Transnistria, un spectacol absurd

De ziua naţională, o familie salută de la tribuna unde preşedintele Igor Smirnov şi-a ţinut discursul.

Sunt călător într-o ţară inventată, ajuns din încăpăţânarea de a vedea pompoasele ceremonii de tip sovietic organizate pe 2 septembrie, de ziua naţională.

Au trecut aproape 16 ani de la conflictele sângeroase din 1992, când peste 600 de combatanţi moldoveni au fost ucişi luptându-se cu secesioniştii transnistreni. Pentru regimul de la Tiraspol, Republica Moldovenească Nistreană e un stat de facto, cu monedă, telecomunicaţii, armată şi administraţie proprii. Pentru guvernul de la Chişinău, Transnistria e o fâşie de 4.000 kmp la stânga Nistrului, furată brutal cu sprijinul făţiş al Rusiei.

La sat, oamenii îşi duc viaţa necăjită, la limita subzistenţei, mai ales din agricultură. Din 500.000 de locuitori, peste 30% sunt moldoveni, restul sunt etnici ruşi şi ucraineni. De curând, preşedintele Igor Smirnov a declarat că independenţa provinciei Kosovo constituie un precedent şi că Transnistria are cel puţin tot atâtea motive ca să fie recunoscută ca stat de drept.

În Tiraspol, umbra lui Lenin se amestecă bizar cu afacerile oligarhilor, ale căror tentacule se întind de la Sovietul Suprem până la preşedintele Igor Smirnov. Nomenclatura monopolizează economia, clădită în mare parte pe traficul de arme, contrabandă şi corupţie. După vreo 20 de controale ale miliţiei, am părăsit o Transnistrie încâlcită în simboluri comuniste întâlnite la tot pasul, amintind de vremurile de glorie ale URSS. Ele au ţesut cortina în spatele căreia cabotinii joacă o piesă absurdă şi periculoasă, cu final imprevizibil.

Text şi foto: Bogdan Croitoru

Galerie foto:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*