Periculoasa frontieră coreeană – ZDM

Linia frontului. Atenţi la nord-coreenii care s-ar putea infiltra, soldaţii sud-coreeni apără Zona Demilitarizată, unde tensiunea crescândă ţine mereu trupele în stare de alertă maximă. Foto: Michael Yamashita

La 50 de ani de la încetarea războiului coreean, două dintre cele mai periculoase armate ale lumii se privesc faţă în faţă peste linia de încetare a focului. Dacă va mai începe un război, sigur aici va începe.

Ziua cu numărul 18.000 (plus sau minus cîteva) de la încetarea focului în războiul dintre Coreea de Sud şi cea de Nord începe ca oricare alta: soldaţii se pregătesc de război. În frigul pătrunzător al nopţii de dinaintea zorilor, 15 infanterişti sud-coreeni se adună pe drumul din vecinătatea unui sat încă adormit şi-şi brăzdează feţele cu vopsea de camuflaj.
Ziua cu numărul 18.000 (plus sau minus cîteva) de la încetarea focului în războiul dintre Coreea de Sud şi cea de Nord începe ca oricare alta: soldaţii se pregătesc de război. În frigul pătrunzător de dinaintea zorilor, 15 infanterişti sud-coreeni se adună pe drumul din vecinătatea unui sat încă adormit şi-şi brăzdează feţele cu vopsea de camuflaj. Îşi încarcă puştile de asalt M4 cu muniţie de război. Din imensele difuzoare montate de-a lungul graniţei, vîntul poartă acordurile slabe ale unei muzici marţiale, care se aude în Coreea de Nord. La semnul comandantului de pluton, soldaţii se aliniază în tăcere, apoi dispar în întunericul din jur.
Misiunea lor este să patruleze o porţiune scurtă din Zona Demilitarizată (DeMilitarized Zone – DMZ), acel disputat teritoriu-al-nimănui care, de 50 de ani, separă cele două state coreene. Doar la 50 de kilometri depărtare strălucesc luminile Seulului, capitala Coreei de Sud, însă aici, în această zonă neîmprejmuită, minată, păzită din foişoare, singura realitate palpabilă este jocul de-a şoarecele şi pisica dintre soldaţii celor două armate aflate în război. La fiecare 15 minute, transmisionistul raportează la comandament poziţia plutonului: pe un drum, pe digul unei orezării, acum chiar la graniţă.
Cînd plutonul se apropie de un foişor nord-coreean, comandantul îşi avertizează oamenii să fie atenţi. Dacă patrula chiar are noroc, s-ar putea ca un soldat nord-coreean să apară brusc dintre tufişuri, oferindu-se să dezerteze şi să dezvăluie ceva secrete de stat. Dacă este extrem de ghinionistă, atunci nord-coreenii vor deschide focul. Asta ar fi însă rău pentru noi toţi. În cel mai rău caz, dacă pacea labilă a Peninsulei Coreene ar lua sfîrşit, războiul ar cuprinde întreg teritoriul, ar ucide milioane de oameni, s-ar răspîndi probabil spre China, Japonia şi mai departe, ducînd lumea în pragul unui posibil război nuclear.
Aici te bîntuie uşor gînduri apocaliptice. Într-o lume plină de locuri înspăimîntătoare – Kaşmirul, Cecenia, Cisiordania – Zona Demilitarizată este probabil cea mai înfricoşătoare, dacă ne gîndim la imensa putere de foc masată de ambele părţi şi la intransigenţa acestora. De-a lungul celor 238 km ai liniei de armistiţiu, care taie-n două Peninsula Coreeană, sute de mii de soldaţi din două dintre cele mai mari armate ale lumii (la care se adaugă cei 37.000 de soldaţi americani staţionaţi în Coreea de Sud) sînt gata de luptă, antrenaţi de comandanţii lor să-şi urască adversarii ideologici şi să nu lase niciodată garda jos.
Această stare de urgenţă ţine încă de la 27 iulie 1953, atunci cînd un armistiţiu a pus capăt celor 3 ani de război coreean. Originile conflictului datează de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, atunci cînd aliaţii i-au alungat pe japonezi din Coreea, iar peninsula a fost împărţită de-a lungul paralelei 38, între Uniunea Sovietică şi Statele Unite. Pe 25 iunie 1950, cu consimţămîntul tacit al patronului lor sovietic, nord-coreenii şi-au lansat tancurile într-un atac-surpriză, încercînd să instaureze regimul comunist în întreaga peninsulă. China, o altă putere comunistă nou apărută, a intrat în război în octombrie. Cînd forţele ONU au ameninţat că vor trece rîul Yalu, aflat la frontieră, China a trimis valuri de soldaţi în Coreea de Nord. Armata sud-coreeană, împreună cu trupele ONU au forţat trupele nord-coreene şi chineze să se oprească;  aproape 900.000 de soldaţi aveau să moară pînă în anul 1953 – 2 milioane de civili au fost ucişi sau răniţi.
Sfîrşitul luptelor nu a adus şi sfîrşitul ostilităţilor. Pentru a-i putea separa pe cei doi adversari care zvîcneau încă în lese, armistiţiul a creat Zona Demilitarizată, o fîşie de 4 km, într-o zonă mai mult muntoasă, care străbate peninsula aproape de paralela 38. A fost concepută ca o zonă-tampon, dincolo de concentrări mari de trupe sau de armament greu, artilerie sau tancuri. Fix prin centrul acestei zone a fost trasată frontiera politică, numită Linia de Demarcaţie Militară. Ca şi atunci, şi acum oricine încearcă să treacă dincolo de ea poate fi  împuşcat.
Pînă în ziua de azi, Coreea de Sud şi cea de Nord nu se recunosc reciproc drept state suverane. Oficial, cele două state se află încă în război. Iar adesea ele se comportă ca atare, menţinînd tensiunile pe muchie de cuţit în întreaga peninsulă, şi în special în lungul Zonei Demilitarizate.
Recent, situaţia s-a înrăutăţit dramatic. Confruntat cu rapoartele serviciului de spionaj american, în toamna trecută, Guvernul Coreei de Nord a sugerat că, în secret, a îmbogăţit uraniu pentru a produce arme nucleare. La începutul acestui an, ea s-a retras din Tratatul de neproliferare a armelor nucleare şi a început să reactiveze o uzină de reprocesare a plutoniului, tot în scopul de a produce arme nucleare. Apoi, în aprilie, în cursul discuţiilor de la Beijing cu oficialii americani, Coreea de Nord a declarat că posedă deja armament nuclear. Toată această evoluţie îngrijorează oare soldaţii? “Nu chiar”, răspunde dînd din umeri un ofiţer american staţionat în imediata apropiere a zonei. “Oricum, măsurile de securitate nu pot creşte dincolo de nivelul la care sînt deja.”

Front litoral. Lângă un turn de pază sud-coreean, un ţăran adună pe plajă stridii de pe fortificaţii – Insula Baengnyeoong, Marea Galbenă. Anul trecut, în apropiere, o ciocnire între vase de patrulare nord- şi sud-coreene s-a soldat cu şase morţi. Din 1953, ciocnirile de frontieră au făcut 1373 de victime. Foto: Michael Yamashita

Simpla intrare în Zona Demilitarizată este, în sine, o experienţă. Ca să mă pot alătura patrulei sud-coreene, a trebuit să trec prin cîteva puncte de control militare. Unul dintre ele păzeşte intrarea în Zona de Control al Civililor (ZCC), o porţiune superpăzită, lată de 5-20 km, aflată în lungul Zonei Demilitarizate. Un altul se găseşte chiar la intrarea în zonă, în imediata apropiere a Taberei Bonifas, una dintre bazele cele mai vestice din lungul liniei frontului. Cei 600 de militari sud-coreeni şi americani staţionaţi aici asigură protecţia oficialilor guvernamentali, a ofiţerilor şi altor oaspeţi care merg la Panmunjon, un teren neutru folosit pentru întîlniri, chiar în interiorul Zonei Demilitarizate. Militarii, cunoscuţi sub numele de “Batalionul de securitate al Comandamentului Naţiunilor Unite”,  constituie prima linie de apărare – firavă – în cazul unui atac nord-coreean. “Unii se gîndesc la noi ca la un fel de radar – mi-a spus într-o doară însoţitorul meu, căpitanul Brian Davis. Dar dacă va avea loc o invazie, vom apăra zona şi vom evacua civilii.”
O dată autorizat să intru în zonă şi să mă alătur patrulei, am urcat într-un Humvee, masivul vehicul de teren al armatei americane. În timp ce maşina se zdruncina mergînd spre nord, în întuneric, cu farurile stinse, căpitanul Davis îmi dă o pereche de ochelari în infraroşu, de vreo 3.600 $, un accesoriu de bază pentru militarii din zona frontului.
În lumina străvezie a ochelarilor pot vedea gardul Zonei Demilitarizate strălucind ca un zid al junglei – o barieră în lanţ, înaltă de 3 m, înfăşurată cu sîrmă ghimpată. Fortificaţii de beton, ridicate pentru a opri înaintarea tancurilor, mărginesc  cealaltă parte a gardului. Dincolo de ele, terenul este înţesat cu mine. Turnuri de pază răsar la fiecare sută de metri. Exceptînd zonele în care relieful abrupt a făcut inutile obstacolele ridicate de om, acest gard ţepos desparte peninsula în două jumătăţi ireconciliabile.
Printr-o poartă din gard pătrundem în zonă şi în curînd zărim plutonul care se pregăteşte de patrulare. Îmi dau rapid cu vopsea de camuflaj pe faţă, mă aliniez şi pornesc. După o oră de patrulare, cerul începe să se lumineze, făcîndu-i pe soldaţi să se culce la pămînt şi să-şi închidă ochelarii.
Acest interval dintre noapte şi zi este periculos, iar soldaţii aşteaptă în poziţie defensivă pînă ce ochii li se adaptează la lumina naturală. Puteam zări deja căsuţele strîns înghesuite din cătunul Daeseong-dong, unica aşezare sud-coreeană îngăduită în  interiorul Zonei Demilitarizate. La ferestre, nici o lumină. Cei 225 de locuitori din Daeseong-dong trăiesc permanent în stare de asediu: li se dă stingerea la 23:00 şi sînt consemnaţi în case pînă în zori.
“Uite, acolo e inamicul.”, îmi spune un soldat din faţa mea, dînd din cap spre un turn de beton care se înalţă dincolo de linia de demarcaţie, la mai puţin de 50 de metri de noi. Soldaţi nord-coreeni, în uniforme maro, se înghesuie la ferestre, privind prin binocluri şi fotografiindu-ne de parcă am fi cine ştie ce animale rare.
“E OK, noi vrem să ne vadă – îmi şopteşte căpitanul Davis. Aceste patrule le spun nord-coreenilor: sîntem aici, sîntem înarmaţi şi nu ne e frică de voi.”
În lumina zorilor putem vedea satul nord-coreean Kijongdong, singurul din  ZDM – o aglomerare ordonată de clădiri străjuite de un catarg de drapel înalt cît 52 de etaje, circa 160 m înălţime,  cel mai înalt catarg din lume. Un vînt puternic şi rece, un salut din Siberia, de-abia dacă înfioară uriaşul steag roşu-alb-albastru, nord-coreean, de 275 de kilograme. Mi s-a spus că revista Soldier of Fortune ar plăti serios pentru o bucată din acest steag.
Atitudinea ostentativ agresivă a patrulei noastre este futilă: în acest sat, populaţia este zero. Clădirile luxoase care se văd nu sînt altceva decît nişte decoruri de film, cu ferestre pictate. Kijongdong, poreclit de militarii americani şi sud-coreeni “Satul Propagandei”, a fost construit în anul 1950 ca să-i ademenească pe dezertori să treacă dincolo, spre luxul nord-coreean. Pînă acum, nu s-a oferit nimeni…

Soarele se ridică dincolo de orizont, iar cîrduri răzleţe de gîşte şi raţe trec peste noi, grăbindu-se spre cîmpuri. Soldaţii nu par să le bage în seamă. Ei îşi încheie patrularea posaci şi tăcuţi.
Armistiţiul a mai rezistat încă o noapte în Zona Demilitarizată, iar dimineaţa aduce cu ea un sentiment de pace. Cînd mă întorc la Bonifas,  maiorul Kim Bong Su, un ofiţer superior coreean, mă avertizează că această linişte nu trebuie să ne păcălească. “Nord-coreenii sînt acelaşi sînge cu noi, însă ei reprezintă inamicul. Ei au tot timpul  arma îndreptată spre inimile soldaţilor mei.”
Primele ore petrecute în Zona Demilitarizată mi-au arătat cam cum văd militarii situaţia: o bătălie a băieţilor buni contra băieţilor răi, în care pe fiecare îl mănîncă degetul să apese pe trăgaci. Însă, aşa cum nici “Satul Propagandei” nu este ce pare a fi, din cînd în cînd, starea de război din Zona Demilitarizată pare şi ea stranie şi ireală, de parcă soldaţii ar fi actori ai unui parc cu temă istorică – un fel de WarLand -, iar această senzaţie este cu atît mai deconcertantă cînd dau buzna turiştii. Două ore după ce plutonul sud-coreean s-a retras în cazarmă, autocare cu turişti încep să se scurgă spre bază, aducînd vizitatori frivoli, nerăbdători să cumpere bucăţele din sîrma ghimpată a zonei sau şepci cu deviza Taberei Bonifas: “În faţa tuturor”.
}ăranii din Daeseong-dong continuă să recolteze orezul. Străbat orezăriile cu combinele şi ignoră escorta înarmată. Numai urmaşii locuitorilor de dinainte de război au dreptul să locuiască aici, împreună cu familiile lor, în Daeseong-dong. La marginea unui cîmp de aici am întîlnit-o pe Kim Ok Ja. Purta o haină groasă, vătuită şi nişte cizme de cauciuc pline de noroi. Prima dată a venit aici cînd o peţitoare a prezentat-o viitorului ei soţ. “Cînd m-am mutat aici, în 1972, mă speria faptul că voi locui atît de aproape de Coreea de Nord.” – spune doamna Kim privindu-şi soţul care conduce treierătoarea peste cîmp. “Cred că nici nu mi-am dat seama că asta era de fapt linia frontului. Ştiam însă că soţul meu este un bun fermier.”
Într-adevăr, un fermier bun şi, mai mult, unul care face profit. Datorită suprafeţei relativ mari a fermelor (cam 9 hectare) şi datorită faptului că locuitorii satului nu plătesc taxe, fermierii din Daeseong-dong cîştigă, în medie, vreo 53.600 $ pe an, mai mult decît dublul venitului oricărui cultivator de orez din Coreea de Sud. În plus, băieţii din sat sînt scutiţi de serviciul militar, obligatoriu pentru orice alt bărbat coreean. Există, desigur, şi dezavantaje: camuflajul din fiecare noapte, escortele înarmate şi, din cînd în cînd, ameninţări sporadice ale intruşilor nord-coreeni.
În casa sa, cu un singur etaj, cu ridichi şi ardei iuţi aşezate pe podea, la uscat, Kim Kyong Min mi-a povestit cum, în urmă cu cîţiva ani, un pluton nord-coreean i-a răpit mama şi fratele în timp ce culegeau ghindă. Au fost reţinuţi patru nopţi, după care au fost eliberaţi. “Habar n-am de ce i-au luat soldaţii -mi-a spus domnul Kim. Din fericire, mama mea a fost tratată bine.”
Domnul Kim, originar din Daeseong-dong, nu are resentimente legate de această răpire. Ignoră de asemenea muzica şi lozincile care se aud din difuzoarele nord-coreene. “Nici măcar nu le mai bag în seamă – rîde el. Ia să  vedem ce zic acum.” Priveşte în gol, ascultînd vocea care se aude prin pereţii casei sale. “Spune: Acesta este paradisul. Veniţi aici şi veţi primi orez pe săturate.” Zîmbeşte şi-şi toarnă o ceaşcă de ceai.
Sînt convins că, pînă una-alta, în Seul –  metropola cu 10 milioane de locuitori aflată în apropiere – nimeni nu stă în casă în această dimineaţă, de teama celor 500 de piese de artilerie aţintite asupra oraşului. De fapt, în decembrie anul trecut, sud-coreenii l-au ales preşedinte pe Roh Moo Hyun, un fost avocat laburist, care a sugerat în timpul campaniei sale că Statele Unite, cu trupele lor staţionate în ţară şi cu retorica “Axei Răului” promovată de Administraţia Bush, nu fac decît să despartă şi mai mult cele două state coreene. Victoria lui Roh arată că mulţi sud-coreeni ar dori să se împace cu cei pe care îi consideră mai degrabă nişte rude ciudate, înnebunite după arme, dar, în principiu, inofensive.

La 26 de kilometri sud de Zona Demilitarizată, într-un buncăr cu vreo 550 de tone de beton deasupra, căpitanul Bill Brockman, din Divizia a  Doua de Infanterie a Statelor Unite, îşi face cu prisosinţă datoria de a speria auditoriul în legătură cu ceea ce se află la nord de frontieră. Îmbrăcat în uniformă de camuflaj, căpitanul Brockman a invitat ziariştii în sala de operaţiuni a Bazei Red Cloud din oraşul Uijeongbu, cartierul general al diviziei, pentru un briefing privitor la Coreea de Nord. “Avem de-a face cu o forţă  formidabilă, una dintre cele mai mari armate din lume – spune el. Coreea de Nord are o armată de peste un milion de soldaţi, din care 70% pot trece graniţa în 12 ore. Sîntem în raza  a 10.000 de guri de foc, suficient cît să-i ruşineze pe Stalin şi pe Napoleon.”
În următoarea oră, căpitanul Brockman ne descrie tertipuri nord-coreene: submarine capabile să debarce trupe; tunele de infiltrare săpate pe sub zona demilitarizată, patru descoperite pînă acum; “celule latente” de terorişti în Coreea de Sud şi, cele mai înspăimîntătoare, între 700 şi 1000 de rachete balistice capabile să poarte încărcături biologice, chimice şi chiar nucleare. Ameninţarea Coreei de Nord poate merge şi mai departe, avînd în vedere că ea dispune de rachete cu rază lungă de acţiune, capabile să atingă coasta de vest a Statelor Unite.
“Într-o confruntare, echipamentul nostru este mai bun decît al lor.”  – spune căpitanul Brockman, referindu-se la armamentul forţelor americane şi sud-coreene, care numără 690.000 de soldaţi. “Marele avantaj al inamicului îl reprezintă dimensiunea sa. El ar putea trece  graniţa în valuri succesive.”
Puţini analişti militari se aşteaptă la un atac masiv din partea Coreei de Nord; ar fi un act  sinucigaş, dat fiind faptul că, probabil, un contraatac le-ar transforma ţara în ruine. Un nou război coreean ar face sute de mii, dacă nu milioane de victime în regiunea, dens populată şi vitală din punct de vedere economic, a Coreei de Sud din apropierea Zonei Demilitarizate. Chiar şi fără a folosi arme de distrugere în masă, el ar putea provoca milioane de refugiaţi.
Chiar şi dacă un nou război coreean e de neimaginat, ceea ce ţine trupele din Zona Demilitarizată în stare de alertă maximă este cea mai mare ameninţare a Coreei de Nord: imprevizibilul său conducător. Kim Jong Il, un dictator secretos şi nemilos, obsedat de cultul personalităţii, conduce una dintre cele mai închise societăţi din lume. O ţară de 23 de milioane de locuitori s-a prăbuşit economic sub conducerea sa. Experţii estimează că cel puţin 2,5 milioane de nord-coreeni au murit de foame în ultimii 10 ani. Şi totuşi Coreea de Nord îşi investeşte majoritatea veniturilor sale, şi-aşa puţine, în cheltuieli militare. Datorită unei ostilităţi înnăscute faţă de lumea înconjurătoare şi fricii lui Kim Jong Il faţă de un atac al Statelor Unite, Coreea de Nord va continua probabil să-şi sporească uriaşul arsenal, ca singura carte pe care o mai poate juca.
În interiorul buncărului, căpitanul Brockman conchide: “Situaţia asta chiar atîrnă de un fir de păr şi se poate inflama în orice moment. Dacă economia nord-coreeană se prăbuşeşte, atunci s-ar putea ca liderii nord-coreeni să adopte o mentalitate de genul “foloseşte-ţi armele sau le pierzi”. Aşa că ne întrebăm: oare va recurge Coreea de Nord la distrugere în loc să se macine în tăcere, ca Germania de Est?” Întrebarea sa pluteşte în aer ca un nor radioactiv…
În ciuda atmosferei belicoase intens politizate – şi a discursurilor bavuroase lansate ca nişte petarde în taberele militare şi în posturile de pază -, la ora actuală confruntările au loc exclusiv într-o enclavă de 800 m lăţime, Panmunjon – aşa-numitul “sat al armistiţiului”, acolo unde părţile beligerante se întîlnesc pentru convorbiri.

Cel mai cunoscut incident de aici a avut loc în anul 1976, cînd soldaţii nord-coreeni, supăraţi de o operaţiune de defrişare făcută lîngă unul dintre turnurile lor de pază, au ucis în bătaie doi ofiţeri americani, lovindu-i cu cozile topoarelor. În 1984 a avut loc un schimb de focuri de 30 de minute, atunci cînd soldaţi nord-coreeni au trecut frontiera, urmărind un dezertor. Într-o jumătate de secol de hărţuieli, în întreaga Zonă Demilitarizată şi-au pierdut viaţa 90 de americani, 394 de sud-coreeni şi cel puţin 889 de nord-coreeni.
Numit şi  Zona Comună de Securitate, Panmunjon nu reprezintă cu mult mai mult decît o grupare de săli de conferinţă rudimentar mobilate, tăiate în două de Linia de Demarcaţie. Acum 50 de ani, reprezentanţii militari ai Chinei, Coreei de Nord şi Naţiunilor Unite au semnat aici armistiţiul care a pus capăt războiului coreean. Astăzi, Panmunjon este singurul loc din Zona Demilitarizată în care delegaţi din Coreea de Nord şi din forţele Naţiunilor Unite se întîlnesc pentru a discuta probleme militare, politice şi logistice.
Altfel ai putea crede că Panmunjon este un loc decent, pentru oameni mari. Nici vorbă, ne spune locotenentul Chris Croninger, de la Centrul de Comandă al ONU, “este ca o curte a şcolii în care doi golănaşi se provoacă unul pe altul şi încearcă să-şi scoată ochii”.
La Panmunjon, regulile jocului pun accent pe bătălia psihologică avînd ca scop – intimidarea adversarului. Fiecare din cele două părţi bombardează dealurile din faţa sa cu muzică patriotică şi mesaje înregistrate. Un panou uriaş din partea nord-coreeană avertizează – cu caractere coreene, pe care puţini americani le pot citi – “Yankeilor, plecaţi acasă!”. O dată, într-una din sălile lor de conferinţă, nord-coreenii au scurtat cu cîţiva centimetri picioarele scaunelor pe care urmau să stea partenerii lor de negocieri, în aşa fel încît, la masa tratativelor, aceştia să arate mici şi caraghioşi. Altă dată, atunci cînd nord-coreenii s-au prezentat la o întîlnire cu puştile lor AK-47 vizibil îndesate sub mantale, o violare clară a termenilor armistiţiului, americanii au decis să nu-i provoace. În schimb, s-au distrat copios încingînd camera pînă la o temperatură de-a dreptul tropicală, doar ca să-şi vadă adversarii, îmbrăcaţi gros ca să nu li se vadă armele,  agitîndu-se şi transpirînd.
Locotenentul Charles Levine e un tip înalt şi deşirat din Carolina de Sud, care în 1998 a părăsit o trupă rock pentru a se înrola în armată. Mă însoţeşte la Panmunjon ca să urmăresc războiul psihologic. Ocazia aleasă este o “repatriere a corpurilor”, care se referă la cadavrele a patru nord-coreeni pe care apele rîurilor le-au purtat în sud. Erau oare pescari, soldaţi, spioni? Levine nu ne poate spune.
Privim pe fereastră momentul în care oficialii Crucii Roşii sud-coreene trec sicriele soldaţilor nord-coreeni. Însă de-abia dacă mă pot concentra asupra transferului propriu-zis. Nu-mi pot lua ochii de la soldaţii nord-coreeni care ne fixează de dincolo de geam, de la o distanţă atît de mică, încît le putem vedea micile insigne roşii cu Kim Jong Il de pe piepturi. “Ca vizitator nu ai voie să faci nici un gest sau să comunici în vreun fel cu nord-coreeni. Tot ce vor aceştia e să provoace incidente.”, mă avertizase locotenentul Levine. Ceea ce nu-l opreşte însă să arunce la rîndul său nişte priviri crunte. Îl văd de asemenea pe maiorul Kim, ofiţerul sud-coreean pe care l-am intervievat, mergînd în lungul liniei de demarcaţie (formată aici dintr-o fîşie de beton strecurată printre clădiri) şi aruncînd priviri de coşmar spre soldaţii nord-coreeni, care îi răspund la fel.
Te întrebi dacă nu cumva îşi exersează acest gen de priviri în oglindă. De fapt, soldaţii de la Panmunjon sînt aleşi ca să intimideze. Sud-coreenii de aici trebuie să aibă o înălţime de cel puţin 1,7 m, cu 5 centimetri peste media naţională; de asemenea, ei trebuie să deţină o centură neagră într-una din artele marţiale. Americanii trimişi la Panmunjon sînt aleşi încă de la sosirea pe aeroport, selectaţi în funcţie de înălţime (1,80 m sau mai mult) şi de aspectul fizic. Soldaţii nord-coreeni, la rîndul lor, nu sînt nici ei nişte stîrpituri – sînt drepţi ca bradul, au nişte priviri metalice şi se numără printre cei mai bine hrăniţi oameni din această ţară ameninţată de foamete.

În afara zonei demilitarizate începe să-şi facă apariţia armamentul greu. “Zona de Control al Civililor” – o denumire oarecum blîndă -, o suprafaţă de vreo 1.530 km2, colcăie de tancuri, elicoptere de atac, lansatoare de rachete şi trupe care fac manevre. Aici m-am simţit uneori ca şi cum aş fi nimerit în plină lovitură de stat militară. Tancuri care uruiau pe străzile principale, infanterişti mărşăluind pe drumurile de ţară, urmaţi de jeep-uri care transportau mitraliere gata de luptă, soldaţi care ne priveau din adăposturi. Nimeni nu făcea cu mîna.
Trupele şi armamentul sînt concentrate în regiunea agricolă aflată la nord de Seul, atît în interiorul, cît şi în exteriorul Zonei de Control al Civililor, în aşa-numitele coridoare de invazie Munsan şi Cheorwon – “bulevarde” de teren nivelat care, de secole, au servit drept rute de atac spre sud. Dintr-un elicopter american de transport Black Hawk se pot vedea clar taberele şi armamentul sud-coreenilor plasate în aproape fiecare vale sau ogaş din lungul vechilor coridoare de luptă. Cei 15.000 de soldaţi americani ai Diviziei a Doua de Infanterie sînt staţionaţi aici în 17 tabere.
Timp de o săptămînă, personalul armatei americane ne-a plimbat în această regiune pe mine şi pe fotograful Mike Yamashita cu microbuzul, cu jeep-ul sau cu elicopterul, ca să vedem trupele  echipate, antrenîndu-se pentru război. Într-o noapte am privit de pe vîrful unui deal cum elicopterele Apache, echipate cu rachete antitanc, survolau un sat şi trăgeau la ţintă cu simulatoare laser. În altă zi, medicii se antrenau transportînd răniţi pe sub sîrma ghimpată, în vreme ce lunetiştii trăgeau în ei. Exerciţiul, de cea mai mare anvergură, a implicat peste 600 de soldaţi din Batalionul de Infanterie 506, de la Tabăra Greaves, care au simulat un atac aerian în interiorul Zonei de Control al Civililor. Noaptea, elicoptere Black Hawk au paraşutat trupe în ceea ce ofiţerii numesc “ţara dinozaur” – un teritoriu dur şi accidentat -, unde soldaţii aveau misiunea de a elibera înălţimile de forţele inamice (interpretate în acest caz, destul de convingător, de soldaţi americani cu uniformele purtate pe dos). La cîteva ore după ivirea zorilor, un tir  intens (cu cartuşe oarbe) s-a dezlănţuit de pe un deal din apropiere. }ipete şi blesteme au sfîşiat aerul în timp ce comandantul unui pluton încerca să-şi direcţioneze oamenii. Mortierele au început să bubuie, iar norii galbeni ai bombelor fumigene s-au îndreptat spre o seră, gonind un ţăran – unul adevărat! – care ieşise să vadă de ce se dezlănţuise potopul.
Nimeni nu i-a dat nici o atenţie ţăranului exasperat. Pentru militari, civilii nu prea au ce căuta în zonele de securitate – regiuni geografice definite şi controlate de ei. Pentru generali, terenul este, pur şi simplu, un cîmp de luptă. Crestele sînt puncte strategice din care inamicul poate fi mitraliat. Văile sînt căi de invazie pentru tancuri. Rîurile funcţionează ca bariere.
În ultimul timp, alte persoane, civilii, privesc Zona Demilitarizată – pe care o văd cu alţi ochi. În weekend-uri, bătrînii sud-coreeni se adună la “Podul Prieteniei” de peste rîul Imjin şi privesc dincolo, peste zonă, către munţii din Coreea de Nord. Şi văd tot pămînt natal.
Războiul Coreei a împărţit familiile a peste 7 milioane de oameni, dintre care mulţi au fugit spre sud pentru a scăpa de regimul comunist. Din 1953, Coreea de Nord a întrerupt orice comunicaţii, prin poştă sau telefon, ca şi orice călătorii. După o întîlnire la nivel înalt, din anul 2000, liderii celor două state au permis o scurtă reuniune simbolică a 1.200 de familii. Alte peste 100.000 de persoane se află pe liste de aşteptare. În societatea sud-coreeană de azi există o dorinţă aproape tribală de reunificare, o moştenire de 13 secole de istorie de-a lungul cărora Coreea a fost o entitate politică unitară terminîndu-se în 1945.
Această dorinţă de reunificare ajunge chiar şi la santinelele din foişoarele înşirate de-a lungul Zonei Demilitarizate. Undeva, în munţii din centrul ţării, cu faţa vopsită în negru, după practica artelor marţiale, sergentul Kim Seung Whan recunoaşte că nu este prea încîntat de ideea de a lupta cu nord-coreenii. “Sînt fraţii noştri – spune el -, şi totuşi sînt, în acelaşi timp, inamicii noştri. }i se rupe inima!”
Investitorii privesc, de asemenea, cu atenţie la Zona Demilitarizată, în special la regiunile joase din vestul şi din estul acesteia, pe care le văd ca posibile coridoare pentru dezvoltarea comerţului şi turismului. Recent, ambele guverne au dezactivat două cîmpuri minate din interiorul Zonei Demilitarizate, pentru reconectarea a două căi ferate, închise din timpul războiului, care să facă legătura între Nord şi Sud. După 50 de ani, în februarie s-a deschis primul drum rutier care trece frontiera, pentru a aduce turişti sud-coreeni la Muntele Kumgang, o aglomerare de piscuri sacre din Nord (vezi articolul din paginile 22-23).
Însă viziunea cea mai fascinantă – şi, în acelaşi timp, utopică – este cea a conservaţioniştilor. Ei privesc luncile celor cinci rîuri care străbat Zona Demilitarizată sau Munţii Taebaek – un labirint împădurit de vîrfuri de circa 1.500 m înălţime din apropierea coastei estice – şi văd parcuri internaţionale ale păcii, rezervaţii naturale sau  sanctuare pentru speciile rare.
Unul dintre puţinele lucruri bune pe care le-a adus acest armistiţiu de 50 de ani, scutul de protecţie ridicat în jurul Zonei Demilitarizate şi zonele sale tampon, a fost conservarea, fără intenţie, a celei mai mari suprafeţe de teren neexploatate economic – aproape 2.500 km2 – din Coreea de Sud, una dintre cele mai dens populate ţări ale lumii. Şi totuşi cea mai mare parte din viaţa sălbatică rămîne în afara zonei. Ca să vadă vedetele sălbatice din Zona Demilitarizate – două specii rare de cocori asiatici care iernează în bazinul Cheorwon – vizitatorii trebuie să ceară mai întîi autorizaţie autorităţilor militare.
Însă pînă ce tensiunile se vor mai relaxa la frontieră, perspectivă destul de îndepărtată, singurele binocluri de mare putere care vor fi permise în interiorul zonei nu vor fi cele ale pasionaţilor de păsări, ci cele ale soldaţilor din sutele de turnuri de pază. Pe creasta bătută de vînt a unui munte din centrul Zonei Demilitarizate, un ofiţer sud-coreean mi-a înmînat binoclul său pentru a putea observa mişcările a doi soldaţi nord-coreeni care ieşiseră din turnul lor de pază. “Nu au nici un fel de sursă de încălzire – mi-a spus ofiţerul. Cred că au ieşit afară ca să se încălzească la soare.”

Tot în munţii aceştia, o altă forţă, reprezentată de un singur individ, biologul amator Lim Sun Nam, mă ajută să privesc Zona Demilitarizată şi altfel decît ca pe o tabără de război. În ultimii cinci ani, Lim, un fost cameraman TV, s-a angajat într-o misiune donquijotescă: să dovedească existenţa în Coreea de Sud a tigrilor siberieni – simbol tradiţional al Coreei unificate. Oficial, tigrii n-au mai fost semnalaţi în sudul peninsulei de cel puţin o jumătate de secol. Însă, după luni de drumeţii şi camping solitar în zona înaltă de la nord de Hwacheon, la doar cîţiva kilometri sud de Zona Demilitarizată, Lim a găsit cîteva indicii incitante: urme de labe de tigru în zăpadă, trunchiuri de copaci zgîriate de gheare de mari dimensiuni, resturi de porci sau vaci sfîşiate de un prădător puternic, povestiri ale localnicilor şi răgete care “semănau cu un motor de motocicletă ambalat”.
Lim, un bărbat scund şi puternic, tuns în stil militar, urcă rapid un versant abrupt, încercînd să ajungă pe creastă înainte de apus pentru a schimba filmul şi bateria unei camere dotate cu senzori de mişcare. Aceasta a fost plasată în apropierea locului în care a găsit cîteva vaci sfîşiate. Lim nu se îndoieşte că există o familie de tigri care trăieşte în aceşti munţi. Visul său este să-i convingă pe militari să deschidă o breşă de 500 de metri lăţime în gardul Zonei Demilitarizate care să permită tigrilor din Nord şi Sud să se întîlnească şi să se împerecheze. Mai întîi însă, trebuie să vadă un tigru şi să-l fotografieze.
În întunericul care se lăsa, poveştile lui Lim despre tigri şi despre isprăvile lor de vînătoare au început să mă înspăimînte. Eram deja cu nervii întinşi, după săptămîni de viaţă în atmosfera tensionată a ZDM. În timp ce Lim îşi camufla camera, am zărit o lumină strălucitoare apărînd pe creasta dealului.

“Uite un reflector,” i-am şoptit, eu gîndindu-mă fie la sosirea unui militar, fie la o nouă noapte de manevre. “Nu, prietene – a rîs Lim – e doar luna care răsare…” Şi, brusc, uit de ZDM. În noaptea asta sînt în ţara tigrilor. În mijlocul sălbăticiei. În noaptea asta, chiar şi pentru o clipă, sînt într-un loc paşnic.

Text: Tom O’Neill

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iulie 2003)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*