Reinventarea Siriei

Damascul vazut de pe varful Qasiyun in timpul sarbatorii care marcheaza sfarsitul ramadanului.

 

 

 

Țara umbrelor. Pregătită să joace un rol nou, de mediator în Orientul Mijlociu, Siria se zbate să scape de un trecut întunecat.

Text: Don Belt

Foto: Ed Kashi

Există un fragment în Nașul  în care tânărul Michael Corleone, care locuiește în străinătate, își dă seama că, după moartea subită și violentă a fratelui lui mai mare, îi revenea sarcina – sau mai curând blestemul – de a prelua imperiul mafiot construit de la zero de tatăl lui, acum bătrân.

„Spune-i tatei să mă cheme acasă – îi spune el gazdei, asumându-și rolul cu resemnare. Spune-i că vreau să fiu fiul lui.“

Dacă a existat un astfel de moment pentru Bashar al Assad, actualul președinte al Siriei, acela a venit puțin după ora 7:00, pe 21 ianuarie 1994, când a sunat telefonul în apartamentul său închiriat din Londra. Medic oftalmolog, un bărbat înalt, cu figură studioasă, Bashar avea atunci 28 de ani și își făcea rezidențiatul la Spitalul Western Eye, un prestigios centru de oftalmologie din Marea Britanie. Răspunzând la telefon, a aflat că, în dimineața aceea, fratele lui mai mare, Basil, în timp ce gonea către Aeroportul Damasc pe o ceață deasă, intrase cu Mercedesul într-un sens giratoriu în plină viteză. Basil, o figură elegantă și charismatică, pregătit pentru a-i urma tatălui său ca președinte, murise pe loc. Iar acum el, Bashar, era chemat acasă.

Facem un salt în timp, până în iunie 2000, când Hafez al Assad, tatăl, moare de inimă la 69 de ani. La scurt timp după înmormântare, Bashar a intrat în biroul tatălui său pentru a doua oară în viața lui. Își amintește în detaliu prima vizită, făcută la șapte ani, când alerga încântat să-i povestească tatălui său despre prima lecție de franceză. Bashar își amintește că văzuse o sticlă mare de colonie pe dulapul de lângă birou. A constatat cu uimire că, după 27 de ani, sticla era tot acolo, practic neatinsă. Acel detaliu, apa de colonie stătută, spunea multe despre guvernarea închistată și imobilă a Siriei, o dictatură de modă veche, pe care Bashar, cu formația sa de medic oftalmolog, nu se simțea pregătit să o conducă.

„Tata nu mi-a vorbit niciodată despre politică  – mi-a spus Bashar. Era un părinte foarte cald și grijuliu, dar, chiar și după ce m-am întors acasă în 1994, am învățat cum lua el deciziile doar din notițele lui de la întruniri sau discutând cu colegii lui.“ Unul dintre lucrurile învățate a fost acela că, spre deosebire de operațiile la ochi, conducerea unei țări precum Siria necesită o relație cât de cât bună cu ambiguitatea. Bashar, fotograf pasionat, o compară cu o fotografie alb-negru.

„Nu există niciodată negru pur sau alb pur, lucruri complet rele sau complet bune – spune el. Sunt doar nuanțe de gri.“

În prezent atracție turistică, citadela care domină Alepul a văzut mai bine de zece imperii ridicându-se și decăzând. După anii ’50, guvernul a vrut să demoleze orașul vechi, care s-a aflat la răscrucea drumurilor comerciale timp de 4.500 de ani. Un grup de membri ai administrației, de arhitecți și de alți admiratori s-a opus și, în cele din urmă, după câteva zeci de ani, a învins: din 1986, Alepul a fost inclus în Patrimoniul Mondial al UNESCO. Foto: Ed Kashi
În prezent atracție turistică, citadela care domină Alepul a văzut mai bine de zece imperii ridicându-se și decăzând. După anii ’50, guvernul a vrut să demoleze orașul vechi, care s-a aflat la răscrucea drumurilor comerciale timp de 4.500 de ani. Un grup de membri ai administrației, de arhitecți și de alți admiratori s-a opus și, în cele din urmă, după câteva zeci de ani, a învins: din 1986, Alepul a fost inclus în Patrimoniul Mondial al UNESCO. Foto: Ed Kashi

 

Siria e un loc străvechi, modelat de mii de ani de comerț și migrație umană. Dar dacă fiecare națiune este o fotografie cu mii de nuanțe de gri, atunci Siria, cu toată vechimea sa, este de fapt o fotografie care se developează chiar sub ochii noștri. E genul de loc în care poți să stai într-o cafenea aglomerată din Damasc și să asculți un povestitor de 75 de ani, cu fes pe cap, evocând Cruciadele și Imperiul Otoman de parcă le-ar fi trăit și agitându-și sabia până îi face pe ascultători să se ascundă sub mese, după care poți să te plimbi până în vecini, la  minunata Moschee Omayyad, de prin 715 d.Hr., și să te alături copiilor străzii care joacă fotbal în fața intrării, indiferenți la mulțimile de pelerini iranieni care se adună la rugăciunea de seară sau la familiile care trec pe lângă ei mâncând înghețată. E locul în care poți cina cu prietenii la o cafenea în vogă și apoi, în timp ce aștepți autobuzul de noapte, poți auzi urlete înfiorătoare de la etajul al doilea al secției de poliție din Bab Touma. Pe stradă, sirienii își aruncă priviri pline de înțeles, dar nimeni nu spune nimic. Dacă îi ascultă cineva?

Regimul Assad nu s-a menținut timp de aproape 40 de ani la putere guvernând fără griji. A supraviețuit într-o vecinătate dificilă – cu Irak, Israel, Iordania, Liban și Turcia – datorită combinației de șiretenie și bune relații cu țările mai puternice, mai întâi cu Uniunea Sovietică, și acum cu Iranul. În  stare de război cu Israelul din 1948, Siria oferă sprijin material grupurilor islamiste Hezbollah și Hamas; de asemenea, e hotărâtă să recapete Înălțimile Golan, un platou sirian cucerit de Israel în 1967. Relațiile cu Statele Unite, rareori bune, s-au înrăutățit considerabil după invazia americană a Irakului în 2003, când președintele George W. Bush, referindu-se la opoziția Siriei față de război și la sprijinul acordat insurgenților irakieni, a amenințat cu schimbarea regimului de la Damasc și l-a demonizat pe tânărul președinte al Siriei, numindu-l un prinț al întunericului din Orientul Mijlociu.

„Dr. Bashar“, un oftalmolog format în Marea Britanie, a devenit președinte după moartea tatălui său, Hafez al Assad, care a condus ca dictator timp de 30 de ani. Bashar al Assad a moștenit pumnul de fier al tatălui său, dar și un ochi reformator. Foto: Ed Kashi

 

Au trecut aproape zece ani de când a fost învestit Bashar și e firesc să ne întrebăm dacă s-a schimbat ceva și ce anume. E și un moment bun pentru bilanț, acum că Siria – răspunzând noii administrații a SUA, avidă de succes în Orientul Mijlociu – pare pregătită să-și reia rolul de pivot în problemele regionale. Într-un bine-cunoscut discurs, Henry Kissinger spunea că nu poți face război fără Egipt, nici pace fără Siria și, probabil, avea dreptate. Ne place sau nu, drumul spre pace în Orientul Mijlociu trece prin Damasc. Totuși până și Bashar recunoaște că va fi greu pentru Siria să progreseze dacă nu-și soluționează disfuncționalitățile interne.

Lângă vechea Piață Hamadiya, din Damasc, se înălța cândva un portret de trei etaje al lui Hafez al Assad. Cu fruntea înaltă și ochii de jucător de pocher, chipul uriaș al președintelui scruta capitala sufocată de trafic, cu patru milioane de locuitori, așa cum scruta, de pe panouri și afișe, întreaga Sirie. Modelată după cultul totalitar sovietic, această iconografie a liderului atotputernic i-a dat mereu Siriei sentimentul că este pecetluită în chihlimbar, încremenită în epoca lui Stalin și Mao, când dictatorii chiar erau dictatori. Aceasta e Siria pe care a lăsat-o Hafez.

Astăzi, în același loc, flancat de zidurile antice ale orașului, se află un panou alb uriaș, de pe care primul președinte postmodern al Siriei face cu mâna. Bashar apare cu un zâmbet larg pe chipul său felin, privind pieziș pe deasupra mustăților spre un soare puternic. „Cred în Siria“ – declară, încurajator, panoul. Dar un zâmbet și un slogan nu sunt de ajuns pentru a reinventa această țară, iar el știe asta. „Ce îi trebuie Siriei acum – spune Bashar – e o schimbare de mentalitate.“

Revendicând zgomotos teritoriile pierdute, sirienii marchează Ziua Independenței, 17 aprilie, printr-o vizită la granița cu Înălțimile Golan, teritoriu capturat de Israel în Războiul de Șase Zile, din 1967. Mulțimea folosește portavoce ca să strige sloganuri patriotice – și ultimele bârfe –, cât să se audă peste zona demilitarizată, până în satul Majdal Shams, ai cărui locuitori rămân cetățeni sirieni, deși locuiesc pe un teritoriu ocupat de Israel.

Satul de baștină al familiei Assad, Al Qardahah, e situat pe versantul vestic al unui munte, adăpostit și izolat, cum se întâmplă adeseori cu orașele de pe dealuri, dar atât de aproape de Mediterana, încât, în zilele senine, se văd bărcile de pescuit din Latakia, cel mai mare port al Siriei, și păsările plutind ca niște confetti spre apus. O autostradă modernă, cu patru benzi, se înalță ca o rampă dinspre coastă și îi duce pe doritori în îndepărtatul sat de munte, unde străzile sunt pavate, casele sunt de lux și oficialii regimului aflați în concediu – bărbați masivi de 50-60 de ani, care se comportă ca niște mafioți în vacanță – se plimbă prin oraș în pijamale.

Cu sute de ani în urmă, Al Qardahah era o enclavă de șiiți nevoiași, care îl venerau cu atâta fervoare pe Ali, ginerele și succesorul Profetului, încât, cu câteva secole înainte, fuseseră declarați eretici de către ceilalți musulmani și alungați în munții din nord-vestul Siriei, unde au ajuns să fie cunoscuți drept alawiți. Apoi, în 1939, unul de-al lor – un băiat de nouă ani cu mintea ascuțită, Hafez –, a fost trimis la învățătură. A locuit în Latakia, mergând la școli conduse de francezi, care preluaseră această parte a Imperiului Otoman după Primul Război Mondial, la marea împărțire a Siriei istorice (care includea Israelul, teritoriile palestiniene, Iordania, Libanul, Vestul Irakului și Sudul Turciei de azi), pusă la cale de Marea Britanie și de Franța prin Tratatul Sykes-Picot, din 1916.

Tăcut și înalt pentru vârsta lui, Hafez era decis să reușească și, în cele din urmă, să conducă. După ce Siria și-a dobândit independența față de Franța, în 1946, el s-a alăturat Partidului Baas, o mișcare naționalistă arabă laică. Aceasta avea să preia controlul Siriei în 1963. Hafez s-a ridicat din rândul forțelor aeriene, înaintând în grad și devenind ministru al apărării. Din acea funcție, în 1970, a dat o lovitură de stat fără vărsare de sânge, cu ajutorul unui grup de militari de încredere, mulți dintre ei alawiți ca și el. De atunci, adepții acestei mici secte șiite au reușit să se mențină la putere în această națiune complexă și instabilă din punct de vedere etnic, cu 20 de milioane de locuitori, dintre care 76% sunt sunniți.

Hafez al Assad a supraviețuit, devenind un expert de talie mondială în manipularea evenimentelor geopolitice, jucându-și atât de bine cărțile proaste, încât Bill Clinton a spus despre el că e cel mai deștept șef de stat din Orientul Mijlociu pe care l-a întâlnit vreodată. Acasă, Hafez a reușit cu mare pricepere să evite răbufnirile religioase și să construiască un regim puternic laic. A descurajat folosirea termenului „alawit“ în public și a schimbat denumirea regiunii sale natale în Munții de Vest; chiar și azi este considerat nepoliticos să-l întrebi pe un sirian ce religie are. De asemenea, a făcut mari eforturi să protejeze alte minorități religioase – pe creștini, pe ismailiți, pe druzi –, fiindcă avea nevoie de ei ca să-i contrabalanseze pe sunniți.

Hafez era neîndurător cu inamicii săi, mai ales cu ramura siriană a Frăției Musulmane, o mișcare islamistă sunnită, dornică să-i îndepărteze pe apostații alawiți de la putere și să transforme Siria în stat islamic. Pentru a-i contracara, a construit un aparat elaborat de securitate internă, conceput după modelul statelor comuniste polițienești din Europa de Est. Când Frăția a lansat o serie de atacuri la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80, Hafez a trimis aviația să bombardeze cartiere dens populate din Hama, fortăreața grupării. Armata lui a nivelat cu buldozerele rămășițele fumegânde. Între 10.000 și 40.000 de oameni au fost uciși și alte mii de persoane au fost închise, torturate și uitate în închisoare. În pofida criticilor din partea organizațiilor pentru drepturile omului, la scurt timp regimul a asmuțit poliția internă asupra tuturor oponenților săi politici.

Când Hafez al Assad a murit, în 2000, trupul său a fost adus la Al Qardahah și depus lângă cel al primului său născut, Basil, ale cărui pusee de adrenalină călare, în uniformă ori la volan îl deosebeau de fratele său mai tânăr și mai studios, cu deprinderi sănătoase, ale cărui gusturi muzicale mergeau de la Yanni la Electric Light Orchestra. Totuși sugestia că Bashar ar fi ușor de învins e o iluzie – spune Ryan Crocker, fost ambasador al Statelor Unite la Damasc în timpul trecerii de la tată la fiu. „Bashar e atât de agreabil, încât e ușor să-l subestimezi – spune Crocker. Dar stați liniștiți: așchia nu sare departe de trunchi.“

E vacanță în Munții de Vest, de unde provin clanurile alawite – și familia conducătoare a Siriei. Emblema lor: privirea atentă a răposatului dictator Hafez al Assad (pe panou, în centru), încadrată de portretele fiilor săi. Foto: Ed Kashi

 

Un tânăr cu haină din imitație de piele îmi desena în caiet, lansând un velier pe o mare învolburată din câteva linii atent trasate cu un pix albastru. Eram la o cafenea cu vedere spre dealurile stâncoase din Nordul Siriei și priveam umbrele norilor peste peisajul cu pământ roșiatic și măslini verzi-argintii.

Libertate – spunea el. De asta avem nevoie.

„Nu mă refer la libertatea politică – a continuat el, privind peste umăr ca să se asigure că nu ne asculta niciun mukhabarat, sau membru al poliției secrete. Mă refer la libertatea de a face diverse lucruri fără a fi sufocat de birocrație. În Siria, pentru oamenii ca mine nu există niciun stimul să încerce ceva nou, să creeze ceva. Nici vorbă. Nu ai reuși niciodată să primești aprobarea guvernului sau măcar permisiunea de a te gândi să faci ceva. Aici totul se reduce la persoanele pe care le cunoști, la clanul sau satul din care provii și la câtă Vitamina Wow ai în buzunar.“

„Vitamina Wow?“ – am întrebat, amintindu-mi că există o literă pronunțată „wow“ în limba arabă.

„Wasta!“ – mi-a spus râzând. Bani! Mită!

„Încotro se îndreaptă barca ta?“ – l-am întrebat, arătând spre schiță.

„Nicăieri – mi-a spus, zâmbind forțat. Nu am Vitamina Wow!“

La scurt timp după ce s-a întors de la Londra, Bashar a diagnosticat Siria ca suferind de o supradoză de Vitamina Wow. După preluarea președinției în 2000, a lansat o campanie dură anticorupție, concediind o serie de miniștri și birocrați și jurându-se că va înlocui vechile obiceiuri, bazate pe wasta, cu „noua mentalitate“ pe care căuta să o inspire. Cuprins de spiritul reformei, a continuat cu eliberarea a sute de prizonieri politici și cu diminuarea restricțiilor asupra disidenței politice – așa-numita Primăvară de la Damasc, care s-a împrăștiat rapid din casele oamenilor spre subcultura Internet Café, aflată în creștere. Însuși Bashar făcuse posibil acest din urmă curent, colaborând cu tehnocrați care îi împărtășeau concepțiile pentru a computeriza Siria, chiar înainte să devină președinte. Cu toate obiecțiile puternicului complex militar și de spionaj al țării, Bashar își convinsese tatăl să conecteze Siria la internet în 1998.

De asemenea, a făcut eforturi să relanseze economia stagnantă a Siriei.

„Patruzeci de ani de socialism – cu asta ne confruntăm“ – spune Abdallah Dardari, 46 de ani, un economist educat la Londra, vicepremier pe probleme economice. Bashar i-a recrutat pe cei mai străluciți expatriați ai Siriei și i-a adus acasă. Noua echipă a privatizat sistemul bancar, creând parcuri industriale scutite de taxe, și a deschis o bursă de valori la Damasc, pentru a încuraja investițiile private și străine, care au accelerat pulsul capitalei și au făcut posibile zecile de cluburi de noapte și restaurante de lux.

„Sarcina mea e să am grijă de poporul sirian“ – spune Bashar, cunoscut pentru faptul că apare uneori pe la câte un restaurant, își lasă gărzile de corp la intrare și mănâncă la masă cu alți oaspeți. În efortul său pentru modernizare, cel mai puternic aliat al lui Bashar e soția lui, născută Asma Al-Akhras, un manager stilat, cu studii în Occident, care a lansat o serie de programe de alfabetizare și încurajare a economiei sponsorizate de guvern. Fiica unui cardiolog sirian de renume, Asma s-a născut și a crescut la Londra. Ea și Bashar au trei copii, pe care le place să-i ducă la picnicuri și la plimbări cu bicicleta pe dealurile din jurul capitalei – în total contrast cu Hafez al Assad, care era rareori văzut în public. „Nu poți afla de ce au nevoie oamenii decât dacă vii în contact cu ei – spune Bashar. Refuzăm să ne trăim viața sub un clopot de sticlă. Cred că de asta are lumea încredere în noi.“

Timp de mai bine de 4.000 de ani, orașul Alep, din Nordul Siriei, a fost o răscruce pentru drumurile comerciale ce străbăteau Semiluna Fertilă dinspre Mesopotamia spre Mediterana. Străjuit de o citadelă, orașul vechi, de 365 de hectare, din Alep a rămas, practic, intact din Evul Mediu. Astăzi, când intri în suq-ul său acoperit, cel mai mare din lumea arabă, e ca și cum ai păși peste un prag din piatră cubică direct în secolul al XV-lea – o harababură medievală de tarabagii,  negustori de aur, căruțe trase de măgari, meșteșugari, marchitani, cerșetori și pungași de toate culorile, într-o paradă multicoloră, răsunând de tălăngile caprelor și foșnetul sandalelor. Dacă ar fi după birocrații din Alep, o mare parte din toate acestea ar dispărea.

În anii ’50, urbaniștii din Alep au început să implementeze un plan de modernizare, tăind orașul vechi cu străzi largi, în stil occidental. În 1977, locuitorii, conduși de un arhitect din orașul vechi, pe nume Adli Qudsi, s-au opus inițiativei și au reușit, în cele din urmă, să convingă guvernul să se răzgândească. Astăzi, orașul vechi e protejat, iar infrastructura lui a fost refăcută, cu fonduri din surse guvernamentale și filantropice. Considerat odinioară o relicvă în ruine, vechiul Alep e dat acum de Bashar drept un exemplu excelent al noii mentalități pe care o dorește, un model pentru felul în care trecutul Siriei, cel mai valoros bun al său, poate fi reorganizat și transformat în viitor.

„Siria e de mii de ani o națiune de comercianți, așa că încercăm să readucem țara la rădăcinile sale antreprenoriale – spune Dardari. Dar nu va fi ușor: 25% din forța de muncă a Siriei este în continuare plătită de guvern. Am moștenit o economie bazată pe banii de la buget și nu o putem susține.“

Pe câmpurile de lângă Idlib, țărani desculți îndeasă 135 de kilograme de bumbac în fiecare sac, urcat apoi în camion și dus la centre de colectare. Bumbacul – unul din principalele exporturi și sursă vitală de locuri de muncă – e cultivat în general în ferme private, dar este procesat în fabrici de stat, o moștenire a centralismului care domina economia Siriei, după modelul socialist din blocul sovietic. Foto: Ed Kashi

Pentru a vedea cu ce se confruntă Dardari și cei ce se ocupă de modernizare, am făcut turul unei întreprinderi de stat din Alep, o fabrică de procesare a bumbacului, care amintea de uzinele Uniunii Sovietice, vaste monumente în paragină închinate mașinăriilor ruginite. Directorul fabricii îi dădea înainte ca un aparatcic conștiincios, vorbind despre cifrele de producție ale bătrânei fabrici și despre siguranța sa impecabilă – neștiind că un grup de muncitori tocmai îmi povestiseră despre accidentele suferite: degete tăiate, picioare strivite și leziuni pulmonare. Când l-am întrebat dacă se obținea profit, s-a uitat la mine de parcă aș fi vorbit păsărește.

Permițând investițiile private în industriile de stat, în primul rând în cea a cimentului și a rafinării petrolului, Bashar și reformatorii săi speră să le modernizeze și să le conducă mai eficient. Multe locuri de muncă s-au pierdut în acest demers, iar prețurile, nemaifiind subvenționate, au crescut simțitor. Dar atât de mulți sirieni depind de veniturile bugetare din industria bumbacului – o sursă principală de bani din exporturi –, încât aceasta rămâne în continuare, în mare parte, o industrie de stat.

În multe privințe, Siria moștenită de Bashar are toate caracteristicile unei întreprinderi depășite, bună de demolare. Construit de către Partidul Baas din Siria în anii ’60, sistemul întreprinderilor de stat și al locurilor de muncă asigurate de guvern a ridicat standardul de viață și a adus învățământul și asistența medicală în zonele rurale, dar la bază seamănă cu socialismul corupt și muribund al blocului de est, care s-a prăbușit sub propria greutate la începutul anilor ’90. Birocrația siriană este și mai veche, fiind ridicată din cenușa regimurilor coloniale otoman și francez.

Reforma învățământului este și ea pe agenda lui Bashar și e imperios necesară. Elevii sirieni învață mecanic din manuale vechi și sunt evaluați, chiar și la nivel universitar, după numărul de informații pe care le pot reproduce. În Damasc, odinioară respectat drept capitală intelectuală a lumii orientale, e greu să găsești o librărie care să nu aibă în stoc tratate din era comunistă, scrise de ideologi ai Partidului Baas.

„Fiica mea de 11 ani e total confuză – spune Dardari. Acasă, aude de la mine despre piața liberă și despre cum funcționează lumea, apoi se duce la școală și învață după manuale din anii ’70, care predică marxismul și triumful proletariatului. Vine acasă cu o figură nedumerită și-mi spune: «Tati, mă simt ca o minge de ping-pong!»“

Când un fiu preia afacerea familiei, vechiul mod de lucru poate fi foarte greu de schimbat. Și, deși se credea că fiul mai mare, Basil, semăna mai mult cu tatăl lui, Bashar e cel ce a ajuns să-i calce pe urme părintelui său – în mai multe privințe. La un an după ce a devenit președinte, avioanele au lovit Turnurile Gemene din New York și, deodată, pericolul Al Qaeda și al tovarășilor din Frăția Musulmană pentru regimurile laice, „nemusulmane“, precum cel sirian, a părut mai grav ca niciodată. Invadarea Irakului de către Statele Unite și amenințările ulterioare la adresa Damascului i-au făcut pe islamiștii din Siria să se inflameze și mai tare, aducând în același timp în țară 1,4 milioane de refugiați irakieni, dintre care cei mai mulți nu s-au mai întors niciodată acasă. Unii cred că Bashar, într-o mișcare ce amintea de tatăl său, a distras atenția de la regimul său vulnerabil, canalizând furia sirienilor asupra americanilor din Irak și permițându-le jihadiștilor să folosească țara drept zonă de pregătire și punct de tranzit.

O scenă de stradă din Damascul vechi reflectă diversitatea Siriei moderne. Foto: Ed Kashi

 

Lucrând cu freza, fără dureri, pe manechine de plastic, studenții stomatologi învață la Kalamoun, prima universitate particulară din Siria, creată pentru a concura școlile publice, în care instruirea este rezervată doar celor cu rezultate foarte bune și celor cu relații. Foto: Ed Kashi

 

 

Bursa de valori a Siriei (jos) s-a deschis în martie anul acesta – încă un pas spre privatizare. Foto: Ed Kashi

 

Sărbătorită cu ocazia Primei Comuniuni, Marla Baqleh, din Jaramanah, își imortalizează masa plină de dulciuri. Creștinii și alte minorități religioase sunt protejați de regimul Assad, ce provine și el dintr-o mică sectă șiită. Foto: Ed Kashi

 

Chiar și înainte de 11 septembrie, Bashar se răzgândise în privința reformei politice și a libertății de expresie. Demersul său împotriva corupției se blocase, subminat de afacerile dubioase ale propriilor rude. Investigațiile asupra asasinării fostului premier libanez Rafiq Hariri, în 2005 la Beirut, au condus către Siria; la scurt timp după aceea, Bashar i-a închis din nou pe mulți dintre deținuții politici eliberați cu doar câțiva ani înainte. Iar anul trecut, într-o întorsătură ironică pentru un autodeclarat fan al computerelor care adusese internetul în Siria, guvernul lui Bashar a interzis o listă lungă de pagini de internet, de la site-urile arabe de știri până la YouTube și Facebook. În această conjunctură, unii văd în Bashar o victimă a reacționarilor din sânul regimului –idealistul înfrânt de forțe cărora nu le poate rezista. Alții văd un mafiot tânăr care începe să-și arate mușchii.

Bashar îi acuză pe americani că, prin invazia din Irak, ar fi aruncat Siria și întreaga regiune într-o postură nefastă și își apără măsurile dure de siguranță, considerându-le vitale în lupta pentru supraviețuire. Nu e clar dacă se referă la supraviețuirea Siriei sau la aceea a regimului său.

„Suntem în stare de război cu Israelul – spune el. Avem conflicte cu Frăția Musulmană încă din anii ’50. Dar acum ne amenință un pericol mult mai mare din partea Al Qaeda. Al Qaeda e o stare de spirit. E un CD, o broșură. Și e foarte greu de depistat. De aceea avem nevoie de o securitate internă puternică.“

Membrii opoziției, aproape toți în ilegalitate sau în pușcării, nu acceptă acest argument, folosit de peste 30 de ani pentru a înăbuși orice disidență. Deși recunosc că represiunea de azi e mai „delicată“, activiștii cu care am discutat consideră că diferențele dintre regimul lui Bashar și cel al tatălui său sunt pur cosmetice.

„Bashar pare un tip de treabă, dar guvernul nu e format dintr-o singură persoană“ – a spus un tânăr activist pentru drepturile omului, cu care m-am întâlnit în secret într-un mic apartament de la periferia capitalei tapetat cu cărți. Fusese interogat de vreo șase ori de diferitele agenții ale securității statului.

„Viața aici e ca o fobie – a continuat el, trăgând din țigară, cu ochii adânc încercănați. Mereu ai senzația că te urmărește cineva. Te uiți în jur și nu vezi pe nimeni. Așa că te gândești: «N-ar trebui să am senzația asta, dar o am. Se vede treaba că sunt nebun. Asta își doresc ei.»“

Indiferent care ar fi scopul ei, frica din Siria, norul care îi umbrește soarele, este omniprezentă. Ca să-mi protejez sursele din acest articol, unora nu le-am menționat numele, de teamă că ar putea fi arestate. Un academician pe care l-am cunoscut la Alep, de exemplu, a fost interogat aspru după ce participase la o conferință la care erau prezenți și oameni de știință israelieni. După ce au încercat să-l intimideze ca să dea informații despre alții, anchetatorii i-au dat drumul, avertizându-l să nu sufle o vorbă dacă nu vrea să i se redeschidă dosarul. La Idlib, un centru islamic fundamentalist de la sud de Alep, un comerciant compara traiul în Siria aflată sub controlul securității cu „mersul cu o scară lungă în brațe: mereu trebuie să anticipezi și să fii atent la cea mai mică mișcare pe care o faci“.

Bashar al Assad a condus grupul de tineri tehnocrați care au conectat Siria la internet în 1998, dar, ca președinte, a luat măsuri împotriva utilizării internetului. Țara lui e mai curând tânără, peste jumătate din populație având sub 24 de ani. Foto: Ed Kashi

Într-o dimineață, în Damasc, vorbeam într-un parc cu un grup de zilieri, niște tipi neîngrijiți, cam pe la 20 de ani, care își căutau de lucru. Majoritatea erau din Sudul Siriei, din zona Darei, și discutam despre ce fel de oraș e Dara. Ei îl criticau, spunând că e o cocină seacă și mizerabilă; eu îl apăram, căci trecusem pe acolo de mai multe ori în drum spre Iordania. În timp ce noi ne ciondăneam, un bărbat solid, de vârstă mijlocie, cu tricou verde și ochelari de soare, se apropie ușor și începu să ne asculte. Când muncitorii au devenit conștienți de prezența lui, discuția noastră a încetat.

„Dara e un oraș grozav“ – a decretat tăios noul-venit.

Ceilalți s-au îndepărtat, începând brusc să se teamă de acest om. Ca să văd ce face, i-am spus că aveam audiență la președinte și l-am întrebat dacă ar vrea să-i transmit vreun mesaj. El s-a uitat la mine lung, apoi s-a dus și s-a așezat pe o bancă, mâzgălind ceva într-un caiet. M-am gândit că scrie un raport despre mine sau că-mi emite un fel de amendă, ceva. După câteva minute, s-a întors.

„Te rog dă-i asta președintelui“ – mi-a spus, întinzându-mi o bucată de hârtie împăturită de atâtea ori, încât ajunsese cât o unghie. Apoi s-a întors și a plecat. Pe bilet își mâzgălise numele și numărul de telefon și un mesaj într-o arabă necizelată: „Salutări respectatului domn doctor președinte. Acest bilet e de la un tânăr conațional sirian din Al Hasakah, care are mare nevoie de un serviciu în administrația publică, vă mulțumesc.“

Articolul a apărut în ediția din noiembrie 2009 a revistei National Geographic România.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*