizeaza materiale de constructii. Dupa care deschid magazine companiile de telefonie mobila: China Mobile, China Unicom.

Acestea vand muncitorilor migratori cartele preplatite; in provincia sud-estica Zhejiang, unul dintre produsele de succes se numeste Cartela Dor-de-Casa. Pe durata acestor etape initiale, nu prea vezi picior de politist. Oficialii guvernamentali lipsesc cu desavarsire.

De-abia odata cu lansarea productiei pot fi vazute multe femei. Directorii fabricilor prefera sa angajeze tinere muncitoare, despre care se crede ca ar fi mai sarguincioase si mai docile. Dupa aparitia femeilor, vin si magazinele de imbracaminte.

La inceput, gunoiul se acumuleaza in rigole; guvernul nu se inghesuie deloc sa instituie servicii de baza. Autobuzele publice nu apar decat dupa cateva luni. Gurile de canal raman deschise pana in ultimul moment, de teama ca primii colonisti vor fura capacele si le vor vinde la fier vechi.

In decurs de doi ani, am calatorit in mod repetat in Zhejiang, pentru a vedea cum rasar din tarana orasele industriale. De fiecare data, am inchiriat un automobil si am mers pe o autostrada nounouta, care lega infloritoarele orase de maine.

Am parcurs drumul timp de sase luni pana sa observ un indiciu clar al vreunei autoritati locale. Asta s-a intamplat cand am inceput sa primesc amenzi pentru depasirea vitezei – fiecare in jur de 20 $, cate trei sau patru la fiecare calatorie.

Acestea erau emise de camere automate, de obicei in zone unde limita de viteza afisata scadea misterios, fara niciun avertisment. Am strans amenzi in orasele industriale din toata provincia: in Jinhua, cunoscut pentru fabricarea de sutiene; in Lishui, producator de piele sintetica; in Qiaotou, celebru pentru nasturi si fermoare.

Amenzile erau deduse din depozitul meu de la Prosperous Automobile Rental Company. „E o afacere rentabila pentru politisti“ – mi-a spus seful firmei de inchirieri. Ulterior, am aflat ca unii politisti investeau in camere, ca intreprinzatori privati, participand la profit.

Seful mi-a spus sa tin minte amplasamentele camerelor, insa n-am reusit niciodata. Imi era destul de greu sa calculez fiecare calatorie, pentru a inapoia intotdeauna automobilul cu rezervorul gol. Aceasta era strategia de afaceri la Prosperous Automobile’s: ori de cate ori inchiriau un vehicul, se asigurau ca are exact atat combustibil, cat iti trebuia ca sa ajungi la prima pompa de benzina. Daca as fi inapoiat automobilul chiar si cu 3-4 litri de combustibil in rezervor, acesta ar fi fost scos si vandut – o alta forma de profit in lumea vorace a afacerilor din China.

Astazi, orasele industriale ale Chinei sunt cele care par a veni din alta lume. Energia umana in stare pura e coplesitoare: neinfricatii intreprinzatori, constructorii care se misca iute, tinerii muncitori migratori. Practic, pe toti trebuie sa-i fi calit trecutul; familiile isi amintesc prea bine saracia de pe vremea lui Mao.

Intre timp, majoritatea chinezilor si-au vazut nivelul de trai crescand in ultimii ani, adesea spectaculos. Aceasta combinatie – greutatile din trecut, oportunitatile din prezent – a creat o populatie motivata ca nimeni alta. E greu sa-ti imaginezi un alt loc in care oamenii sa fie atat de dornici sa munceasca.

Dar putini chinezi se gandesc la viitor. Decenii de zbucium politic i-au invatat pe cetateni ca nimic nu dureaza o vesnicie, ceea ce da un avant neinfricarii intreprinzatorilor, insa ii face sa fie si lipsiti de viziune. Acelasi lucru se poate spune si despre partidul comunist.

In anii reformei, autoritatea a devenit atat de descentralizata, incat supravegherea e minima, iar majoritatea guvernelor locale trebuie sa-si gaseasca singure surse de finantare. Acestea se bizuie masiv pe tranzactiile imobiliare – un oras poate dobandi teren agricol, poate cladi o infrastructura de baza, pentru a le vinde mai apoi investitorilor din industrie sau comert.

Economistii estimeaza ca orasele obtin aproximativ jumatate din veniturile lor fiscale din astfel de vanzari, ceea ce, in multe locuri, s-a materializat intr-o dezvoltare impetuoasa, finantata cu imprumuturi de la bancile de stat. Baronii locali nu scapa niciun prilej de a se deda la fapte de coruptie, intrucat partidul are o politica de rotire a conducatorilor.

„La fiecare cinci ani, oficialitatile guvernamentale locale se schimba – mi-a spus Wang Lina, economist la Academia Chineza de Stiinte Sociale. Ei stiu, asadar, ca ocaziile le sunt limitate. Sa le pese de urmatoarea generatie de conducatori? Trebuie sa profite cat pot.“

Gandirea pe termen scurt, atat individuala, cat si institutionala, reprezinta una dintre provocarile majore cu care se confrunta China. O alta problema o reprezinta, pur si simplu, populatia. Din cele 1,3 miliarde de cetateni ai Chinei, 72% au varste cuprinse intre 16 si 64 de ani. In istoria moderna, natiunea nu s-a bucurat niciodata de un procentaj atat de ridicat de muncitori activi, iar migrarea lor de la tara a transformat China intr-un atelier mondial.

In 1978, cand Deng Xiaoping a initiat reforme vizand piata libera, existau doar 172 de milioane de rezidenti urbani. Acum sunt 577 de milioane – mai bine de 40% din populatie. Sociologii estimeaza ca aceasta cifra se va apropia de 60% pana in 2030. In fiecare an, in jur de 10 milioane de chinezi se muta de la sat la oras, furnizand o rezerva constanta de forta de munca ieftina.

Insa munca ieftina nu e intotdeauna benefica pentru dezvoltarea pe termen lung. Merita facuta o comparatie cu secolul lui Whittier, cand au fost revolutionate industria si agricultura americane. Pe atunci, motivatia principala era de fapt deficitul de muncitori. Statele Unite dispuneau de mult pamant si de relativ putini oameni; oricine economisea salariul pe cateva luni se putea muta in Vest pentru a infiinta o ferma.

Industriasii erau nevoiti sa angajeze muncitori necalificati, in mare parte proaspat imigrati, si exploatau la maximum forta de munca limitata. Nevoia de eficienta a inspirat inovatiile care au schimbat lumea: masina de egrenat bumbac, masina de cusut, linia de asamblare, sistemul american de standardizare si piesele interschimbabile.

Revolutia industriala din China a urmat o alta cale. Exista putine motive pentru a eficientiza munca, gratie migrarii constante. Competitia e acerba, insa nu e genul care sa duca la inovatie; cele mai multe fabrici incearca, pur si simplu, sa scada costul fabricarii unor produse putin rentabile.

Educatia sufera din pricina unei abordari similare, de o slaba calitate. Scolile chineze au avut un succes remarcabil in privinta cunostintelor elementare – rata alfabetizarii depaseste 90% , in comparatie cu 65% in 1982, potrivit ministerului educatiei.

Insa programa invechita depinde masiv de memorarea pe de rost, iar invatamantul superior este deosebit de slab. Pasul urmator este pregatirea unei populatii care sa poata face mai mult decat produse ieftine pentru bani putini. Oamenii insisi isi doresc cu disperare o pregatire mai buna.

Intr-un oras chinez industrial, dupa ce sunt finalizate constructiile initiale, iar masinile incep sa duduie, cursurile private prolifereaza: de engleza, de dactilografie, cursuri tehnice. In Zhejiang l-am intalnit pe Luo Shouyun, care fusese analfabet cand si-a parasit satul; uneori, el a cheltuit nu mai putin de un sfert din salariul sau pe cursuri serale.

Acum era mecanic-sef, cu un salariu care il plasa ferm in clasa de mijloc. Un alt tanar invatase araba ca sa traduca pentru cumparatorii din Orientul Mijlociu. Un muncitor cu sapte clase, de la linia de asamblare, mi-a aratat cartea pe care o citea seara: Harvard MBA Comprehensive Volume of How to Conduct Yourself in Society („Ghidul complet al Harvard MBA despre comportamentul in societate“).

„Nu sunt suficient de matur – mi-a explicat el. O persoana tanara ca mine are nevoie de ajutor, iar cartea aceasta mi-l poate oferi.“ Era remarcabil cat de mult realizasera in absenta aproape totala a oricarui sprijin institutional. Aceasta e o alta deosebire fata de America secolului al XIX-lea, cand dezvoltarea rapida de pe cuprinsul tarii ii uimea, la randul ei, pe vizitatori, care descriau noile orase aparand in etape distincte.

In mod normal, printre primii colonisti se numarau avocati, alaturi de comercianti si bancheri. Un ziar local incepea adesea sa fie tiparit pe cand oamenii locuiau inca in corturi. Primele cladiri erau, in general, judecatoria si biserica, iar bibliotecile apareau rapid.

Desi era o lume dura, cel putin exista o constiinta initiala a comunitatii si legii. In China insa noile orase reprezinta strict niste afaceri: fabrici, magazine cu materiale de constructii sau cu telefoane mobile. Conducerile locale urmaresc doar profitul, iar partidul comunist a descurajat dintotdeauna genul de organizatii care functioneaza in alte societati.

Poate ca aceasta e cea mai serioasa provocare a tarii cu privire la drepturile omului. Occidentalii tind sa se concentreze asupra aspectelor dramatice – disidenti, cenzura –, dar, in realitate, lipsa de institutii le aduce chinezilor cele mai multe prejudicii. Muncitorii sunt lasati sa se descurce singuri: nu exista sindicate libere, presa libera, sunt putine asociatii comunitare.

Multi reusesc bazandu-se doar pe fortele proprii, insa potentialul risipit e covarsitor. In anii reformei, China a dat frau liber remarcabilei sale populatii; pasul urmator este sa invete sa respecte aceasta resursa.

In Zhejiang am umblat prin sase orase noi, construite datorita Barajului Hidrocentralei Tankeng. Mai bine de 50.000 de oameni erau stramutati, iar barajul urma sa furnizeze electricitate pentru fabricile din regiune. In zilele noastre, criza de energie a declansat un val de constructii de baraje in toata China, oamenii fiind stramutati in noi comunitati, care urmeaza etapele cunoscute: materiale de constructie puse in vanzare, magazine de telefoane mobile, strazi pline de gunoi.

Politia este insa intotdeauna prezenta, de teama tulburarilor produse de cei obligati sa-si abandoneze caminele. Iar afisele propagandistice sunt peste tot. In Zhejiang, n-aveai cum sa te lasi convins de sloganurile partidului comunist, care proslaveau brusc gandirea pe termen lung: Oferiti Barajul Tankeng ca pe un prinos de azi, in beneficiul generatiilor de maine.

In China zilelor noastre, aproape nimic nu inspira optimism in problemele mediului. Premisele tarii sunt potential dezastruoase: o populatie enorma, un guvern central slab, autoritati locale care trebuie sa stranga fonduri printr-o dezvoltare continua. Potrivit unui raport al Bancii Mondiale, China are deja patru din cele zece orase cu cel mai poluat aer si, in tot mai mare masura, problemele Chinei sunt si ale lumii.

China a devenit cel mai mare poluator cu dioxid de sulf si dioxid de carbon. Iar boomul automobilistic e de-abia la inceput; tara e responsabila pentru aproape 10% din consumul mondial de petrol. Faptul ca lumea si China nu se mai pot ignora reciproc ar putea fi singurul motiv de optimism.

Daca se doreste rezolvarea acestor probleme, colaborarea va fi cruciala. Si nimeni din lumea dezvoltata n-ar trebui sa critice China inainte de a se uita bine in propria ograda. Tara s-a ridicat prin fabricarea de produse pentru consumul extern si nu exista nimic nou in visurile materialiste ale chinezului obisnuit.

In Shifan, una dintre comunitatile stramutate din cauza barajului, m-am alaturat unei familii pentru prima masa luata in noul lor apartament. Tatal era un om de afaceri cu un succes mediu si mi-a aratat, plin de mandrie, caminul lor pus la punct. Era plin de bunuri la moda: un sistem karaoke, un televizor cu diagonala de 115 cm, un pat cu telefon montat in tablie.

Cel mai impresionant era sistemul de iluminare din sufragerie. Un candelabru masiv avea aproape 40 de becuri, in timp ce siruri de lumini albastre fusesera inserate in tavan pentru a da impresia de cer. In nise din pereti erau ascunse becuri rosii („Dau o senzatie de caldura“ – a spus tatal).

Toate puteau fi pornite sau oprite cu ajutorul unei telecomenzi. Si-au invitat rude si prieteni la pranz, iar cat a durat masa, cu totii s-au plans de baraj. Compensatia pentru casele pierdute fusese prea mica; unele promisiuni nu fusesera respectate; functionarii delapidasera fonduri. Erau ingrijorati ca nu vor putea face afaceri in noua comunitate. „Acestea sunt probleme foarte serioase, iar oamenii sunt suparati“ – mi-a spus tatal. Una peste alta, erau 65 de becuri in camera aceea si toate aprinse.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*