Reînvierea Bisericii Ruse

Parintele Sevastian mediteaza asupra Scripturilor la Sihastria Sveato-Kazanski, una dintre multele comunitati ortodoxe ruse care reinvie peste tot in tara.

După 75 de ani de oprimare, credința țarilor Rusiei se bucură acum de un statut privilegiat.

Text: Serge Schmemann
Foto: Gerd Ludwig

Noua Rusie se scurge uniform de-o parte și de alta a șoselei care iese din Moscova. Blocajele de trafic și poluarea, mallurile și panourile publicitare uriașe din ultimii ani de dezvoltare explozivă lasă loc suburbiilor cenușii și fabricilor ruginite din era sovietică.

La rândul lor, acestea sunt înlocuite de păduri de pini și mesteceni înalți, punctate de pășuni și sate fără vârstă, cu case din bârne de lemn. Din loc în loc, orizontul e străpuns de câte o turla de biserică în culori vii, cu o cupolă aurită strălucind în soarele puternic de primăvară.

Ne-am întors în glubinka, în “adâncul” Rusiei iubite de slavofili, exilați și pictori. Și ne îndreptăm chiar spre adevărata ei inimă. Destinația noastră e Murom, unul dintre cele mai vechi orașe rusești. Întins pe șapte dealuri de-a lungul malului stâng al Râului Oka, în Evul Mediu Muromul era un paznic semeț la marginea răsăriteană a Imperiului Rus, înainte ca acesta să se extindă și să lase in urmă un orășel amărât de provincie, bogat în mănăstiri, amintiri și mituri.

Conducerea sovietică a încercat să suprime cât mai multe dintre ele, iar o parte din povestea Rusiei de azi e despre efortul de a restabili legătura cu trecutul. Aici, în glubinka, o parte din trecutul acela e și al meu. Acum patru secole, o tânără pioasă a ajuns aici ca soție a unui “bărbat de familie bună și cu bunăstare”.

În ciuda vieții greu încercate – soțul mereu plecat la război, nașterea a 13 copii, dintre care 8 au murit, foametea, epidemiile, invaziile și banditismul din perioada numită în istorie Evul Întunecat -, Iuliana Osorin a ramas neclintită în mila și credința ei. După moarte, în 1604, a fost sanctificată de Biserica Ortodoxă Rusă sub numele de Sfanta Iuliana din Lazarevo, după satul de la marginea Muromului în care a trăit. Mama mea, născută Iuliana Ossorguine, este una dintre descendentele ei directe și este botezata după ea. Mai fusesem în Murom, pe când Rusia ieșea din alte timpuri de restriște.

Era în martie 1992. În ultima perioadă a regimului sovietic, în anii ’80, fusesem editorul New York Times la Moscova și m-am întors să relatez despre prăbușirea regimului comunist și nașterea unei noi Rusii. În toată țara, Biserica Ortodoxa Rusa se ridica din cenușa erei sovietice și milioane de ruși se grăbeau să se boteze.

Mulți nu erau decat vag conștienți de semnificația religioasă a sfintei taine, dar își doreau să recapete un trecut și o identitate pe care comuniștii încercaseră să le șteargă timp de 75 de ani. Mii de biserici în ruine – inclusiv cele pe care sovieticii le folosiseră pe post de depozite, fabrici sau hambare – erau redate funcției inițiale și, până la urmă, reveneau la splendoarea de odinioară.

 

Monumentala Catedrală a lui Hristos Mântuitorul, distrusă la ordinul lui Stalin în 1931, se ridica din nou pe malul Râului Moscova. Cei care își ascunseseră credința în epoca sovietică ieșeau la iveală și începeau cu elan să înființeze parohii, orfelinate, centre de reabilitare și scoli. Mii de bărbați intrau în rândul preoțimii și alte mii de bărbați și femei făceau jurămintele monastice; cu toții tânjeau să redescopere o credință călăuzitoare.

Vreme de aproape o mie de ani, Biserica Ortodoxă, cu liturghia și iconografia ei impunătoare, fusese parte integrantă a identității și istoriei Rusiei. Eram suficient de rus încât să mă simt profund mișcat de reînvierea credinței strămoșilor mei. În același timp, ca reporter occidental, mă întrebam unde ar putea duce acest plonjon într-un trecut adesea idealizat și insuficient înțeles.

Oare Biserica Ortodoxă va deveni o forță majoră a reformei, spunând adevărul puterii de la Kremlin? Sau se va mulțumi cu rolul pe care l-a jucat în secolele de stăpânire țaristă și va redeveni decorativă, un instrument al statului autoritar?

Aceste întrebari nu priveau doar biserica; era în joc organizarea viitoare a Rusiei. Așa cum scria la câțiva ani după prăbușirea U.R.S.S. expertul în cultură rusă James H. Billington, în prezent directorul Bibliotecii Congresului, „de faptul ca Biserica Ortodoxă va putea sau nu va putea să se separe de stat si să devină o constiință națională va depinde în mod crucial orientarea Rusiei spre o cultură nouă, democratică și civilă, sau întoarcerea la un regim autoritar, sumbru și amenințător.“

 

De atunci, se pare că s-a derulat scenariul negativ, în care capi ai bisericii s-au aliat cu un Kremlin agresiv și antidemocratic. Dar anul trecut, când m-am întors în Murom, am început sa ma întreb dacă ceva din mila și credința Sfintei Iuliana nu trăiește încă în biserica renăscută.

Aveam motive să cred, de asemenea, că spiritul deschis și dornic de răspunsuri la întrebari poate prinde rădăcini printre credincioși. Tatăl meu, Alexander Schmemann, preot și teolog ortodox care, ca și mama, se născuse în emigrația rusă, devenise bine cunoscut printre disidenții și intelectualii din Uniunea Sovietică pentru cărțile publicate și emisiunile de la Radio Libertatea, pe care guvernul S.U.A. le transmitea în spatele Cortinei de Fier.

Fiind întru totul un rus adevarat și un occidental mandru, și-a trăit în S.U.A. o mare parte din viață, dedicată în bună măsură separarii credinței proprii de învelișul ei etnic și concentrării pe mesajul ei universal. În 2005 s-a publicat în Rusia jurnalul pe care l-a ținut din 1973 până în 1983, când a murit. Spre uimirea mea, a fost un succes imediat printre mulți credincioși și gânditori ruși.

Am vrut să aflu de ce au o rezonanță atât de puternică gândurile unui preot din Occident. Muromul în care m-am întors nu s-a schimbat prea mult. Desigur, au aparut câteva cluburi de noapte, bancomate, benzinării și panouri publicitare, dar puținii bani care se scurg dinspre Moscova par să se oprească nu departe de aici.

Încă nu există un pod permanent peste Oka, doar un pod de pontoane vara. Se vede totuși o schimbare drastică: mănăstirile și bisericile de pe faleza înaltă care străjuieste râul strălucesc acum, restaurate, în toată splendoarea. Mănăstirea Spasski, înființată la sfârșitul secolului al XI-lea, e printre cele mai vechi din toată Rusia. Până în 1995, a fost folosită pe post de cazarmă, iar în urma soldaților a rămas o ruină mohorâtă și urât mirositoare.

Biserica Ortodoxă Rusă a trimis un preot plin de zel, pe părintele Kiril Epifanov, să readucă la viață vechiul centru religios. El a construit mai întâi o brutărie, ca să le asigure hrana celor câțiva călugări veniți cu el. Apoi, cu bani și mână de lucru de unde se putea, a reconstruit bisericile și a restabilit terenurile aferente.

Rezultatele sunt uluitoare: pelerinii vin în autocare pline să se minuneze de splendoarea medievală. În grădinile îngrijite se află cuști cu păuni, iar brutăria merge bine și umple aerul de aroma pâinii proaspăt coapte. Spasski e doar una dintre sutele de mănăstiri reînviate în perioada de dezgheț deschisă de perestroika lui Mihail Gorbaciov, la sfârșitul anilor ’80.

În 1987 nu existau decât trei mănăstiri în Rusia; astăzi sunt 478. Atunci existau doar două seminare; acum sunt 25. Cea mai surprinzătoare e explozia de biserici, de la circa 2.000 pe vremea lui Gorbaciov, la aproape 13.000 azi. Biserica Ortodoxă Rusă a devenit o instituție care se extinde, cu zeci de edituri și sute de reviste, ziare și pagini web de succes. Când l-am cunoscut, părintele Kiril tocmai se întorsese dintr-un pelerinaj la mănăstirile ortodoxe de la Muntele Athos, din Grecia.

E un bărbat masiv, cu o voce care umple toată camera și o barbă mare și neagră; le împarte călugarilor daruri ca un părinte iubitor, dar aspru. Pare liderul-model de care are nevoie biserica în renaștere – un păstor și un administrator energic, entuziast și pios. Dar, la un ceai in biroul lui de la subsol, părintele Kiril e abătut. Să strângi bani și să restaurezi clădiri este doar partea ușoara. Pelerinii? Cei mai multi sunt „turiști religioși“, vin să adune totemuri. Biserica încă nu are o existență comunitară reală, spiritul ei nu a înviat cu adevărat. „Regimul sovietic era produsul necredinței, dar măcar li se permitea adevăraților credincioși să trăiască flacăra religiei – spune el. În ziua de azi, ne preocupăm mai mult de combaterea sectelor și a «dușmanilor credinței» decât de căință.“

Datele cu privire la participarea la slujbe sunt imprecise, fiindcă Biserica Ortodoxă Rusă nu ține liste pe congregații și registre parohiale. După Nikolai Mitrohin, istoric și critic al bisericii, în prezent aproximativ 60% dintre ruși se consideră ortodocși – ei pot fi botezați, cununați si îngropați cu slujbă religioasă –, dar nici măcar 1% nu intră efectiv in biserică măcar o dată pe lună. Alte surse consideră cifra mai aproape de 10%. Una dintre explicații pentru participarea redusă ar putea fi aceea că Biserica Ortodoxa nu-i primește chiar cu brațele deschise pe cei care sunt indiferenți sau neinițiați când e vorba de sfintele ei tradiții – ceea ce descopăr și eu în Murom.

Moaștele Sfintei Iuliana se odihnesc acum în Biserica Sfântul Nicolae de pe Mal, cocoțată precar pe o faleză abruptă. Când intru să mă închin, doi copii sunt creștinați. Preotul, corpolent, asudat și enervat de tinerii părinti și nași, nu pare să se preocupe atât de explicarea ritului, cât de închieierea lui cât mai rapidă. „Hai odată, dezbrăcați-i – se răstește el. Cum vreți să-i bag în apă așa? Dă-i lui lumânarea. Nu! În mâna dreaptă! Ce faci?“ Bebelușii țipă, blițurile aparatelor sclipesc, părinții se agită fără rost și în curând se termină cu botezul.

Supunerea și ceremonialul au fost pilonii Bisericii Ruse încă din ziua istorică din 988, când marele cneaz Vladimir al Rusiei kievene a poruncit poporului să se boteze în Nipru. Potrivit legendei, cunoscută de orice rus, Vladimir trimisese soli peste hotare în căutarea unei credințe pentru poporul lui păgân. Trimișii la Constantinopol s-au întors încantați de ritualul grec ortodox la care au fost martori în Hagia Sofia, pe atunci cea mai mare catedrală din lume. „Nu știam dacă ne aflăm în ceruri sau pe pământ“ – i-au spus ei.

Religia importata de prințul Vladimir și-a lăsat amprenta asupra poporului rus și a fost, la rândul ei, modelată de acesta. Mănăstirile ortodoxe au devenit centrele spirituale, economice, culturale și, în decursul timpului, de apărare ale țării. Bisericile, răspândite în întreaga Rusie, impuneau smerenie în măreția lor și un ritual de neclintit. Preoții în veșminte sclipitoare sunt separați de credincioși printr-un iconostas bogat împodobit, iar liturghia e cântată în cea mai mare parte de un cor, adesea cu imnuri compuse de cei mai mari compozitori ruși.

La prima mea vizita în Murom, în 1992, m-am oprit fascinat în fața raclei cu moaștele Sfintei Iuliana, adăpostite pe atunci de o catedrală recent redeschisă. Alături se aflau raclele a doi cneji din secolul al XII-lea, Sf. Constantin din Murom și fiul lui, Sf. Mihail. Constantin sosise pe aceste pământuri ca să-și impună religia și stăpânirea. Așa sună toate poveștile vechi ale Rusiei: prinți războinici drepți, care răspândeau ortodoxia, și truditori neobosiți ai bisericii, care o susțineau în vremurile grele.

 

De-a lungul secolelor, rușii au ajuns să se considere un popor cu o spiritualitate și o misiune unice, un popor al „Sfintei Rusii“. Grandoarea intimidantă a Sfintei Rusii era vizibilă la resedința din Moscova a patriarhului Aleksei al II-lea, răposatul cap al Bisericii Ortodoxe Ruse. Clericii în sutane negre i se adresau cu voci joase și numai cu „Sfinția Ta“. Patriarhul a intrat cu un zâmbet și un salut călduros (ne mai întâlniserăm de câteva ori la începutul anilor ’90). A sunat după ceai și mi-a recomandat plin de solicitudine bomboanele de ciocolată.

Deși suferea de probleme cardiace și respiratorii care aveau să se dovedească fatale în mai puțin de un an, Aleksei era încă robust și activ pentru un om de 79 de ani. „De când m-am îmbolnavit, oficiez slujbele ceva mai rar, dar încă le mai țin de 150 de ori pe an“ – mi-a spus el. Aleksei a fost în fruntea Bisericii Ortodoxe Ruse de la renașterea ei, în 1990, până la moartea lui, în decembrie 2008.

Povestea lui e povestea bisericii și a luptei ei cu statul. Născut în Estonia în 1929, într-o familie de nobili ruși emigrați, Aleksei a fost preot și episcop timp de 58 de ani în regimul sovietic, care reducea biserica la un „cult“ de-abia tolerat și îi constrângea pe „oficianții cultului“ să joace mereu un joc umilitor al cârdășiilor și înșelătoriilor. Aleksei n-a negat niciodată că a cooperat cu „organele statului“, dar a insistat că tot ce a făcut a fost pentru apărarea funcțiilor de căpătâi ale bisericii. „În cele mai grele vremuri de represiune, biserica n-a fugit în catacombe – spunea el. A dus mai departe sfintele taine și rugăciunile.“

Aleksei a luat asupra lui misiunea de a-i identifica pe „noii martiri și mărturisitori de credință“ – victimele persecuției comuniste care, în viziunea bisericii, au murit pentru credința lor creștină. A stabilit o slujbă specială în a patra sâmbată dupa Paști, în care comemorează cel puțin 20.000 de „dușmani ai statului sovietic“ care, în momentele de apogeu ale Marii Epurări din 1937-38, au fost împușcați și aruncați în gropi comune la sud de Moscova. Acolo m-am alăturat miilor de moscoviți la Sfânta Liturghie oficiată de patriarh împreună cu zeci de episcopi și sute de preoți.

Unii privitori înfigeau lumânări aprinse în movilele pline de iarbă care acum acoperă șanțurile unde au fost ucise și îngropate victimele. Pe un panou modest se văd fotografiile unora dintre cei morți aici: un călugar cu barbă, un țăran ciufulit, o evreică, un student – ochi holbați de oroare sau întredeschiși, resemnați. Pe un grafic era ținută evidența morților pe zile și luni. 10 decembrie 1937: 243 executati. Totalul lunii: 2.376. 28 mai 1938: 230. Totalul lunii: 1.346.

 

Au existat unii care au dezaprobat faptul că biserica i-a onorat doar pe cei care i-au aparținut, când au fost uciși atâția altii. Dar patriarhul Aleksei era hotărât: „Acum ne întoarcem la istoria noastră. Trebuie să ne-o amintim.“ Vorbea ca și cum cei de mult morți îi fusesera frați și surori. „Vă puteți imagina? Arhimandritul Kronid, ultimul locțiitor de stareț de la Lavra Sfintei Treimi – Sfântul Serghei, avea 83 de ani! L-au adus pe targă și l-au împușcat!“ Ura revoluționarilor comuniști împotriva oamenilor bisericii a fost alimentată de un fapt istoric.

Vreme de secole, Biserica Ortodoxă Rusă a fost un fel de servitoare a țarilor. Țarul era capul bisericii și toate premiile, promovările și numirile în funcție treceau pe la curtea lui. În 1990, Aleksei a devenit primul patriarh ales fara amestecul direct al guvernanților după Revoluția Rusă. „Am reușit să stabilim cu statul o relație complet nouă – a spus el –, cum nu mai existase până atunci.“ A insistat că biserica nu intenționa să devină o biserică de stat, amintind că a interzis clerului să dețină functii eligibile în stat.

 

Dar criticii spun că Aleksei și alți înalți prelați au fost cu toții foarte bucurosi să accepte hamurile, devenind biserică de stat, și nu s-au opus prea mult tendințelor autoritare ale Kremlinului. Deși constituția rusă proclamă separarea bisericii față de stat, cei trei președinți postsovietici ai Rusiei – Boris Elțin, Vladimir Putin și Dimitri Medvedev – au avut adesea apariții intens mediatizate în biserici, iar episcopii și preoții ortodocsi sunt oaspeți obișnuiti la evenimentele oficiale. Peste graniță, apropierea a lăsat impresia că Biserica Ortodoxă s-a aliat cu Kremlinul pentru a înscăuna o nouă autocrație în Rusia.

Oficialii bisericii neagă teoria și citează un lung șir de neînțelegeri și dispute nerezolvate între biserică și guvern, de la controlul asupra antichităților religioase până la educația religioasă. Ei spun că singurul domeniu de cooperare între biserică și stat e căutarea, profundă și complexă, a unei noi identități postsovietice. În acest sens, istoria țaristă a Rusiei nu oferă decât un model incomplet, iar rezultatul final e departe de a fi clar. Dar de multe ori statutul favorizat al Bisericii Ortodoxe lucrează în detrimentul altor secte și credințe – mai ales al celor percepute, pe bună dreptate sau nu, ca fiind occidentale.

În sud, la marginea orașului Rostov pe Don, Aleksandr Kirilov descuie poarta unei biserici baptiste masive, recent construită de comunitatea lui. Bătrânul spune că autoritățile s-au legat de o chichiță birocratică – omiseseră să trimita un formular anual – și au închis asociația căreia îi aparține biserica. „Desigur, e vina noastră. Dar puteau să ne trimita un aviz ca să ne amintească să-l depunem.“ Adevăratul motiv al desființării – spune el – e că biserica lui nu ține de grupul baptist principal aprobat de guvern. „Nu sunt obișnuiti să existe alte credințe în afară de cele «oficiale», așa că nu ne recunosc dreptul de a exista – spune Kirilov.

Biserica Ortodoxa e dominantă, asa că e reprezentată, bineînțeles, în toate sferele de autoritate. Mă uit la știri: se deschide o nouă școală de artilerie, sosesc noii elevi și apare și un preot ortodox. De ce?“ Un motiv datează din primii ani postsovietici, când euforia libertății a făcut loc deziluziei produse de societatea de consum, corupția și haosul care au urmat. Reacționarii din guvern și biserica au acuzat Occidentul că umilește deliberat Rusia, alimentând suspiciunea față de religii și grupuri cu legături cu democrațiile liberale. În cercurile de dreapta se cerea ca Sfânta Rusie să se întoarcă la rădăcinile ei. În bisericile reacționare și paginile de internet naționaliste circulă deschis unele noțiuni uimitor de sumbre și retrograde.

Printre ele, propunerea de a-i canoniza pe Rasputin și Ivan cel Groaznic, două dintre cele mai detestate personaje din istoria țării, reinventate de extremiști ca „apărători ai Sfintei Rusii“. În afara Sankt Petersburgului, palatele de vara decăzute ale țarilor și marilor duci ai fostei Rusii străjuiesc Golful Finic. În spatele ruinelor unuia dintre palate se ascunde o capelă minusculă, pe jumatate restaurată. Înăuntru, mă trezesc în față cu un spectacol care mă lasă cu gura căscată – o icoană mare a lui I. V. Stalin.

Nu poartă aureolă de sfânt, dar îl binecuvântează o sfântă. Icoana ilustrează o legendă în care, la izbucnirea celui de Al Doilea Razboi Mondial, Stalin o vizitează în secret pe Sfânta Matriona din Moscova, o oarbă paralitică la care multi oameni au cautat indrumare spirituala pana la moartea ei in 1952.

Legenda spune că ea l-a sfătuit pe dictatorul sovietic să nu fuga din Moscova dinaintea armatei germane invadatoare, ci să țină piept asaltului. Preotul capelei, Eustafie Zakov, e un naționalist înflăcărat, admirat de enoriași pentru predicile fascinante. Într-un interviu acordat ziarului de dreapta Zavtra, a apărat cauza icoanei, explicând că Rusia are o lungă tradiție cu sfinți care îi binecuvântează pe războinici înainte de luptă. „Dar Stalin era ateu“ – s-a mirat reporterul. „De unde știți?“ – a ripostat părintele Eustafie. Doi patriarhi din perioada războiului au declarat că Stalin era credincios „și mai degrabă îi cred pe ei, decât pe toți acești liberali și democrați“.

 

În timp ce în unele colțuri întunecate ale bisericii preoți ca părintele Eustafie relansează ucigași în masă ca eroi ai Sfintei Rusii, mulți clerici din curentul principal urmăresc scopuri mai luminate: reabilitarea consumatorilor de droguri, salvarea copiilor neglijați și extinderea iertării lui Isus asupra răufăcătorilor. Într-o casă de copii luminoasă din St. Petersburg, Nikita, un băiețel de patru ani, îmi arată jucăriile lui și-mi spune mândru că mama îi va face un cadou în curând. Încă nu înțelege că a ajuns în orfelinat, nu de mult, fiindcă mama lui e dependentă de droguri – un flagel cu răspândire rapidă în Rusia – și nu mai poate avea grijă de el.

Părintele Aleksander Stepanov îngrijește copii părăsiți de când a renunțat la cariera în fizică pentru a se dedica preoției, cu 20 de ani în urmă. „Am fost repartizat direct la închisoare – glumește el, amintindu-și cum și-a început serviciul discutând despre Biblie cu deținuții. Nu știam nimic despre lumea aceea a dinților de aur și a tatuajelor.“ În U.R.S.S., orice activitate umanitară privată era strict interzisă – într-un paradis muncitoresc nu există probleme sociale –, dar după prăbușirea comunismului părintele Aleksander a găsit mulți oameni dornici să se implice, iar bisericile occidentale i-au oferit imediat ajutor.

Azi, având la dispoziție două clădiri restaurate pe malul apei în St. Petersburg, părintele Aleksander supraveghează o biserică parohială, o casă de copii, un orfelinat, un centru de reabilitare pentru adolescenții cu probleme și un corp de voluntari care vizitează spitale și închisori. Mai are și un post de radio în pod și birourile pentru o tabără de vară la subsol. Nu se irosesc nici spațiul, nici timpul – telefonul îi sună întruna (cu ton de clopote de biserică). Părintele Aleksander spune că în prezent multe biserici desfășoară activități umanitare și că sunt o mulțime de voluntari.

Dar guvernul încearcă, gelos, să recapete monopolul asupra ajutorării sociale. „Guvernul nu vrea să susțină inițiativele sociale ale bisericii – spune el trist. Suntem obligati să ne milogim.“ Prin faptul că nu s-a opus aproape deloc acelui „regim autoritar, sumbru și amenințător“, despre care avertiza James H. Billington acum 15 ani, biserica a eșuat într-un test esențial. Dar când vezi cât de multă iubire ți muncă s-au depus în restaurarea bisericilor și reînceperea actelor caritabile, nu te poți îndoi că în Rusia ceva bun și promițător a prins viață.

În timp ce pășesc printr-un orfelinat din St. Petersburg sau printr-o mănăstire restaurată din Murom, mă uimește faptul simplu că o religie atat de aspru și îndelung oprimată a renăscut. Si încep să înțeleg de ce au avut însemnările tatei o asemenea rezonanță în rândul multor ruși. Jurnalul pe care l-a ținut în ultimii zece ani de viață era un periplu printre ideile, cărțile, descoperirile, strădaniile și bucuriile unui preot și credincios ortodox. A îndurat multe dintre frustrările și regretele prin care au trecut rușii în timpul ultimelor tulburări, dar, oricât de grea a fost lupta – chiar și lupta finală cu cancerul –, le-a acceptat, ca și Sf. Iuliana, ca pe ceva normal în viața unui creștin.

Aici stă explicația: în viața și gândurile de zi cu zi ale acestui preot din Occident, rușii au găsit confirmarea că propriile îndoieli, frustrări și confuzii nu sunt greșite ci, de fapt, normale, atâta timp cât credința și milostenia le sunt neclintite.

În Murom e duminică dimineața, iar eu mă trezesc devreme în sunet de clopote. Pelerinii se adună la mănăstire, dar amabila menajeră a părintelui Kiril se oferă să mă ducă cu mașina la Lazarevo, satul Sfintei Iuliana. Vechea biserică unde se ruga sfânta a fost, în sfârșit, redeschisă. Trecem pe lângă uzine militare sovietice abandonate, în drum spre un pâlc obscur de case de lemn care înconjoară biserica mare și bătută de vremuri, încă în curs de renovare.

Pe lângă ziduri sunt stivuite grămezi de cărămizi și saci cu ciment, iar la ușă se ajunge pe un pod de scânduri șubrede. Înăuntru, un iconostas modest străjuiește o parte a altarului; în partea cealaltă e o icoană a sfintei. Peste douăzeci de localnici, majoritatea femei, se adună la liturghia de duminică. Nu e agitație, nu se discută politică, nu se cercetează sufletul, e doar o rugăciune liniștită, adresata unei femei modeste, care a trăit, s-a rugat și a suferit aici, ca și mulți dintre ei: „Tu, binecuvântato, pune o vorbă bună pentru pământul rusesc și pentru toți cei risipiți, dă-le lor pace și belșug și întoarce-i mai mult spre credința ta cea veche…“

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*