Cautand Shangri-La

O femeie urca in pelerinaj printre steaguri de rugaciune, pana la o trecatoare aflata la 4.486 m, intre Yunnan si Tibet. Ca sa inconjoare muntele sacru al budismului, Kawagebo, ea va merge pe jos aproape doua saptamani.

Doua viziuni ale viitorului concureaza pentru suprematie la granite de vest a Chinei.

Text: Mark Jenkins

 Un grup vesel de turisti chinezi, toti din orase estice, imping o enorma roata de rugaciune tibetana. Intr-o excursie cu autocarul prin Vestul salbatic al Chinei, ei se distreaza incercand sa invarta instrumental urias. Avand nu mai putin de 15 m inaltime si 7,5 m diametru, Roata de Rugaciune a Victoriei infat iseaza, in basorelief, cele 56 de grupuri etnice ale Chinei lucrand impreuna, intr-o armonie ireala. Trei calugari in robe maro, puternici si cu capetele rase, vin sa dea o mana de ajutor. Turistii incercasera sa impinga roata de rugaciune in sens invers acelor de ceasornic – directia gresita in budismul tibetan. Calugarii inverseaza directia si invart roata ca pe un titirez gigantic.

Telefonul cuiva canta o melodie pop chinezeasca. O femeie in colanti lila cotrobaie in poseta ei supradimensionata. Un barbat in costum baga mana in paltonul lui negru din piele. O fata in bascheti Converse scotoceste in rucsacul sau argintiu. |nsa e unul dintre calugari cel care se indeparteaza de roata si scoate gadgetul din faldurile robei. Tipa in telefon, in timp ce priveste lung peste orasul de dedesubt. Acolo se afla Paradise Hotel, un colos de cinci stele care inglobeaza o piscina si o reproducere enorma din plastic alb a Muntelui sacru Kawagebo. Acolo, intinzandu-se in toate directiile, se afla locuinte in blocuri cenusii din beton. Acolo, pe coasta unui deal indepartat, se afla Manastirea Ganden Sumtseling, din secolul al XVII-lea, restaurata, o versiune mai mica, dar nu mai putin inspirata, a grandiosului palat Potala, din Tibet, intrezarindu-se prin aburul padurii ca
un palat imaginar. Bun venit la Shangri-La. 

In urma cu un deceniu, acesta era un sat neinsemnat de la marginea Podisului Tibet. Astazi, dupa o transformare radicala, este unul dintre cele mai atractive locuri turistice din China, oras de intrare in zona protejata Trei Fluvii Paralele, din provincia nord-vestica Yunnan. Acum zece ani, satul initial devenea oras-fantoma, cu cladiri parasite si drumuri de pamant pustii. Majoritatea locuitorilor se mutasera din casele lor traditionale – locuinte spatioase cu aspect de cabana, cu pereti din piatra si grinzi enorme din lemn – in constructii mult mai moderne, cu apa curenta si sisteme de canalizare. Cartierul istoric pe care il lasau in urma parea condamnat. Turismul a salvat locul. Casele tibetane au fost dintr-odata redescoperite ca arhitectura unica, autohtona, care putea aduce profit. Reconstructia a inceput imediat. Sub stradutele intortocheate au fost ingropate conducte de apa si canalizare. Au fost trase electricitate si internet. Casele vechi au fost reconstruite si transformate in magazine de lux.

S-au construit magazine noi in acelasi stil, dar cu fatade baroce – ornate cu dragoni, lebede si tigri sculptati –, pentru a atrage turisti chinezi. Si au reusit: peste 3 milioane de turisti, din care aproape 90% chinezi, au vizitat Shangri-La anul trecut. Sa luam, de pilda, femeia in pantaloni negri de piele, care coboara dintr-un Hummer in parcarea Manastirii Sumtseling, da cuiva posetuta si urca pe un iac impodobit strident, insotit de un tibetan costumat traditional, cu sabie si tot tacamul. Prietenii ei fac poze. Ar putea fi la fel de bine o turista care incaleca un cal in Deadwood, Dakota de Sud, sau stand langa un bizon in Jackson Hole, Wyoming. La fel cum cultura amerindienilor a fost transformata in marfa in Vestul american, si cultura tibetana a fost comercializata in Vestul Chinei. |n orasul vechi, magazinele scumpe care vand imitatii de bijuterii tibetane, cutite si blanuri – blanurile tarcate de pisica sunt de fapt piei de caine vopsite – au inlocuit gainile si porcii care populau candva parterele locuintelor din Shangri-La.

La roata uriasa de rugaciune, turistii si calugarii s-au saturat de caruselul aurit si pleaca, in timp ce soseste o femeie budista in varsta. Poarta un sort traditional din lana, dar e murdar, ca si cand ar fi parcurs o distanta lunga si ar fi facut multe plecaciuni in pelerinajul ei. In cositele ei carunte are impletita o panglica purpurie. Framanta intre degete 108 matanii, in timp ce repeta murmurand in soapta mantra sacra om mani padme hum, o rugaciune pentru compasiune si iluminare. Batrana apuca bara fusului urias si, punandu-si intreaga greutate in acest act de devotiune, mentine roata in miscare.

Spre deosebire de alte locuri care au nume cu rezonanta mitica, precum Tombouctou sau Machu Picchu, Shangri-La nu a existat de fapt pana acum. Numele vine dintr-un roman din 1933 al lui James Hilton, Orizont pierdut, o poveste despre supravietuitorii unei catastrofe aviatice care isi gasesc calea spre o lamaserie utopica, numita Shangri-La, in pustietatea Tibetului. In carte, lamaseria, fondata in secolul al XVIII-lea de catre un misionar catolic pe nume Perrault si acum administrata de un mare lama, este situata la poalele unui munte numit Karakal, o piramida stralucitoare de zapada si stanca.

Adapost pentru peste 50 de calugari din toata lumea, cufundati in studii spirituale, lamaseria este un mare depozitar al intelepciunii omenirii, imbratisand tot ce e mai bun in Est si in Vest. Pe la jumatatea romanului, cititorii descopera ca marele lama este de fapt insus i Perrault. Are peste 200 de ani si s-a mentinut bine datorita studiului temeinic, seninatatii care te inunda din Shangri-La si izolarii de o lume moderna care aluneca necugetat catre holocaust.

Se spune ca Hilton s-a inspirat pentru Shangri-La, in parte, din scrierile excentricului botanist Joseph Rock, ale carui povesti despre explorare si aventura in indepartatul Yunnan, din Tibet, si in alte parti au aparut in revista National Geographic intre 1922 si 1935. Irascibilul Rock a condus expeditii in cautarea unor plante exotice si civilizatii necunoscute. A scris despre traversarea Mekongului pe un cablu cu scripeti, despre atacuri ale talharilor, despre ritualuri misterioase si intalniri cu regi. Flerul lui Rock pentru ceea ce era extravagant trebuie sa-l fi captivat pe Hilton, un romantic britanic care a scris 22 de romane, printre care La revedere, domnule Chips. Hilton s-a mai inspirat dintr-o sursa, una mult mai veche decat scrierile lui Joseph Rock.

Alimentate de furtunile musonice, trei mari fluvii au sapat prapastii ametitor de adanci – de doua ori adancimea medie a Marelui Canion.

Shangri-La pare – si aproape sigur este – o deghizare transparenta pentru Shambhala, paradisul terestru din budismul tibetan, unde nu exista razboi si suferinta si unde oamenii traiesc in pace si armonie prin meditatie si autodisciplina. In textele budiste se spune ca Shambhala se afla dincolo de Himalaya, la poalele unui munte de cristal, iar locuitorii sai sunt neatinsi de coruptia si avaritia lumii din afara. Pentru Hilton, nascut in 1900 si martor al distrugerii cauzate de Primul Razboi Mondial si de Marea Criza, aceasta legenda orientala fascinanta ar fi avut o atractie puternica.

Combinati imaginatia unui romancier cu mitologia tibetana, adaugati un strop de Joseph Rock si o portie generoasa de nazuinta si aveti o reteta perfecta pentru Orizont pierdut. Desi cartea e rareori citita astazi, cuvantul Shangri-La si ceea ce simbolizeaza el – un loc indepartat al frumusetii, al intregirii spirituale si al longevitatii supranaturale – fac de mult timp parte din cultura pop mondiala.

Desigur, cusurul cartii e acelasi ca in cazul tuturor povestilor utopice: minimalizeaza flagelurile negative, dar nu mai putin firesti ale omenirii, cum ar fi gelozia, patima, lacomia si ambitia. In cele din urma, asta face ca atat cartea, cat si tema sa unificatoare, Shangri-La, sa para simpliste – tocmai opusul orasului Shangri-La de astazi, un loc care cu greu ar putea fi mai complicat sau confundat.

Intr-o incarnare anterioara, Shangri-La a fost Zhongdian, un oras de pe o ruta comerciala situat la altitudinea de 3.160 m, la vest de unele dintre cele mai adanci si mai impresionante defileuri din lume. Trei mari fluvii – Yangtze, Mekong si Salween, separate de lanturi inalte de munti si cunoscute in aceste locuri sub numele Jinsha, Lancang si Nu – curg toate la est de Himalaya, apoi cad direct spre sud in formatie paralela stransa, inainte sa se verse in directii diferite. Aceasta era regiunea indepartata pe care a explorat-o Rock in anii 1920 si ’30.

Dar s-au schimbat multe de atunci. Exploatarea forestiera la scara larga a inceput in anii ’50. S-au sapat drumuri in munti si mii de hectare de paduri seculare au fost rase de pe pantele abrupte. La mijlocul anilor 1990, peste 80% din venitul zonei venea din operatiunile cu cherestea. Apoi, in 1998, partial din cauza supraexploatarii forestiere a bazinului de captare a apei de pe Jinsha, fluviul s-a revarsat. Au murit aproape 4.000 de oameni, iar alte milioane si-au pierdut casele.

Ca reactie, guvernul chinez a interzis exploatarea forestiera in scop comercial in regiunea celor trei fluvii. Obligat sa-si reutileze economia, Zhongdian s-a indreptat catre turism, valorificand arhitectura sa deosebita si geografia extraordinara. Pe atunci, Zhongdian nu avea aeroport si dura doua zile pe un drum accidentat sa ajungi aici dinspre Kunming, cel mai apropiat oras important. In 1999, s-a construit un aeroport, iar drumul spre Kunming a fost terminat un an mai tarziu.

In 2001, veniturile din industria turistica deja le depasisera pe cele ce veneau odata din exploatarea forestiera. In acelasi an, dupa mult lobby, oficialitatile locale oportuniste au primit de la Beijing permisiunea de a-si redenumi orasul si tinutul Shangri-La – o lovitura de marketing, dat fiind ca alte sate vizionare din Yunnan si Sichuan rivalizau pentru celebrul apelativ.

Realizarea cea mai de seama pentru atragerea turistilor a venit in 2003, cand Natiunile Unite au recunoscut oficial biodiversitatea extraordinara a defileurilor fluviilor si au desemnat drept zona protejata regiunea Trei Fluvii Paralele, incluzand-o in Patrimoniul Mondial. Dintr-odata, Shangri-La a devenit noul punct fierbinte pentru calatorii chinezi dispusi sa-si traga in picioare bocancii de drumetie si sa descopere ei insisi frontiere.

Alimentate de furtunile musonice, cele trei mari fluvii au sapat prapastii incredibil de adanci, care adesea depasesc 3.000 de metri, de doua ori adancimea medie a Marelui Canion. Situl Patrimoniului Mondial cuprinde si peste o suta de varfuri mai inalte de 5.000 de metri. Datorita verticalitatii ametitoare, ecosistemele pot varia de la subtropical la arctic pe o distanta de doar cativa kilometri.

Descrisa de ONU ca „epicentrul biodiversitatii chineze“, regiunea Trei Fluvii Paralele are peste 6.000 de specii de plante vascularizate – peste 200 de soiuri de rododendroni, 300 de specii de arbori pentru cherestea si in jur de 500 de plante medicinale. Cu o asemenea diversitate a florei, rezulta ca fauna ar fi si ea pe masura. Exista cel putin 173 de mamifere – inclusiv specii rare, cum sunt leopardul-nebulos si goralul-rosu – precum si peste 400 de specii de pasari.

Topografia radicala a dus si la diversitate umana. Separate de fluvii de netrecut si munti foarte inalti, grupurile etnice au dezvoltat limbi distincte si traditii specifice mediilor lor. Regiunea Trei Fluvii Paralele are cel putin 12 grupuri etnice, printre care tibetani, yi, naxi, lisu si nu, cuprinzand cam 300.000 de oameni.

Desemnarea ca Patrimoniu Mondial are scopul de a ocroti diversitatea ecologica si culturala de neinlocuit, prin urmare este ironic ca statutul regiunii Trei Fluvii Paralele nu protejeaza fluviile in sine. Unul dintre motive este ca o mare parte din habitatul natural de-a lungul fluviilor a fost afectat de asezarile umane. Dar excluderea fluviilor serveste altui scop: satisfacerea nevoii disperate de energie a Chinei. 80% din alimentarea cu electricitate a tarii este asigurata de centrale electrice pe baza de carbune.

Insa carbunele este o energie murdara, iar poluarea aerului pune in pericol sanatatea a milioane de chinezi. Hidroenergia, care genereaza in prezent 15% din electricitatea Chinei, reprezinta o alternativa evidenta, dar controversata. Sunt planificate 12 baraje pentru Jinsha, dintre care patru sunt deja in constructie. Lancang are trei baraje, doua se construiesc si mai sunt propuse altele, pana la noua. Pe Nu au fost construite doar doua baraje, dar o propunere inaintata in 2003 cerea inca 13. Alarmati, activistii se zbat sa salveze fluviul.

„Construirea de baraje pe Fluviul Nu a devenit o controversa nationala in China“ – spune Yu Xiaogang, fondatorul Green Watershed. Pana acum, Yu, impreuna cu jurnalisti de mediu si intelectuali, a contribuit la blocarea construirii altor baraje pe Nu si la reducerea numarului celor propuse pentru viitor de la 13 la patru. Dar, data fiind nevoia crescanda de energie a Chinei si a tarilor invecinate – o mare parte din electricitate este destinata vanzarii in afara tarii –, cel putin cateva dintre barajele propuse vor fi probabil construite in curand.

Desi cel mai apropiat defileu monumental este usor accesibil de la hotelurile turistice din Shangri-La, aproape nimic din diversitatea biologica a regiunii Trei Fluvii Paralele nu poate fi gasit in imprejurimile orasului. Daca mai exista un alt Shangri-La – un loc al izolarii si al seninatatii asemanator cu mitul fascinant din imaginatia noastra colectiva –, trebuie sa fie acolo unde Rock a descoperit un tinut ademenitor, dar salbatic, transformat de Hilton intr-un paradis. Acolo m-am dus sa caut un Shangri-La mai autentic.

Desemnarea ca patrimoniu mondial are scopul pastrarii diversitatii de mediu, deci e ironic faptul ca statutul regiunii Trei Fluvii Paralele nu protejeaza si fluviile.

Croindu-ne drum printre troienele de sub bolta de steaguri de rugaciune care plesneau ca niste bice, tovarasul meu de drumetie, Rick Kent, si cu mine suntem literalmente purtati de vant prin Trecatoarea Shu, aflata la 4.815 m, si aruncati din provincia Yunnan, peste granita de pe creasta ascutita ca un cutit, in Tibet. Trecem din bazinul Fluviului Lancang in cel al Fluviului Nu.

Distanta in linie dreapta dintre cele doua fluvii este de 35 km, dar peisajul de aici numai liniar nu e. Muntele Kawagebo, cel mai inalt munte din regiunea Trei Fluvii Paralele, se inalta pana la 6.740 de metri, cu varful ascuns printre nori in anotimpul acesta. Ascensiunea de doua zile spre trecatoare incepe la 2.150 m, unde Fluviul Lancang e lat si cafeniu din cauza noroiului, iar dealurile sunt presarate cu cactusi – e atat de cald in vale, incat fermierii cultiva struguri.

La fiecare 300 m deasupra nivelului fluviului incepe o noua ecozona: paduri de foioase fosnitoare, frunze galbene asternute pe carare ca niste brose; paduri vesnic verzi cu frunze late, tacute ca o umbra; paduri temperate de conifere cu ace de pin ascutite, incredibil de lungi, tesute in fasii de lichen; pajisti alpine cu iarba verde care razbate prin zapada.

Deasupra tuturor acestora, Muntele Kawagebo se ridica din ceata ca un monstru, cu varful incarcat amenintator cu cornise de zapada adanca de zeci de metri. Kawagebo este unul dintre cele mai sacre varfuri din folclorul tibetan. In fiecare an, mii de pelerini budisti inconjoara masivul pe jos, intr-o kora (sau mers pe o poteca circulara) de doua saptamani, cu scopul de a cauta purificarea si a-si asigura astfel o reincarnare mai favorabila. Dar vremurile se schimba. Auzim un grup de pelerini – toti tineri tibetani, cantand si chicotind – inainte sa-i vedem. Trec pe langa noi ca o trupa de circ. Pentru copiii acestia, un pelerinaj e o petrecere mare, nu un lucru solemn, sobru. Unul dintre ei flutura un MP3 player chinezesc, cu volumul dat pana la un zgomot metalic.

Coborand incontinuu, poteca devine atat de abrupta, incat incepe sa-si schimbe directia la fiecare sase metri, ajungand sa fie o scobitura adanca de o jumatate de metru, batatorita in stanca moale. Zapada face loc mai intai taluzului, apoi copacilor, apoi padurii dese. Arunc o privire de sus, printr-o gaura din fasiile de licheni cenusii, ca intr-o alta lume.

La sute de metri sub noi, varat in cotitura unei vai de langa o padure seculara abrupta, se afla un mic patrat de un verde stralucitor – o alta imagine a Shangri-La. Dureaza ore intregi, trebuie sa cobori sute de serpentine ca sa ajungi la locul fermecat. Un om cu o incarcatura de lemne in spate asteapta. O ia inainte sub un nuc urias, coboara in mijlocul unor porci speriosi si al unor capre nepasatoare, peste un gard de piatra, pe langa un camp de orz de un galben stralucitor, pana la o casa tibetana varuita, care arata ca o fortareata.

Urcand pe o rampa de pamant, tragem de cureaua de piele, se deschide o usita si pasim in secolul al XV-lea. O femeie zbarcita, cu o basma rosie, ne intampina cu bratele deschise, toarna doua cesti de ceai fierbinte cu unt de iac, apoi dispare. Planul de amplasare este traditional tibetan: in centru se afla o curte interioara sub cerul liber, lumina calda a soarelui cazand inauntru. Un grilaj de lemn – prevazut cu ghivece cu diverse plante – ingra- deste atriumul la etajul intai, pentru a-i impiedica pe copiii care se tarasc pe jos sa cada la parter, unde porcii si gainile traiesc intr-o splendida mizerie. Deasupra unei scari cioplite manual e acoperisul, o suprafata neteda din pamant, cu atriumul taiat din mijloc.

Pe acoperis sunt depozitate provizii de mancare si nutret: conuri de pin ingramadite ca niste ananasi, doua sortimente de porumb, castane imprastiate pe o prelata de plastic, nuci pe alta prelata, trei soiuri de ardei iuti in diferite stadii de uscare, mere verzi intr-o galeata, saci cu orez, bucati de carne de porc lasate la uscat la aer, carcasa a ceea ce pare a fi o marmota. Bunici, parinti, copii si un unchi impart treburile gospodariei.

Fiecare are sarcinile lui: unchiul uscativ cara saci de porumb si alege potcoavele de cai; tanara mama, cu copilul pe spate, are grija de soba si pregateste cina; capul familiei scrie incet ceva intr-un registru, intr-o tibetana tremurata. Femeia musculoasa care ne-a servit cu ceai este stapana casei.

La fel cum cultura amerindienilor a fost transformata in marfa in Vestul american, si cultura tibetana a fost comercializata in Vestul Chinei.

Ea spala porcii de noroi cu o galeata de la bucatarie, varsand continutul peste grilaj, apoi se duce afara, unde mulge vacile, hraneste caii si bate untul de iac. La caderea noptii, in casa e bezna si e frig. Un scartait teribil rupe tacerea. Capul familiei intoarce o manivela de metal montata pe perete, rasucind un cablu. Cand pune la loc manivela, niste becuri fluorescente compacte atarnate prin toata casa prind viata. Cablul de metal, se dovedeste mai apoi, se intinde pana la un parau aflat la 365 m de ferma. Acolo este legat de un jgheab cioplit dintr-un bustean.

Daca invarti manivela, se trage cablul, care ridica jgheabul, trimitand un debit de apa din parau intr-un butoi mare din lemn. In fundul butoiului este introdusa o teava albastra de plastic, care duce apa la un microgenerator hidroelectric chinezesc de marimea unui bidon de 19 litri. Cina este servita. Orez cu mancaruri variate – slanina de porc in sos de usturoi, carne de iac cu ardei, legume prajite, pahare cu vin de casa din orz, care-ti arde beregata, mere la desert. Pe urma, stapanul casei deschide usa unui dulap sculptat si apasa pe telecomanda.

La televizor este un meci de fotbal pe care nu vrea sa-l piarda. Femeile casei se trezesc cu mult inaintea zorilor, cara apa si lemne, mulg si hranesc animalele. Tanara mama ne toarna ceai cu unt de iac. O cheama Snaw. Poarta o sapca de baseball neagra, brodata cu un craniu si oase incrucisate, un pulover purpuriu zdrentaros prin care i se vede trupul osos, un sal subtire din blana artificiala, blugi stramti si tenisi verzi, ca ai armatei chineze.

Cu copilul pe un brat, in timp ce alapteaza, pune lemne in soba, verifica orezul, amesteca ceaiul cu unt de iac, arunca porcilor coji de cartofi peste grilaj, spala vasele, alege ardeii si vorbeste. Snaw are 17 ani. Copilul ei are trei luni si o problema medicala imperceptibila. Spune ca visul ei este sa plece din locul acesta – Shangri-La-ul imaginatiei mele – si sa mearga in adevaratul oras Shangri-La.

A auzit ca acolo femeile de varsta ei merg la scoala, iar sambata merg la cumparaturi, plimbandu-se la brat prin mall. visele catorva tinere au devenit deja realitate. Yang Jifang, o tanara naxi de 22 de ani, inalta, atragatoare, a absolvit Institutul de Formare Profesionala din Tibetul de Est (ETTI), aflat in centrul Shangri-La. Acolo a invatat engleza si operare pe calculator; acum lucreaza ca ghid la Caravana Khampa, o firma de turism de aventura.

Are propriul apartament si se intoarce in fiecare luna in satul ei, ducandu-le bani si medicamente parintilor. „Viata parintilor mei in sat e foarte grea – spune ea. Nu exista activitate comerciala, ci doar agricultura.“ Institutul de formare profesionala a fost fondat in 2004 de catre Ben Hillman, profesor la Universitatea Nationala Australiana, specializat in dezvoltarea din China de Vest.

Institutul gazduieste o scoala profesionala cu cursuri intensive de 16 saptamani, cu cazare, subventionata in totalitate, menita a-i ajuta pe studentii din zonele rurale sa depaseasca handicapul care-i desparte de oportunitatile unei slujbe urbane. „Cultura e ceva care evolueaza permanent“ – spune Hillman. Stam in cafeneaua Raven, din orasul vechi, ascultand Bob Dylan si band bere Dali. Raven, un atelier de cizmarie renovat, e o cafenea moderna, ca acelea care se gasesc in Kathmandu – cu prajitura cu morcovi in meniu si un poster cu John Coltrane pe perete.

Cu un proprietar din Seattle si unul din Londra, e administrata de doua femei tibetane independente. „Dezvoltarea economica poate starni din nou interesul fata de mostenirea culturala, care este inevitabil reinterpretata – spune Hillman. Nu cred ca putem judeca asta fara sa recurgem la un fel de elitism, in care cei bogati si norocosi, ce pot calatori in parti indepartate ale acestei planete, vor sa tina lucrurile inchise intr-un zoo cultural.“ Adevarata provocare pentru minoritatile etnice din Shangri-La – spune Hillman – este sa dezvolte aptitudini pentru lumea moderna. „Sunt agropastoralis ti in mod traditional, specializati in agricultura de subzistenta – cultivand orz, crescand iaci si porci.

Dar nu acestea sunt aptitudinile de care au nevoie azi cei mai multi tineri.“ Studentii sai vin din etnii cu totul disparate – tibetani, bai, lisu, naxi, han, yi –, dar majoritateasunt din gospodarii agricole sarace. Toti au trebuit sa-i implore pe parinti sa-i lase la scoala, un loc cu sali curate, dormitoare si o bucatarie confortabila. Niciunul nu intentioneaza sa se intoarca la viata dura de la ferma. Institutul de formare este genul de loc la care viseaza Snaw in timp ce mulge iaci pe un viscol crancen.

Dupa-amiaza, mai multi absolventi ai institutului se aduna pe o canapea in cancelarie, atat de entuziasmat i sa-si spuna povestile, incat abia isi mai incap in piele. Ultimul care vorbeste este Tashi Tsering, un tanar de 21 de ani, inalt si slab, energic, cu o claie de par negru precum carbunele peste fata. Tibetan fiind, a invatat si el engleza si a dobandit pricepere in industria serviciilor la ETTI, iar acum lucreaza ca ghid, ducand turistii in orase si sate tibetane, tocmai pana la Lhasa. Constient ca a scapat de o viata de munca grea, ar vrea ca prietenii lui ramasi in sat sa aiba aceeasi sansa de care s-a bucurat el. „Acum pot avea un rol important in viitor!“ – spune el.

Tsering se uita la colegii lui absolventi cu mandrie, apoi pe fereastra la Shangri-La- l agitat, la macaralele care se leagana deasupra caselor de piatra, la taxiurile care ocolesc carute trase de cai, la fleacurile pentru turisti de vanzare langa halci mari de carne de iac. Ochii lui urmaresc un avion care coboara pe aeroportul din Shangri-La. N-o putem vedea de aici, dar in centrul primei intersectii de la iesirea din aeroport se afla o stupa mare alba, un monument tibetan sacru pe care budistii il inconjoara in sensul acelor de ceasornic, in aceeasi directie in care se invarte roata de rugaciune.

Dar carutele care intra in intersectie trebuie sa inconjoare stupa in sens invers acelor de ceasornic. Prin urmare, traditia budista le trimite pe femei sa se cocoseze sub incarcaturi uriase de coceni, aducandu-le acasa ca sa-si hraneasca porcii, iar pe barbati sa mane iacii, asa cum fac de secole, direct in calea autocarelor care vin pline cu turisti. Au existat conflicte, dar functioneaza.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*