Pacea separata din Sinai

La rasaritul soarelui, pe Muntele Sinai, camilele se odihnesc, iar Said Spayel se roaga. Turismul de pe munte a fost un avantaj pentru beduini ca Spayel: El cere 15 $ de persoana pentru excursii spre varf, calare pe camila. Mii de alti beduini traiesc in desert, unde sunt pu- tine oportunitati de a castiga bani.

Bantuit de conflicte, Sinaiul ofera placeri, refugiu spiritual si – potential – armonie.

Text: Matthew Teague

Totul parea calm in satul de coasta Taba. In noaptea aceea, ca in oricare alta, soarele a coborat la apus in spatele Muntilor Sinai, iar intunericul s-a scurs la vale, grabindu-se pe masura ce se apropia de mare.

In Complexul Hilton, oaspetii abandonau bikinii in favoarea rochiilor de seara si a jachetelor sport. Noaptea, in octombrie, sufla vantul rece al desertului, asa ca, pana in zori, administratia a golit bazinul cu apa de mare al hotelului.

Statiunea de la Marea Rosie e un model in miniatura al visului Sinaiului – visul unui Orient Mijlociu in care vechii dusmani dau pamantul in schimbul pacii si terorismul in schimbul turismului. Britanicii conduceau hotelul, egiptenii furnizau personal, europenii si rusii – si numerosi evrei – il frecventau. Afara, steagurile egiptean si israelian fluturau unul langa altul.

E adevarat, cu o luna inainte, guvernul israelian avertizase cu privire la iminenta unui atac terorist, dar astfel de avertizari erau la ordinea zilei. Aici, vizitatorii puteau uita ca acesti doi vechi dusmani isi disputasera statutul de proprietar al peninsulei de cateva ori in ultima jumatate de secol.

In timpul razboaielor din 1956, 1967 si 1973, Egiptul si Israelul luasera cu asalt peninsula; in 1979, cele doua tari au semnat un tratat de pace, iar Israelul i-a cedat Egiptului controlul inca o data. Pactul rezista inca, dupa 30 de ani. Sinaiul a fost dintotdeauna un spatiu al paradoxurilor, un tinut arid de o frumusete nepamanteasca, al vrajbei si tolerantei.

In ciuda importantei geopolitice a peninsulei, de pilda, populatia majoritara e grupul caruia ii pasa cel mai putin de identitatea nationala: beduinii. In timpul atacurilor si contraatacurilor din ultimele decenii, poporul tribal s-a incadrat atat de bine in peisaj, incat parea aproape un element al naturii, ca dunele calcate in picioare de cuceritori.

 Odata cu lasarea intunericului, oaspetii s-au mutat din restaurante in cazinou, bar si discoteca. In acest sfarsit de saptamana, cu totii sarbatoreau evenimente legate de istoria Sinaiului: egiptenii isi aminteau de atacul armatei lor in peninsula in cadrul Razboiului de Yom Kippur, din 1973, in timp ce israelienii comemorau calatoria biblica prin desert a stramosilor lor.

In ultimii ani, coasta aceasta ajunsese sa fie numita Riviera Marii Rosii. Ea adoptase o decadenta si o degajare care o deosebeau de restul Egiptului. Granita israeliana se afla la doar cativa metri departare. Dincolo de ea, in Elat, pompierul Shachar Zaid, aflat in afara serviciului, a iesit dintr-un cinematograf, unde el si sotia lui tocmai urmarisera un film american despre pompieri.

Chiar atunci un zgomot inabusit s-a propagat prin oras: bum! Zaid si sotia sa au alergat in directia sunetului, spre granita. Pe drum, a dat peste seful sau, aflat si el in afara serviciului, care se echipa in masina sa, si peste alti sase pompieri care soseau cu cele trei masini de stingere a incendiilor ale orasului.

Zaid s-a catarat, impreuna cu seful sau, pe una dintre masinile dotate cu scari si s-au apropiat de granita, fara sa stie exact ce anume se petrece dincolo. Soldati egipteni, la fel de nesiguri cu privire la ce se intamplase, blocau punctul de control, inarmati cu pusti automate.

Aruncandu-si priviri unii altora peste linia invizibila, egiptenii si israelienii s-au trezit brusc in mijlocul unei dileme internationale. Modul in care au actionat in noaptea aceea din 2004 va deveni emblematic pentru tot ce se intamplase pana atunci in trecutul Sinaiului si pentru tot ce urma sa se intample. Egiptenii trebuiau sa decida daca e cazul sa-si apere suveranitatea impotriva unui vechi dusman.

Iar pompierii israelieni erau pusi in fata propriei lor dileme: daca sa intreprinda sau nu o incursiune, in opt oameni, pe pamant arab. Timp de mii de ani, Peninsula Sinai a servit drept punte. O punte de pamant pentru oamenii care treceau de pe un continent pe altul, da, insa si o punte metafizica intre om si Dumnezeu. Se presupune ca inaintasii celor trei mari religii monoteiste au cautat refugiu in acest desert triunghiular.

Potrivit Bibliei, in Sinai Dumnezeu i-a vorbit lui Moise din rugul aprins si l-a insarcinat cu misiunea sa, iar acesta a pribegit prin desert, impreuna cu poporul sau, timp de 40 de ani. Pe cand era copil, Isus si familia sa au fugit in Sinai, pentru a se salva de mania si invidia regelui Irod. Primii crestini s-au ascuns de opresorii romani prin muntii pustii ai peninsulei, intemeind unele dintre primele comunitati monastice.

Cea mai veche manastire crestina functionala din lume, Sfanta Ecaterina, se afla la poalele Muntelui Sinai, acolo unde – se spune – Moise ar fi primit Cele Zece Porunci. Acesta e punctul central al spiritualitatii Sinaiului. „Sinaiul este singurul loc unde avem icoane ce dateaza din secolul al saselea pana in prezent“ – mi-a spus parintele Justin, un calugar. Complexul de manastiri este inconjurat de culmi muntoase, trandafirii, parca imbujorate de vantul inaltimilor.

Pe langa bazilica, biblioteca si alte constructii, Justin mi-a aratat una mai neobisnuita, avand in varf o mica semiluna: o moschee. Potrivit traditiei monastice, si Mohamed s-a refugiat in Sinai, in secolul al saptelea, si a locuit la manastire. Astazi, calugarii traiesc alaturi de beduinii musulmani care muncesc la manastire, iar Justin sustine ca aceasta relatie – contradictorie, la prima vedere – ilustreaza caracterul aparte al acestui spatiu de mijloc.

„Cand te uiti la conflictele din ziua de azi, atat de multe au in centru Orientul Mijlociu si tensiunile care exista aici de milenii – a spus el. De aceea, Sinaiul devine un simbol extrem de important, intrucat exista crestini foarte ferventi si musulmani foarte ferventi si suntem divizati de limba, de religie, de cultura, de atatea lucruri ce pot deveni motiv de disputa, dar, in acelasi timp, a existat aceasta armonie uimitoare.“

Motivul e simplu: „Cred ca exista o veneratie comuna pentru Sinai ca munte sacru“ – a spus el. Interesul lor comun, cu alte cuvinte, inlatura diferentele dintre ei. Acum paisprezece veacuri, Mohamed a fost si el de acord cu asta. Dupa intalnirea cu calugarii de aici, el a emis un act prin care promitea protejarea „calugarilor de la Muntele Sinai si… a crestinilor in general“, o copie scrisa de mana fiind pastrata de catre Justin in vechea biblioteca.

Mohamed a decretat ca „ori de cate ori calugarii, in peregrinarile lor, se vor stabili in orice munte, deal, sat sau in orice loc ce poate fi locuit, pe mare sau in desert sau in orice manastire, biserica sau casa de rugaciune, eu ma voi afla in mijlocul lor“. Iar apoi si mai la obiect: „Nimeni nu trebuie sa ridice armele impotriva lor, ci, dimpotriva, musulmanii vor purta razboi pentru ei.“

Un tanar radical – in mod straniu, un dentist – a hotarat in 2002 sa formeze un grup terorist in Sinai. Detaliile activitatii sale anterioare au aparut doar dupa interogatorii discutabile ale autoritatilor egiptene, inclusiv presupuse torturi, dar in linii mari povestea e cunoscuta: Khalid Al Masaid a infiintat Tawhidwa Jihad – Unitate si Razboi Sfant – pentru a se razbuna pe Statele Unite si pe Israel, despre care simtea ca umilisera lumea araba.

Al Masaid a considerat acordul de pace incheiat in 1979 intre Egipt si Israel ca pe o cardasie cu Occidentul. Acordul a dus la crearea Fortei Multinationale si de Observatori, o echipa internationala de mentinere a pacii, care a inabusit miscarea de-a lungul granitei egipteano-israeliene.

Pentru Al Masaid, fortele de mentinere a pacii reprezentau mai mult decat un afront; acestea l-au impiedicat sa primeasca un posibil ajutor palestinian. Dentistul avea nevoie de sustinatori – tineri neloiali dispusi sa loveasca in autoritati, in turisti, in Israel, chiar si in Egipt. Si i-a gasit chiar printre locuitorii Sinaiului. Puntea de pamant a Sinaiului a oferit loc de trecere pentru profeti si pelerini, pentru negustori de bunuri si de idei. Dar, ca orice punte, are o importanta strategica in vremuri de razboi.

Armatele au marsaluit peste dunele sale de cand exista razboaie: faraonii cu carele lor, persii, grecii, romanii. Cuceritorii musulmani si dusmanii lor – cruciatii europeni. Otomanii si britanicii. Cu totii au purtat pe pingele nisipurile Sinaiului. Ultimul razboi, cel dintre egipteni si israelieni, a modelat viata de azi a peninsulei.

A modelat la propriu topografia – buncarele si transeele inca brazdeaza orizontul –, dar a modelat si peisajul uman in moduri neasteptate. Desi armistitiul din zilele noastre a inceput cu 30 de ani in urma, egiptenii de pe continent inca ii privesc pe beduini, pastorii din desert, care constituie mai bine de jumatate din populatia de circa 360.000 de locuitori a Sinaiului, ca pe niste colaboratori cu dusmanul.

Beduinii pur si simplu n-au manifestat loialitate pentru niciun guvern, fie acesta egiptean sau oricare altul. Cand paraseam Muntele Sinai, un politist m-a tras pe dreapta, la unul dintre numeroasele puncte de control din Egipt. Un ofiter cu grad inferior a urcat pe bancheta din spate. A spus ca era „din Egipt“, ceea ce in Sinai insemna ca venea din Cairo si ca voia sa traverseze peninsula.

Un astfel de comportament e obisnuit in Egipt, unde politia are puteri depline. Dar ceva si mai surprinzator s-a petrecut cand am trecut pe langa o conducta de apa pe care autoritatile egiptene o montau in Sinai, parte a unui proces pe care locuitorii Sinaiului il numesc „cairotizarea“ peninsulei. „Sa nu-i luati niciodata cu masina“ – a spus politistul, aratandu-mi o familie de beduini cu caprele lor.

L-am vazut dand din cap in oglinda retrovizoare. „Sunt perfizi. ~stia nu-s oameni.“ Spre deosebire de popoarele multor altor tari arabe care ii respecta pe beduini – ganditi-va la regii sauditi leganandu-se intr-un dans beduin traditional al sabiilor sau la liderul libian inaltand un cort in timpul unei vizite de stat la Paris –, egiptenii n-au acceptat niciodata triburile care traiesc in desert. Beduinii au migrat dinspre rasarit; cei ce locuiesc in preajma Nilului au venit de la apus.

Beduinii au colindat teritorii vaste in istoria lor, insa cultura Nilului este una agrara, cu respect fata de cultivare si statornicie si suspicioasa la adresa peregrinarilor nomade. in anii 1970, dupa ce Israelul a cucerit Sinaiul in urma Razboiului de Sase Zile, guvernul – la randul sau stanjenit de cetatenii fara acte si care nu respectau frontierele – i-a fixat pe beduini de glie, oferindu-le slujbe, platindu-i, printre altele, sa gestioneze vastele rezervatii naturale ale Sinaiului.

In Israel ma intalnisem cu Dan Harari, care fusese functionar guvernamental in sudul Sinaiului, in perioada administratiei israeliene. In camera sa de lucru de acasa avea o fotografie cu el stand la un birou amplasat, neverosimil, in desert, semnand cecuri pentru membrii triburilor, care formau o coada ce iesea din cadru.

„Stiam ca nu-i putem controla pe beduini – a spus el –, asa ca, pur si simplu, ne-am folosit de faptul ca ei cunosc locul.“ A functionat – a spus el, povestindu-mi despre un beduin pe care „l-a iubit ca pe un frate“. Dupa ce Israelul a cedat complet controlul asupra Sinaiului in 1982, guvernul egiptean a desfiintat programul pentru beduini si a infiintat Autoritatea pentru Dezvoltarea Turismului, menita sa revendice terenurile valoroase.

Langa un izvor din Muntii Sinai, am stat de vorba cu seica Salima, o beduina batrana, mica de statura, care si-a estimat varsta undeva in jurul a 70 sau 80 de ani, poate mai mult. Se uita inapoi in timp la cuceritorii succesivi ai peninsulei, la fel cum priveste la striatiile succesive din stancile care ii inconjoara cortul din par de capra: acestea nu fac altceva decat sa marcheze trecerea capricioasa a timpului.

„Era mai bine pe vremea israelienilor“ – spunea ea, agitand pumnul infasurat in matanii, in semn de sfidare nu la adresa puterii abstracte a capitalei Cairo, ci a unui ofiter de politie cu grad inferior, aflat la doar cativa metri distanta. „Ne-au distrus obiceiurile“ – a strigat ea cu curajul specific varstei inaintate. Valul ii flutura inaintea respiratiei greoaie. „Ne-au gonit de pe pamantul nostru.“

Putul ei era aproape secat, iar excrementele de capra ii acoperisera podeaua locuintei. In vremurile apuse ale migratiei, ea s-ar fi putut muta pe durata sezonului anevoios. Acum nu mai avea unde pleca. Politistul a dat inapoi in fata maniei beduinei. intelesese cuvintele despre pamant si stia prea bine cat de exploziva se putea dovedi aceasta furie.

Departe in desert, in primavara lui 2004, s-a adunat un grup de oameni cu o serie de echipamente neobisnuite. Aveau telefoane mobile, cronometre pentru masini de spalat, tuburi de gaz si dinamita. Explozibilii proveneau din desert, unde fusesera abandonati in urma detensionarii relatiei cu Israelul.

Un extremist religios, pe nume Iyad Salah – un adept al dentistului Al Masaid –, a recrutat acest grup mic, care cuprindea un lucrator zilier, un depanator electric si un fierar. Altii n-aveau lujbe, iar majoritatea veneau dintr-un oras numit El Arish, aflat pe tarmul nordic mediteranean al Sinaiului. Printre dune, acestia si-au exersat planul secret, detonand explozibili in nisip.

Bum. Bum. BUM. Cele doua femei aproape goale de pe scena dansau pe ritmul basului, in timp ce DJ-ul ajusta volumul, iar ecranul urias din spatele lor infatisa doua cirese trepidand pe codite. Deasupra multimii, alte doua femei se invarteau si se leganau pe fondul unor cearsafuri lungi de matase, aproape neobservate de cei 2.000 de tineri care dansau sub ele.

Sentimentul unei asteptari umplea Clubul Pacha, o asteptare ce se combina cu aromele de alcool si deodorant, iar toata lumea privea o conducta ce trecea pe deasupra capetelor, pana cand – da, in sfarsit – aceasta a revarsat un suvoi de baloane de sapun si spuma alba. De undeva, de peste tot, au aparut tineri purtand costume de baie si lenjerie de corp, sarind in spuma si apoi aruncandu-se in piscina clubului. „De unde ati facut rost de dansatoare?“ – l-am intrebat pe Adly El Mestekawy, proprietarul clubului.

„Nu sunt egiptence.“ El Mestekawy a ras, miscandu-se in ritm. „Rusia“ – a spus el. Dupa ce Egiptul a preluat pentru ultima data controlul asupra Sinaiului, oamenii de afaceri din Delta Nilului i-au dezvoltat litoralul cu o viteza remarcabila, importand valori, muncitori, materiale si ritmuri din Cairo.

Peninsula se poate lauda cu unele dintre cele mai bune zone pentru scufundari din lume, atragand turisti tineri din Europa si de dincolo de ea. Pasunile beduinilor au facut loc hotelurilor, cluburilor, magazinelor si barurilor internationale. Cultura traditionala a fost ingenuncheata de fast.

Sinaiul s-a divizat, intre litoral si interior cascandu-se o prapastie la fel de adanca precum o falie care despica scoarta pamantului. El Mestekawy, nascut la Cairo, a fost unul dintre pionierii dezvoltarii din Sharm el Sheikh, de langa extremitatea sudica a peninsulei. In biroul sau, departe de bubuitul de pe ringul de dans, a intins o uriasa fotografie a orasului de acum 20 de ani – numai ca nu exista un oras.

 Fotografia infatisa doar o cladire pipernicita si gri, cateva corturi, marea si desertul nesfarsit. „Aici suntem noi“ – a spus el, aratand spre pata gri. A inceput ca hotel, iar mai tarziu a devenit club de noapte. „in rest, doar beduini.“ Unde sunt acestia acum? – am intrebat. A aratat spre vest: „Pe dealuri“ – mi-a raspuns.

De-a lungul bulevardelor din afara clubului, mii de turisti se ingramadeau sub palmierii electrici, sorbind bauturi racoritoare din fructe de mango si purtand ochelari de soare la miezul noptii. Singurii egipteni la vedere serveau bauturi si imparteau fluturasi. Acestia erau norocosii cu permise de munca, avand dreptul sa treaca de punctele de control din afara orasului.

A doua zi, scena de pe plaja ar fi putut sa se petreaca la Ibiza sau St. Tropez, cu exceptia celui mai rar indiciu ca, intr-adevar, ne aflam in Orientul Mijlociu: oameni dezbracati facand plaja si incercand sa ignore silueta singuratica, drapata complet intr-un niqab negru, sezand impietrita, in timp ce sotul ei se balacea in valuri.

Asistentul lui El Mestekawy, Timi, m-a condus cu automobilul sport al sefului sau la urmatoarea afacere a acestuia. In timp ce ocoleam la o cotitura a tarmului, a aparut un castel de nisip urias. „Cel mai mare din lume“ – a spus Timi. Cand va fi gata – mi-a explicat el –, va servi ca teren de distractie marin, cu acvariu, parc de apa si restaurante.

Am urcat in castel, evitandu-i pe muncitorii din Cairo care ridicau constructia, facuta nu din nisip, ci din bucati de coral fosilizat. Sus, am privit Marea Rosie cu comorile ei: o mie de specii de pesti, recife de corali, mangrove. Acest ecosistem subacvatic frumos si fragil a dat startul dezvoltarii, iar acum, intr-un mod remarcabil, Sinaiul a depasit Cairo si interiorul tarii ca destinatie turistica de top a Egiptului.

Populatia din Sharm el Sheikh s-a inzecit in 20 de ani, in timp ce numarul turistilor a ajuns de la 8.000 pe an la peste cinci milioane. Cand Egiptul a preluat controlul asupra Sinaiului, statul – dornic sa-si marcheze teritoriul – a demolat cu buldozerele taberele si caminele beduinilor, pentru a face loc investitorilor instariti de pe continent. Litoralul din Sharm el Sheikh apartine acum in proportie de suta la suta investitorilor.

Membrii triburilor de beduini credeau intr-un principiu numit wadaa al-yad – ad litteram, „pune mana“ –, prin care cineva detine pamantul atunci cand il imbuna tateste prin irigatii, de exemplu, sau plantand copaci. Astfel ca unii beduini si-au facut case cu undatii de beton, sperand ca dovezile de statornicie ar putea impresiona statul si le-ar salva proprietatea. Dar guvernul le-a demolat si pe acelea.

Un puternic lider tribal beduin, seicul Ishaysh, a refuzat sa-si abandoneze tabara de pe tarmul nordic al Sharm el Sheikh, intr-un sat pe nume Nuweiba. „Au venit cu un bogatas care spunea ca imi cumparase pamantul“ – mi-a spus el. Seicul a clatinat din cap – bogatasul nu sapase niciun put si nu plantase niciun copac. „Le-am spus: Eu aici o sa mor.“

 Seicul Ishaysh i-a infruntat pe dezvoltatori, dar multi dintre compatriotii sai au abandonat si s-au mutat spre interior. intre timp, cairotizarea a trecut de stadiul betoanelor si al tevilor. Putini cercetatori i-au studiat indeaproape pe beduinii din Sinai, dar Clinton Bailey, un respectat antropolog, a petrecut patru decenii in mijlocul triburilor. Evaluarile sale sunt sumbre.

„In anii 1970, existau numerosi poeti care scriau poezii traditionale cu continut contemporan. Astazi, nu este nici macar unul demn de a fi numit poet – a spus el. Fiicele nu mai sunt invatate sa teasa covoare si panza de cort. Tinerii stiu tot mai putine despre relatia dintre triburi sau dintre ramuri ale triburilor. Mancarea nu mai este una traditionala.

Foarte putini mai cunosc povesti si istorii tribale.“ Sa ajungi la El Arish, locul de bastina al majoritatii celor care isi exersau planul in desert, nu e usor. Toate drumurile ce leaga Sudul Sinaiului de Nord sunt considerate „drumuri strategice“, iar accesul vizitatorilor e interzis.

Le-am ocolit conducand prin partea vestica a peninsulei, declarand la punctele de control ale politiei ca destinatia mea este Cairo, asezandu-ma la coada pentru a ma imbarca pe un feribot care traversa Canalul Suez, catre capitala, dar apoi cotind-o de fapt spre tarmul mediteranean. Nordul este in mai multe privinte separat, nu numai birocratic; nici macar peisajul n-aduce defel cu muntii inalti si trandafirii ai Sudului.

Dunele de nisip se rostogolesc in departare, revendicand drumurile si reducand toata perspectiva la nivelul ochilor. Totul pare indepartat in Sinaiul de Nord. Candva, guvernul egiptean isi pusese mari sperante in litoralul nordic. Cu o generatie in urma, El Arish stralucea ca o bijuterie a Mediteranei, cu plaje largi si siruri de palmieri care faceau curmale carnoase.

Orasul se bucura de sprijinul statului, iar printre statiuni si afaceri apareau scoli bune. Din punct de vedere geografic, El Arish e mai potrivit decat Sudul pentru dezvoltarea turistica, avand o topografie plana, care se contopeste lin cu plajele acoperite de nisip si cu apele putin adanci, spre deosebire de muntii abrupti care plonjeaza spre reciful de corali.

Insa cu doua decenii in urma, dezvoltarea exploziva a Sudului a atras toate resursele, indepartandu- e de Nord. Iar agitatia din Gaza, aflata la doar 48 de kilometri, a gonit si ultimii turisti straini. Acum, cand patrunzi in El Arish te simti de parca ai participa la o petrecere bantuita de stafii, cu farfurii golite doar pe jumatate si scaune goale, pe care ar trebui sa se afle musafirii.

Am trecut pe langa un birou de turism cu obloanele trase si un bulevard cu statiuni abandonate, cu fata spre Mediterana. In centrul orasului, tinerii sedeau pe trotuare, privind spre strada, parca asteptand zadarnic ceva. Potrivit unui studiu, mai mult de noua persoane din zece, cu varstele cuprinse intre 20 si 30 de ani, nu au o slujba cu norma intreaga, si cu atat mai putin vreo speranta de a obtine un permis de munca pentru statiunile din Sud.

 Dupa o scurta perioada petrecuta in El Arish, urmand unor saptamani intregi de stat peste tot in Egipt, ceva era nelalocul sau: parea ca nu exista femei. In alte parti ale Sinaiului, orice diviziuni sociale sunt legate de clasa si traditie, nu de religie, iar femeile apar in public la fel de des ca barbatii.

Dar El Arish fusese tarat intr-un fel de conservatorism islamic care le tine in majoritatea timpului pe femei acasa si aproape intotdeauna acoperite. Acesta e mediul din care Iyad Salah si-a recrutat conspiratorii de neam beduin, inclusiv fratii Flayfil, Muhammad si Suleiman. Am gasit casa familiei Flayfil intr-un sat saracacios de la periferia orasului El Arish.

Un baiat a fugit sa-l cheme pe batranul seic Ahmed Flayfil, care a mijit ochii cand a intrat in curtea napadita de soare. Nu s-a asezat si nu si-a turnat ceai, incalcand orice protocol beduin. Dupa ce m-a privit indelung, m-a intrebat: „Te afli aici ca sa ma intrebi despre fiii mei morti?“ Da, asa era. Seicul isi renegase copiii. intr-un sfarsit, el a spus: „Au murit.“ Si s-a retras fara nicio vorba.

Au mai existat doua bombe in seara aceea de octombrie. La Nuweiba, Asser El Badrawy statea in balconul hotelului sau privind spre nord, de-a lungul tarmului, catre tabara unor excursionisti, cand a vazut fumul unei explozii uriase ridicandu-se din camping. Au trecut cateva momente si a venit si zgomotul exploziei; dedesubt, oaspetii sai de pe plaja – aproape toti israelieni – s-au intors pentru a vedea un nor mic, ca o ciuperca, formandu-se deasupra locului exploziei. O bomba nucleara – s-a gandit El Badrawy.

Sinaiul se bucura de reputatia unui loc pasnic, astfel ca aparitia ciupercii n-avea sens. Si in irationalitatea momentului, el a fugit la baie si s-a ascuns, asteptand o unda de soc ce n-a mai sosit. Pe drumul din afara taberei, un barbat cu o masina a incercat sa intre, dar s-a speriat in ultimul moment de aparitia unui paznic cu o lanterna. A dat masina rapid inapoi si s-a impotmolit intr-o duna de nisip.

Apoi s-a indepartat pe jos si a detonat masina cu telecomanda. La o tabara din apropiere, un alt sofer si-a parcat masina langa un restaurant cu acoperisul din frunze de palmier si a detonat-o, distrugand restaurantul si cateva cabane din bambus. Explozia a ucis doi israelieni si un beduin. Si acesta s-a facut nevazut. Cea de-a treia tinta era Hilton, mai departe, in Nord, la granita cu Israelul.

Cei doi barbati din masina care a tras in fata intrarii – seful, Salah, si lucratorul zilier Suleiman Flayfil – ar fi putut fi oricine: noi oaspeti care tocmai soseau, membri ai personalului, furnizori. Inauntrul hotelului, sute de oaspeti dansau, mancau sau dormeau. Salah si Flayfil au parcat si s-au indepartat. In vehicul, un pachet cu dinamita era legat la un cronometru de masina de spalat, care parcurgea ultimele secunde.

Vehiculul a explodat cu o forta extraordinara, facand sa se prabuseasca, precum o avalansa, intreaga aripa vestica a hotelului, punand la pamant zece etaje si continutul lor. Masinile din parcare au fost azvarlite cat colo si au izbucnit in flacari. Cioburi de sticla si resturi de mobila zburau in toate directiile; scarile de beton in spirala zaceau imprastiate peste tot.

 Bomba a ucis 31 de oameni si i-a ranit pe multi altii, inclusiv israelieni, egipteni, rusi. I-a ucis si pe Salah si pe Flayfil; detonatorul lor se declansase prea repede, iar explozia i-a surprins inainte ca ei sa paraseasca zona hotelului. Guvernul egiptean a raspuns in modul lui caracteristic de investigare, arestand mii de suspecti – cifrele variaza intre 2.400 si 5.000 –, inclusiv numerosi beduini din regiunea El Arish.

La zece luni dupa explozie, fratele Flayfil care supravietuise, Muhammad, a murit intr-un schimb de focuri cu politia. Alti trei suspecti beduini – Younes Mohammed Mahmoud, Osama Al Nakhlawi si Mohammed Jaez Sabbah – au fost in cele din urma prinsi si condamnati la moarte de catre tribunale ale securitatii statului, fara a avea drept de apel.

Langa El Arish, in acelasi sat cu case de pamant in care tatal ii renegase pe fratii Flayfil, m-am intalnit cu parintii lui Osama Al Nakhlawi in casa lor mica si curata. S-au asezat pe podeaua unei camere simple si au servit ceai. Vorbeau linistit, dar isi frangeau mainile, cateodata pe ale lor, alteori pe ale celuilalt. „Oricine era suspectat era ridicat“ – mi-a spus mama lui Al Nakhlawi.

Politia egipteana sustine ca fiul lor a construit bombele. A desfacut o scrisoare scrisa de mana, primita recent de la el, deja atat de mototolita, ca atarna ca o carpa in mainile ei. In ea, acesta deplangea modul in care era tratat tribul sau de beduini. „Noi, copii ai Sinaiului – scria condamnatul la moarte –, suntem tratati intr-o maniera rasista si discriminatorie in comparatie cu copiii Vaii Nilului…

Unii ofiteri ne acuza ca le-am fi credinciosi evreilor si, in acelasi timp, ne judeca pentru uciderea evreilor.“ Multi locuitori din El Arish sustin ca reactia brutala a guvernului fata de explozii n-a facut decat sa divizeze si mai mult populatia, ceea ce intentionasera si atentatorii.

Si intr-adevar, in 2005, mai multi atentatori au lovit Sinaiul la Sharm el Sheikh, omorand zeci de oameni de Ziua Revolutiei Egiptene: un atac clar mai degraba la adresa autoritatilor egiptene, decat a Israelului. Dentistul Al Masaid, intemeietorul grupului, a murit intr-un schimb de focuri cu politia egipteana, dar autoritatile sustin ca adeptii sai au lovit din nou in timpul sarbatorilor din primavara lui 2006, in orasul-statiune Dahab, ucigand cel putin 23 de persoane.

Se poate ca toate acestea sa fi fost dorite si chiar prevazute de catre atentatorii de la Complexul Hilton din Taba. A mai existat insa si o consecinta neintentionata. Ca principal dezvoltator al Israelului in sudul Sinaiului in perioada petrecuta acolo, Dan Harari, functionarul care elibera cecurile beduinilor, semnase aprobarile pentru construirea Hotelului Hilton din Taba. Il cunostea perfect.

Dupa retragerea Israelului din 1982, Harari isi gasise o noua slujba peste granita, la Elat, ca pompier-sef. In noaptea de 7 octombrie, cand a auzit explozia, si-a schimbat hainele in masina, dezbracandu-se de vesmintele lejere de vacanta si tragand pe el camasa gri, mototolita, a uniformei.

 In momentul in care cele trei masini si pompierul, aflat in afara serviciului, Shachar Zaid au sosit, acesta s-a suit in prima masina si a pornit sirena. „I-am vazut pe oameni. Am vazut fum – a spus el. Am stiut ca erau oameni pe care trebuia sa-i salvez.“ Garzile egiptene de la punctul de frontiera strangeau in maini arme automate, gata sa traga. Din perspectiva lor, parea ca lumea intreaga se intorsese pe dos.

Hotelul din apropiere zacea in ruine, mase de oameni jelind se apropiau de pozitiile lor, iar acum isi facuse aparitia o baterie de camioane uriase, conduse de vechii lor dusmani. Dupa o scurta ezitare – intrebari si raspunsuri strigate peste linia invizibila – soldatii egipteni au luat o decizie epocala: suspendand suveranitatea tarii, au lasat armele jos si s-au dat la o parte, astfel incat sa poata intra masinile pompierilor.

La locul dezastrului, pompierii israelieni au lucrat impreuna cu omologii lor arabi pentru a stinge focul si a scoate trupurile de sub daramaturi. Salvatorii au descoperit ca principala sursa de alimentare cu apa a masinilor pompierilor, piscina cu apa de mare a hotelului, era goala, astfel ca sarcina lor a fost una mistuitoare si lenta. Israelienii si egiptenii – atat victimele, cat si salvatorii – pareau mai degraba asemanatori decat diferiti in acele ore.

Salvatorii au impartit mancarea si apa – gest cu o mare incarcatura simbolica in Orientul Mijlociu. Primul-ministru israelian, Ariel Sharon, l-a laudat pe presedintele Hosni Mubarak pentru cooperarea tarii sale si amandoi liderii au jurat sa „continue cooperarea in lupta permanenta impotriva terorismului“. in mod tipic, guvernul egiptean foloseste acum in intregime forta bruta a autoritarismului.

Politisti si soldati banuitori adusi de la Cairo patruleaza peste tot in peninsula, ivindu-se parca la orice intersectie de drumuri, oriunde se intalnesc doi oameni, atenti sa-i tina deoparte pe localnicii din Sinai de straini. Dar altii insista pentru aplicarea unei solutii mai blande.

Grupul International de Criza, o importanta agentie nonprofit centrata pe conflicte, a publicat in 2007 un raport care cerea statului egiptean sa „modifice o strategie de dezvoltare profund discriminatorie si in mare masura incapabila sa raspunda nevoilor locale“. Clinton Bailey, expertul in beduini, spune ca guvernul ar trebui sa tina seama de un vechi proverb beduin: „Cine dreseaza un soim trebuie sa-l si hraneasca.“ Iar vizitatorii au continuat sa revina.

In ziua exploziilor de la Taba, peninsula gazduia nu mai putin de 15.000 de israelieni. Numarul lor a scazut brusc dupa aceea, dar in ziua in care am ajuns in Sinai, in timpul sarbatoririi Pastelui evreiesc din 2007, 1.700 de israelieni au trecut granita ca turisti. in Sinai, oamenii s-au amestecat intotdeauna in moduri neasteptate, fie pe culmea unui munte sacru, fie in taberele de pe plaja.

Teroristii de la Hilton Taba au incercat sa profite de acest amalgam: cu o singura bomba, ii puteau ataca pe occidentalii care conduceau hotelul, pe egiptenii care munceau acolo si pe vizitatorii israelieni. Dar planul lor a dat gres intr-un fel: bomba lor, intr-o anumita masura, a unit acele grupuri disparate intr-un singur ranit, victimele lucrand impreuna pentru a salva vietile dupa dezastru.

Orice act de incredere e relativ in Orientul Mijlociu. Dar la fel ca beduinii si calugarii de pe Muntele Sinai, oamenii din Taba aveau interese comune – fie si numai sa danseze in discoteca unui hotel –, devenind intr-o oarecare masura ei insisi mai putin vulnerabili la puterea separatoare a terorismului.

Acesta e motivul pentru care pompierul Shachar Zaid a trecut una dintre cele mai disputate granite din istorie pentru a actiona alaturi de colegii sai egipteni. „E felul nostru de a le spune teroristilor: «N-ati reusit» – mi-a spus el. Si n-au reusit.“



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*