Australia asediata de seceta

Simon Booth isi aminteste de vremea cand pastea 250 de vite la ferma lui din sud-estul Australiei – o priveliste pe care copiii lui, Ryan si Claire, s-ar putea sa n-o vada niciodata.

Ce se va intampla cand clima va incepe sa se schimbe, raurile vor seca si un intreg mod de viata se va sfarsi? Locuitorii din Bazinul Murray-Darling afla deja raspunsul.

Text: Robert Draper

Pe marginea drumului, undeva in sud-estul Australiei, un barbat sta intr-o camioneta oprita, cantarind numeroasele modalitati in care lumea lui s-a uscat. Pe cele doua mai evidente le poate vedea oricine. Imediat dincolo de camioneta, vacile lui de lapte pasc iarba de pe marginea drumului. Juncile sunt toate sanatoase, slava Domnului! Dar sunt numai 70.

Cu cinci ani in urma avea aproape 500. Viteii se hranesc pe marginea unui drum public – “nu e tocmai legal” – accepta omul, dar ce optiuni are? Nu mai exista iarba la ferma sa. Pamanturile lui au devenit un desert cu tufisuri, de pe care cea mai usoara adiere de vant ridica un zid paclos de praf. Nu-si mai permite sa cumpere graunte, si acesta este al doilea lucru evident care-i sporeste necazurile: bilantul contului sau din banca, afisat pe laptopul de pe bordul camionetei.

Omul, care nu a fost niciodata foarte bogat, dar nici foarte sarac, a acumulat datorii de sute de mii de dolari. Vacile pe care le priveste prin parbriz sunt unica sursa de venit care i-a mai ramas. Il cheama Malcolm Adlington si in ultimii 36 de ani, din cei 52 ai sai, a fost fermier si s-a trezit la ora cinci in fiecare dimineata, pentru primul muls al zilei.

Nu cu mult timp in urma, Adlington astepta cu nerabdare un ritual numit vizita la ferma de lapte. Autoritatile agrare ale statului adunau fermierii locali pentru a vizita cate o ferma-model, de multe ori cea a lui Adlington – o afacere mica, dar prospera, langa Barham, in New South Wales.

Fermierii examinau juncile lui grase, hranite cu boabe. Ii puneau intrebari despre padocurile burdusite cu fan – ce seminte si ce ingrasaminte prefera -, iar Adlington era foarte bucuros sa le impartaseasca aceste informatii, stiind ca, la randul lor, si ei vor face la fel cand le va veni randul.

Acesta era spiritul fermierilor si al Australiei. Fiecare putea sa faca experimente si sa-si dezvaluie gratuit strategiile de fermier, cu increderea calma ca eforturile si ingeniozitatea lui vor invinge.

“Asa ceva – remarca astazi Adlington – se intampla inainte sa vina seceta.” Acum zece ani, Adlington a angajat cinci ajutoare la ferma. “Acum am ramas doar sotia si cu mine – spune el. In ultimii trei ani, n-am avut practic strop de apa. Asta ne omoara.”

Dar apa exista. O vezi susurand pe sub drumul principal, la mai putin de 2 km de locul in care e parcata camioneta lui. Este Canalul Principal de Sud, un canal de irigatie alimentat de legendarul Fluviu Murray, din Australia, care, impreuna cu Raul Darling si cu alte cursuri de apa, reprezinta sursa de apa a capitalei Australiei de Sud, Adelaide, si furnizeaza 65% din toata apa utilizata de agricultura tarii.

 Adlington are permis pentru a scoate peste un miliard de litri pe an din Sistemul Murray-Darling. Problema este ca apa le-a fost promisa prea multor musterii: orasului Adelaide, uriaselor ferme corporatiste, zonelor umede protejate. Ca urmare, in ultimii trei ani, guvernul din New South Wales abia daca i-a mai permis lui Adlington sa ia cativa stropi. El trebuie sa continue sa-si plateasca apa – dar nu o poate folosi. Nu inainte ca seceta sa se incheie. Adlington este iritat de lipsa de corectitudine a situatiei. „Vina o poarta lipsa de ploi – spune el –, dar si regulile prostesti intocmite de om.“

Aceste reguli par sa favorizeze pe toata lumea, mai putin pe fermierii ca el. Si, pana una- lta, isi va vinde pretiosul septel. „E usor sa te deprimi – spune el cu o voce calma, egala. Te intrebi: «De ce am facut asta?»“ Candva, Malcolm Adlington nu se indoia de sine, dar in ultima vreme nu prea a fost in apele lui. Seceta i-a epuizat nu numai pamantul. Se trezeste ciorovaindu-se cu sotia, Marianne, zbierand la copii. Nu-si mai permite benzina cu care s-o duca pe Marianne in oras, ca pe vremuri.

Cum toate celelalte ferme se inchid, cel mai apropiat baiat cu care se poate juca fiul lui locuieste acum la 15 km distanta. Adlington a scos la vanzare pamantul familiei. „N-a venit nici tipenie de om sa-l vada“ – spune el. Evident, asta nu e cea mai mare dorinta a lui.

Niciun Adlington n-ar fi facut asa ceva vreodata. Dar cand mama dracului au fost nevoiti tatal sau bunicul lui sa se descurce cu o seceta afurisita, de sapte ani? Au trecut trei ani uscati de la ultima vizita la o ferma de lapte pe care Adlington si-o mai aminteste.

Exista in schimb evenimente menite sa ridice moralul oamenilor, cu denumiri optimiste precum „Sa infruntam momentele grele“ sau „Ziua flacailor“ sau „Ziua rasfatului“, unde intamplator merge astazi sotia lui Adlington. La „Ziua rasfatului“, cateva zeci de doamne de la diverse ferme primesc gratuit sedinte de masaj, pedichiura si sfaturi referitoare la coafuri.

Un voluntar din partea guvernului, care-i ajuta pe cei loviti de seceta, toarna ceai femeilor si le invita sa discute despre ceea ce le preocupa. Toate au in comun diverse capitole ale aceleiasi povesti. „De doi ani n-am mai avut o recolta.“ „Ferma familiei e la pamant.“ „Ne-am vandut cele mai multe oi – animale frumoase, pe care le aveam de 20 de ani.

“Nu mai suport sa stau noaptea in pat si sa ascult cum mugesc vitele de foame.“ Dar cele mai apasatoare intalniri se produc departe de ochii lumii. Una are loc intr-o ferma modesta din apropiere de Swan Hill. Un consilier guvernamental pe probleme de finantare rurala sta la masa din bucatarie, sfatuind un fermier de varsta mijlocie care produce drupe si pe sotia lui sa se declare falimentari, caci datoriile au depasit valoarea livezii lor, iar grindina tocmai le-a devastat recolta.

Cu lacrimi in ochi, tinandu-si sotia de mana, fermierul abia reuseste sa mai ingaime: „Nu mai am pentru ce sa merg mai departe.“ Femeia spune ca verifica la fiecare cateva ore ca nu cumva sa-si gaseasca sotul zacand in livada, dupa ce-si va fi tras un glont in cap. La sfarsitul intalnirii, consilierul adauga numele lor pe o lista cu potentiali sinucigasi, ce trebuie supravegheati.

In Barham, Malcolm Adlington sta singur in camioneta lui, fara sa se duca nicaieri – isi urmareste vitele tandalind si pajistile transformandu-se in deserturi. Tot ce poate face e doar sa priveasca.

Cel mai arid continent locuit al lumii este periculos de sarac in apa. Dincolo de acest fapt elementar, nimic nu este simplu in criza de apa a Australiei. Desi australienii au mai trecut prin perioade de uscaciune, aceasta seceta care apasa tara de sapte ani e cea mai distrugatoare din istoria consemnata de 117 ani a tarii. Si, cand in sfarsit vin, ploile par sa aiba o vointa rautacioasa proprie ocolind ogoarele iarna, in sezonul in care se seamana culturile, inundand orasele din Queensland si apoi revarsandu-se in mare.

Pentru multi, aceste modele aleatorii ale precipitatiilor poarta amprenta rau prevestitoare a unor modificari de clima induse de om. Multi cred ca incalzirea globala a crescut frecventa si gravitatea unor dezastre naturale precum aceasta seceta (vezi „Prognoza: Extreme“, pag. 60).

Un lucru pare incontestabil: dupa cum spune expertul australian in mediu Tim Kelly, „am inregistrat o crestere a temperaturilor cu trei sferturi de grad Celsius in ultimii 15 ani, ceea ce duce la o evaporare mai rapida a apei noastre. Asta inseamna schimbarea climei.“ A durat ceva pana cand Australia s-a trezit la realitate.

La urma urmelor, tara a fost transformata de optimisti duri, de la tara, deloc tulburati la gandul ca traiesc intr-unul dintre cele mai putin fertile peisaje de pe glob. Omul de stiinta australian Tim Flannery il numeste „un ecosistem sarac in nutrienti“, al carui sol a imbatranit si a devenit infertil, din cauza ca nu a fost rascolit de ghetari in ultimul milion de ani.

Europenii care au descins pe pantele Bazinului Murray-Darling – o intinsa campie semiarida, mare cam cat Spania si Franta la un loc – au fost ademeniti de un sir de ani bogati in precipitatii, la mijlocul secolului al XIX-lea, care i-au facut sa creada ca descoperisera o noua Gradina a Edenului.

 Urmand obiceiurile din tarile lor natale, colonistii au doborat aproximativ 15 miliarde de arbori. Fara sa-si dea seama ce consecinte ar avea perturbarea unui ciclu stabilit al apei prin dezradacinarea vegetatiei bine adaptate la conditiile aride, noii australieni au adus pe continent oi, vaci si culturi insetate de apa – toate straine pentru ecosistemul desertului.

Nesfarsitele ogoare arate pentru prosperitatea noilor recolte ale Australiei i-au degradat cu atat mai mult solul. Si astfel un fluviu a devenit colacul de salvare al regiunii. Ca si Mississippi in America, Fluviul Murray, lung de 2.530 km, e incarcat de o semnificatie mitologica, simbolizand posibilitatile nelimitate.

Retelele lui de balti, cu eucalipti-de-Murray, bibani-de-Murray si lebede-negre, sunt la fel de proprii etosului australian ca si vastele intinderi rosiatice din interiorul continentului. De la izvoarele sale din Alpii Australieni pana la locul de varsare in Oceanul Indian, acest fluviu subtirel serpuieste prin albia sa spre nord-vest, hranit de debitele raurilor Murrumbidgee si Darling si sapand o granita lunga intre New South Wales si Victoria, inainte de a intra in tinutul semiarid de tufisuri din sudul Australiei, pentru a se napusti apoi spre ocean in Golful Encounter.

Acest traseu parcurs aparent fara graba, chiar capricios, amplifica legenda fluviului. Pentru australieni, progresul a implicat si supunerea Fluviului Murray dupa vointa lor. In ultimul secol, a fost mecanizat de zagazuri, stavilare si baraje, astfel incat debitul lui sa aduca un maximum de beneficii fermierilor care depind de irigatii in Bazinul Murray-Darling.

 SECETA A CAZUT ASUPRA AUSTRALIEI CA O SECURE, APLICANDU-I O LOVITURA PENTRU CARE ACEST PAMANT NU ERA PREGATIT.

Ca urmare – spune fostul ministru federal al apei, Malcolm Turnbull, „avem in fluviu un mediu nenatural. Fiindca este regularizat, acesta curge acum abundent acolo unde natura l-ar face sa curga mai scazut si mai scazut unde l-ar face mai abundent“. Aceasta manipulare a avut consecinte pe care nimeni nu le-a dorit.

Irigatia a facut nivelul de salinitate sa creasca astronomic, otravind astfel mlastinile si facand mari intinderi de teren arabil improprii culturilor. Iata cat de nesigura era situatia alimentarii cu apa in Australia, inca dinainte ca seceta sa cada asupra tarii ca o secure, aplicandu-i o lovitura psihica pentru care acest pamant brav nu era pregatit.

Criza a asmutit un stat contra altuia, orase mari contra regiunilor rurale, manageri de mediu contra expertilor in irigatii si mici ferme contra superfermelor sustinute de guvern, intr-o competit ie cu miza mare pentru o marfa tot mai greu de gasit. Mult dincolo de granarul national din Bazinul Murray-Darling, fiecare zona urbana importanta s-a confruntat cu constrangerile restrictiilor de apa, care au ofilit mult iubitele gradini englezesti si terenurile ovale de crichet.

Trauma e cu precadere acuta in bastioanele rurale ale autonomiei – precum in comunitatea fermelor de lapte din New South Wales in care locuieste Malcolm Adlington, o zona in care se inmultesc orasele-fantoma.

Recolte au fost distruse complet de arsita si uscaciune; sectoare intregi de culturi – orez, bumbac, citrice – se confrunta cu colapsul. Fudulia tipic australiana de odinioara se indreapta acum, pe fundalul crizei de apa, spre „etapele durerii“ descrise de celebra psihiatra elvetiana Elisabeth Kübler-Ross: negare, furie, compromis, depresie, resemnare. Prefigurandu-se ca o poveste plina de invataminte pentru alte tari dezvoltate, a 15-a economie a lumii ca forta invata lectii dure despre limitele resurselor naturale intr-o epoca a schimbarilor de clima.

Partea buna este ca australienii ar putea fi cei care sa ofere aceasta lectie restului lumii industrializate. In districtul Riverland, din Australia de Sud, Mick Punturiero, de 48 de ani, intra cu buldozerul in livada lui, doborandu-si 800 dintre portocalii care-l hranesc. Omul stie ce face. Un compromis trebuie facut.

Decenii la rand, puternicul Fluviu Murray a transformat acest tinut intr-o zona bogata in livezi de maslini, citrice, caisi si avocado. Insa acum, birocrat ii apei au anuntat ca Australia de Sud mai poate folosi doar 16% din alocatia sa anuala de apa.

Cateva saptamani mai tarziu, doi reprezentanti oficiali ai statului vin in satul lui Punturiero, Cooltong, langa Renmark, la o distanta de cateva ore de mers cu masina din Adelaide. Cei doi au de facut un anunt. Nivelurile de captare de la Barajul Hume au fost revizuite si vestile sunt bune: alocatia de apa s-a dublat, ajungand la 32%! Fermierii care ii asculta nu sunt coplesiti de bucurie.

E adevarat, sub apasarea secetei, 32% din ceea ce le trebuie nu reprezinta suficient pentru a le salva livezile. Dar Punturiero nu se gandeste decat la un lucru: „As fi putut sa-mi pastrez portocalii.“ Chiar si in momentele lui de reflectie, nu accepta ideea ca problema a aparut datorita nebuniei de a creste citrice de partea gresita a „liniei“. Linia e Linia lui Goyder, o granita care marcheaza limita ploilor suficiente pentru a avea recolte agricole in Australia de Sud.

In 1865, un specialist in topometrie, pe nume George Goyder, a pornit calare intr-o calatorie remarcabila, pentru a pune pe harta linia dincolo de care pasunile cedau locul tufisurilor razlete. Colonistii Australiei s-au bizuit pe Linia lui Goyder pentru a demarca pamantul arabil de cel impropriu pentru agricultura.

Mai putin atunci cand n-au tinut cont de ea: de pilda, Renmark se afla de partea gresita a Liniei lui Goyder, dar asta nu i-a impiedicat pe doi frati canadieni, pe nume Chaffey, sa dezvolte in Renmark un sistem de irigatii, la doua decenii dupa avertismentul topografului.

Bunicul lui Mick Punturiero era un emigrant din Calabria, care si-a cumparat primul ogor de la un veteran din Primul Razboi Mondial ce se pensiona, unul dintre miile de soldati atrasi de guvern pentru a dezvolta acest bazin.

 Era nevoie de multa indrazneala pentru a cultiva o regiune atat de arida, dar acest lucru nu era evident pentru bunicul lui Punturiero, care nu invatase altceva decat sa cultive struguri de soi. In scurta vreme, Murray a inceput sa scada, iar salinitatea solului sa creasca. Din pacate, tratamentul a raspandit si mai rau boala.

Tehnologia irigatiilor fara scurgeri insemna ca si mai putina apa se intorcea in sistem. Mijloacele de interceptare a sarii aparau recoltele de aceasta otrava, dar numai pompand cantitati nelimitate de apa. In 1995, Comisia Bazinului Murray-Darling a introdus, in cele din urma, o limita pentru volumul de apa pe care fiecare stat il putea lua din fluviu. Dar chiolhanul nu se incheie aici.

Fermierii care detineau drepturi asupra apei, dar nu le folosisera niciodata, au inceput sa-si vanda mult ravnitele „permise in hibernare“ celor care doreau sa le foloseasca. Fermierii industriali au fost stimulati prin impozite preferentiale sa creeze superferme si au introdus in bazin plantatii uriase de maslini si migdali.

Pe de alta parte, guvernele din New South Wales si Queensland au ignorat ca de obicei limitele impuse si au continuat sa imparta permise pentru apa. „Captarile in crestere din Fluviul Murray la sfarsitul anilor 1990 erau cam ca betivii dintr-un bar – spune Malcolm Turnbull. Barmanul spune: «Ultima comanda, domnilor!» Si toti se reped sa bea cat pot de mult, inainte sa fie dati pe usa afara. Asta am facut.

Exact cand a devenit evident ca resursele erau suprasolicitate, au aparut si mai multe solicitari.“ Cu un deceniu in urma, Mick Punturiero ajunsese sa fie cel mai mare producator de lamai verzi din Australia de Sud si facea totul asa cum trebuia. Folosea cea mai recenta tehnologie de conservare a apei.

Apa de care nu avea nevoie era donata inapoi statului, pentru a fi utilizata ecologic. Chiar si asa, el si-a dat seama incotro se indreptau solicitarile tot mai mari impuse Fluviului Murray. Isi aminteste ca a avertizat o oficialitate a statului la sfarsitul anilor 1990: „Trebuie sa stopati acest gen de dezvoltare.

Ne administram foarte prost resursele de apa.“ Tine minte cuvintele acesteia de parca le-ar fi auzit ieri: „Mick, nu poti sa controlezi progresul.“ Apoi a venit seceta, care a inceput in 2002 ca oricare alta. Dar de atunci nu s-a mai incheiat – si acum chiar ca aici se opreste chiolhanul.

Desi fermierii din zonele neirigate, care depindeau de ploaie, si-au vazut lanurile de grau si porumb ofilindu-se si transformandu- se in campii de praf, ei cel putin erau obisnuiti sa infrunte sezoanele de seceta. Prin contrast, „fermierii irigati avusesera intotdeauna apa si nici in cele mai cumplite cosmaruri nu-si imaginau ca ar fi posibil sa le inchida cineva robinetul“ – spune Don Seward, consilier financiar in zonele rurale. Dar, pe masura ce seceta a continuat, aloca- tiile au scazut vertiginos: 95%. Apoi 50. Apoi 32.

Si acum, in cazul lui Mick Punturiero, din nou 16%. „Fluviul e la fel ca autostrazile pentru care fiecare australian plateste taxe – sustine el. Fiecare australian a platit pentru stavilare. Noi am platit pentru Barajul Dartmouth, care trebuia sa asigure Australia de Sud impotriva secetei. Si atunci, de ce nu-mi dati integral alocatia mea? Dati-mi-o! E dreptul meu!“

Punturiero se considera un ingrijitor credincios al pamanturilor pe care guvernul australian le-a oferit pentru a recompensa serviciile tinerilor care au murit pe nisipurile de la Gallipoli. El priveste acest pamant ca pe un lingou de aur pe care guvernul l-a transformat intr-unul de plumb. Vede interese puternice, care au obtinut profituri pe cheltuiala lui. Vede noi irigatori in aval, care secatuiesc sistemul.

De asemenea, vede alti fermieri, cei mai multi ca bunicul lui, care nu s-au gandit niciodata sa puna un sfant deoparte si acum se prabusesc sub povara datoriilor. Sau se sinucid. Si le intelege disperarea fara margini. A trait el insusi acest sentiment uneori – „ca si cum as fi bagat in corzi – spune el, cu o voce brusc infranta – si nu mai pot sa-mi apar familia.“ Dar furia revine.

Furia e tot ce i-a mai ramas lui Mick Punturiero deocamdata. Nu va fi doborat fara sa lupte. Acesta e legamantul lui: „N-o sa ma vedeti ca plec de la ferma tarandu-ma in patru labe. Doar daca vad mai intai cum se rostogolesc niste capete insangerate!“

Pentru multi australieni, e greu sa suprapuna versiunea desfigurata chirurgical a unui Fluviu Murray care abia mai picura cu imaginea idilica si scanteietoare din tineretea lor. La gurile fluviului, un ecosistem infloritor a fost hranit timp indelungat de fluxul si refluxul natural al apei de mare si al celei dulci. Oceanul navalea in amonte cand debitul fluviului scadea, apoi era impins inapoi de apa dulce cand primele ploi torentiale se scurgeau pe Murray pana in mare.

Astazi, suprasolicitarea fluviului pentru irigatii, cuplata cu seceta, a adus cursul acestuia intr-un punct mort. Pentru ca Murray, asediat din greu cum este, sa se mai poata intalni cu marea, gurile sale trebuie dragate nonstop. Daca nu ar fi dragat, gurile s-ar umple cu mal, impiedicand alimentarea cu apa dulce a ecosistemului lagunar numit Coorong si a Lacului Alexandrina, situat in apropiere.

Aici, in fiecare dimineata, un pescar de 65 de ani, cu parul argintiu, purtand cizme lungi de cauciuc si hanoracul de ploaie, iese cu barca lui in largul Lacului Alexandrina – sau a ceea ce a mai ramas din el. Cocoase prelungi de pamant acoperit cu mal se ridica din apa.

Cum aproape toti ceilalti colegi ai lui de breasla au plecat, Henry Jones are tot lacul la dispozitie – fara a socoti si pelicanii, pe care ii numara,gandindu-se: „Au mai ramas poate a zecea parte din cati au fost. Dar nu mai sunt ibisi-albi. Nici rate-cucioc- albastru.

“ Indreptandu-se catre nordul lagunei Coorong, Jones se apleaca deasupra apei pentru a-si aduna setcile. Printre pestii prinsi nu se numara nici macar un singur biban-argintiu, un biban-de- Murray sau o scrumbie-australa. Apa sarata le-a venit de hac. Numai crapul supravietuieste aici.

Sunt zeci de crapi, care nici macar nu existau in zona inferioara a lacului acum un sfert de secol si a caror prezenta semnaleaza disparitia mediului de apa dulce. Jones s-a adaptat schimbarilor intr-un mod in care speciile pe cale de disparitie n-o pot face. A gasit comercianti care iau toti crapii pe care-i poate prinde.

ADELAIDE S-AR PUTEA BUCURA DE NEFERICITA FAIMA DE A FI PRIMUL ORAS INDUSTRIALIZAT CARE TRAIESTE O CRIZA PERMANENTA A APEI.

Si adevarul e ca ar putea continua sa se adapteze. Daca, asa cum se estimeaza, guvernul va construi un stavilar pe fluviu, pentru a le asigura mai multa apa orasenilor din Adelaide, Lacul Alexandrina si fratele sau, Lacul Albert, vor deveni sarate. „Mie personal probabil ca mi-ar merge mai bine daca as prinde chefali, cambula-australiana, sparos-negru si alte specii marine – spune el, asezat la masa, in sufrageria casei pe care si-a construit-o acum 40 de ani. Dar nu e corect.

Lacurile astea au avut dintotdeauna apa dulce. E o schimbare uriasa. O aiureala.“ In urma secetei, comunitatea lui se zbate sa supraviet uiasca. Producatorii locali de vinuri au fost recent informati ca Fluviul Murray nu va mai fi disponibil pentru podgoriile lor.

Iar Jones e bun prieten cu batranii populatiei aborigene ngarrindjeri, a carei stapanire de 30.000 de ani asupra fluviului s-a incheiat brusc cand expeditia condusa de capitanul Charles Sturt a sosit la gurile lui Murray in 1830. Pentru ngarrindjeri, seceta a facut sa dispara ouale de lebada-neagra, scoicile de apa dulce si alte totemuri sacre, vitale pentru hrana lor fizica si spirituala.

Totusi in lupta pentru dobandirea unei parti din provizia tot mai mica de apa a Australiei acesti oameni au cel putin un cuvant de spus. Fapturile din lacuri si mlastini nu au nici macar atat. „Intr-o perioada de criza, orice presupuse drepturi ecologice se supun total toanelor politice“ – spune directorul de mediu pentru Fluviul Murray, Judy Goode, care se autodescrie ca „directorul unor lucruri moarte sau muribunde“.

Chiar si ecosistemele protejate – precum Coorong si, in bazinul de nord, Mlastinile Macquarie, legendare pentru pasarile care isi fac cuiburi acolo – nu primesc dispensa speciala, atat timp cat trebuie acoperite „necesitati umane critice“.

Deci Henry Jones a devenit vocea de facto a lucrurilor moarte si muribunde, oferind un monolog bine intocmit, dar plin de durere, oricui vrea sa-l asculte: toate ecosistemele sunt la un pas de colaps. Doua treimi din Coorong deja au murit – salinitatea lor este aproape cat cea a Marii Moarte.

Cutreierand bazinul pentru a sustine ca apa trebuie alocata lagunei Coorong si lacurilor sale, Jones traieste sentimentul ca toata aceasta criza a apei s-a produs oricum din vina ecologistilor. „Verzii“ sunt luati in deradere pentru convingerile lor ferme.

Fermierii sunt indignati pentru orice strop din pretiosul lor „fluviu truditor“ care se pierde in mare. Ei ii spun lui Jones ca ar fi mai logic ca Murray sa fie deviat complet spre interiorul continentului, condamnand astfel oficial fluviul la statutul de sclav etern si canal de irigatii, in timp ce pescarii isi fac bagajele si invata sa-si castige traiul pe mare. Despre cultivatorii de bumbac, ce depind total de irigatii, Jones spune: „De acolo am noroc daca scap cu viata.“ Coorongul reprezinta un exemplu clar de ecosistem periclitat din Bazinul Murray-Darling.

De pilda, oamenii de stiinta si oficialii guvernului Australiei au fost luati prin surprindere cand ceva mai sus, in amonte, un prag invizibil de toleranta la seceta a fost depasit si sute de mii de eucalipti, din cea mai mare padure de acest fel din lume, s-au uscat brusc. Iar recent a aparut un nou motiv de ingrijorare: e posibil ca mlastinile sa emane toxine.

Jefuite de apa care le spala numai in sezon, lasate in schimb sa zaca inundate decenii intregi, in mod nenatural, mlastinile au devenit atat de uscate, incat crusta de mal a intrat in reactie cu aerul, formand intinse suprafete cu acid sulfuric.

Cercetatorii inca nu au stabilit exact cat de mare e amenintarea pentru animale si oameni. Deocamdata, dupa cum remarca economistul pe probleme de apa de la Universitatea din Adelaide Mike Young, „nu-i recomandabil sa-ti bagi mana acolo“.

Adelaide s-ar putea bucura de nefericita faima de a fi primul oras industrializat din lume care traieste in permanenta o criza a apei. Se bazeaza nesanatos de mult pe Murray – pana la 90% din rezervele de apa ale orasului, in perioadele sarace in precipitatii –, fapt intruchipat de doua conducte deloc aratoase care se intind pe mai bine de 60 km, de la fluviu pana la rezervoarele de apa municipale. La scurt timp dupa inceperea secetei, in 2002, capitala Australiei de Sud a impus restrictii la apa.

Locuitorii cara constiinciosi in gradini galeti de apa folosita la dus sau in masina de spalat. Eticheta impune acum plante locale si peluze artificiale. Rafturile magazinelor de menaj sunt intesate de instalatii pentru umidificarea solului, furtunuri cenusii pentru apa, reductii la furtun care restrictioneaza jetul de apa, cronometre pentru dusuri de 4 minute si alte tributuri aduse austeritatii la consumul de apa. Programele de radio au devenit supape de incredere pentru cei care vor sa tune si sa fulgere despre cutare sau cutare risipitor de apa.

Totusi virtutile civice nu inlocuiesc reformele de durata. Criza de apa a tarii nu va fi rezolvata prin protejarea de seceta a orasului Adelaide, care, in ciuda dependentei sale fata de Murray, reclama doar 6% din debitul total al fluviului. „Australia de Sud e con- stienta ca traim precar – spune Peter Owen, activist ecologist al Societatii Wilderness.

Salvarea sistemului nostru de ape curgatoare nu sta in galeti.“ Pe de alta parte, dincolo de Bazinul Murray-Darling, seceta a scos la iveala defecte grave ale resurselor de apa in Sydney, Melbourne si Brisbane, ca si in alte zone urbane.

Lectia dura oferita de seceta din Australia este ca entuziasmul lipsit de griji al tarii nu mai e de ajuns pentru a merge inainte. „Eu actionez pornind de la premisa ca in viitor vom mai vedea multe episoade din acest tip de seceta, din cauza modificarii climei“ – spune Malcolm Turnbull.

John Howard, seful Partidului Liberal din care si Turnbull face parte, multa vreme un sceptic in materie de schimbare a climei, a fost demis din functie in noiembrie 2007.

„Un ministru prudent presupune ca vremea va fi tot mai calda si mai uscata – si isi face planuri in consecinta.“ Dar ce inseamna acest lucru, de fapt? Va insemna ca in Adelaide, Sydney si in alte parti se vor construi centrale de desalinizare foarte scumpe, care vor face sa creasca astronomic facturile pentru energie?

Va fi posibil sa se creeze varietati de recolte rezistente la seceta, pentru a se mentine productia de hrana? Sau se va reduce drastic necesarul de apa pentru fermele de lapte, care utilizeaza o mie de litri de apa pentru fiecare litru de lapte pe care il produc? Fluviul Murray va trudi pana la epuizare sau va avea parte de indurare? E nevoie de o noua viziune, puternica, si numai de Australia depinde sa arate restului lumii industrializate care va fi aceasta.

Pentru inceput, ar putea fi o negociere cu constrangerile. Linia lui Goyder capata o relevanta si mai mare acum, cand seceta si schimbarea climei fac tot mai presante intrebari precum cat de intens ar trebui lucrate pamanturile care sunt doar partial agricole sau daca nu cumva ar trebui lasate in parloaga. In fond, ultima etapa in consumarea unei pierderi este acceptarea ei.

In 1962, Frank Whelan a fost al treilea fermier din districtul lui, New South Wales, care a primit o alocatie de apa ca sa cultive orez, cu sase ani inainte ca orasul Coleambally sa devina municipiu. Pana in acest sezon, a avut intotdeauna recolte. Desi are 74 de ani, mintea ii este la fel de limpede ca si privirea.

Perioade de seceta, fluctuatii ale pietei, dispute cu guvernul si, da, tirul constant al ecologistilor, care sustin ca orezul necesita cantitati uriase de apa si deci nu-si gaseste un loc de drept pe acest continent semiarid – Whelan isi aminteste cum Coleambally a prosperat, depasind toate adversitatile. Isi aminteste intruniri orasenesti la care aproape intotdeauna erau vesti bune, fiindca apa pentru irigatii era mereu prezenta.

Astazi, starea de spirit este alta. Whelan sta in popicaria locala impreuna cu 200 de alti fermieri. Timp de patru ore, ei asculta o comisie de experti, care le spune ca in viitorul previzibil nu va mai exista apa pentru irigatii in Coleambally. Expertii sugereaza noi directii economice pentru oras – lucruri care nu au nimic de-a face cu orezul. Mai multi fermieri isi exprima furia.

Dau vina pe birocrat i, dau vina pe ecologisti, dau vina pe New South Wales. Dar Whelan nu spune nimic. Ramane asezat, clipind din ochii lui spalaciti, din cand in cand frecandu-si fruntea cu o mana care are doua degete sfartecate de un utilaj agricol. El a prevazut toate acestea.

De la inceputul secetei, si-a compactat solul cu un compresor, pentru a diminua infiltratiile. A renuntat sa mai ude anumite portiuni din terenurile lui. Si apoi altele. Si pe parcurs omul, care toata viata lui fusese fermier, a urmarit cum productia nationala de orez a scazut de la mai bine de un milion de tone pe an pana la 19.000, contribuind la criza de alimente care se facea simtita pe tot globul.

Australia, care a fost un adevarat furnizor de hrana pentru intreaga lume, isi cauta acum un viitor. Indiferent care ar fi acesta, Whelan stie ca oraselul Coleambally si cultivatorii lui de orez nu vor mai juca niciodata acelasi rol ca pe vremuri. La sfarsitul intrunirii, un alt fermier se apropie de el si-l intreaba: „Ei, ce parere ai, camarade?“ O intrebare care va mai preocupa Coleambally ceva vreme de acum inainte.

La un moment dat, locuitorii chiar au aruncat prosopul si s-au oferit sa vanda intregul orasel si provizia sa de apa catre federatia australiana, pentru 2,4 miliarde de dolari. Dupa cateva zile, si-au anulat oferta si au inceput sa se tina tari, insistand ca orasul va ramane un furnizor vital de alimente.

Disputa va continua, in Coleambally si in toata Australia. Dar unii au ajuns, chiar daca fara prea multa tragere de inima, intr-un stadiu de acceptare.

La un an dupa ce reporterul a inceput sa lucreze la acest articol, fermierul Malcolm Adlington si-a vandut si restul de vite, iar acum isi castiga existenta ca sofer de microbuz. Mick Punturiero, proprietarul livezilor de citrice, si-a smuls din radacini jumatate dintre pomi si recunoaste ca probabil nu va mai putea continua ca fermier.

Iar in aceasta seara, in Coleambally, Frank Whelan ia si el o decizie. „O – ii spune el celuilalt cultivator de orez, cu un zambet trist. Cred ca ma duc acasa si ies la pensie.“



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*