Arabia Saudită, un regat la răscruce

Respectînd protocolul, prinţul Mishaal bin Abdul Aziz sărbătoreşte sfîrşitul unui festival al cămilelor din Hafar al Batin prin ardha, un dans al săbiilor. Fotografii: REZA

 

 

Prinşi între tradiţiile străvechi şi modernitate, saudiţii  îşi caută echilibrul în lumea de după 11 septembrie.

Text: Frank Viviano

La amiază, străzile din centrul oraşului Jeddah sînt pustii, liniştite, aproape goale. Rar trece cîte cineva. Este al doilea oraş ca mărime al Arabiei Saudite, motorul ei comercial, cel mai aglomerat port şi metropola cea mai cosmopolită. Dar acum, în timpul lunii sfinte a Ramadanului, orice plăcere a simţurilor – inclusiv mîncatul şi băutul – este interzisă din zori pînă la răsăritul stelelor, iar saudiţii stau acasă ca să se roage, să postească sau să tragă un pui de somn în răcoarea şi penumbra caselor lor. Ziua, afară nu se vede ore întregi nici un semn de viaţă, nu se mişcă decît briza uşoară şi valurile de aer încins care se ridică din asfalt, în arşiţa soarelui arab.
Noaptea, altfel stau lucrurile.
De îndată ce soarele dispare dincolo de orizont, Arabia Saudită urbană se aruncă frenetic în întîlniri, cumpărături şi ospeţe pantagruelice. În timpul lunii sfinte, este foarte greu să găseşti un meniu à la carte în restaurantele din Jeddah; de bază sînt bufetele de Ramadan, unde mănînci cît poţi. Sînt deschise toată noaptea, iar mesele gem sub greutatea grătarelor de vită de aproape un kilogram, a platourilor cu munţi de homari şi a hălcilor de miel, de cîte 15 kilograme, la proţap.
La trei dimineaţa, kilometri întregi de străzi devin un imens blocaj de maşini, care se îndreaptă spre mall-uri deschise pînă la răsărit. Jeep-urile, mai macho, sînt preferate de tinerii cu stare, maşinile Lincoln şi Chevrolet – de părinţii lor. În mall-uri, magazinele duduie de muzică rap şi tehno de pe casete video, iar vînzătorii îşi strigă oferte de televiziune prin satelit – teoretic ilegală în Arabia Saudită, dar cu un succes care a făcut ca antenele parabolice să fie omniprezente pe acoperişurile din oraşele saudite.
De-a lungul elegantei străzi Tahliyah, maşinile se plimbă încoace şi-ncolo, pline cu puştani cu şepcile de baseball purtate şmechereşte, cu cozorocul pe ceafă şi care flirtează cu adolescentele din maşini cu şoferi angajaţi.
În timp ce urmăresc scena alături de „Hassan“ (un pseudonim), ghidul meu de 18 ani, un Chevrolet trece încet pe lîngă un Jeep Cherokee şi o hîrtie zboară ca fulgerul între cele două maşini.
„Ce-a fost asta?“ – mă interesez.
„Se «dau numere» – îmi explică Hassan. O fată îşi scrie numărul de mobil pe o hîrtiuţă, o mototoleşte şi o aruncă unui băiat. Apoi aşteaptă să fie sunată.“
Dar aceste flirturi, cu ploaia de ghemotoace de hîrtie şi întîlnirile pe celular, au o notă specific saudită. Fetele sînt încă acoperite din cap pînă-n picioare de veşmîntul negru cunoscut sub numele de abaya, cu feţele ascunse sub văl.
„Altfel pot fi prinse de mutawaeen“ – spune Hassan, referindu-se la poliţia religioasă, instrument al unui sistem teocratic, bazat pe lege şi ordine, care funcţionează de peste o mie de ani.
Jeddah la miezul nopţii este întruchiparea paradoxului saudit contemporan amplificat, a schimbărilor care au zdruncinat în doar cîteva decenii societatea rămasă extrem de conservatoare din secolul al VII-lea pînă în secolul al XXI-lea.
Miza este peste orice închipuire, căci Arabia Saudită nu este doar o ţară tradiţionalistă care se confruntă cu schimbarea. Deţinătoare a oraşelor sfinte ale lumii musulmane, Mecca şi Medina, ea este custodele islamului şi gazdă spirituală a celor 1,3 miliarde de musulmani din întreaga lume.
Condusă de o monarhie tribală şi guvernată de sharia, sau legea islamică, Arabia Saudită deţine 25% din rezervele cunoscute de petrol ale lumii, ceea ce face ca familia sa regală să fie extrem de opulentă, influentă şi detestată.
Aici este, de asemenea, locul naşterii lui Osama bin Laden şi a 15 dintre teroriştii de la 11 septembrie, o naţiune bîntuită de ameninţarea mişcării Al-Qaida a lui bin Laden şi de atacuri teroriste, cum a fost atentatul cu bombă din capitala Riad, de acum cinci luni, care a ucis 34 de persoane, saudiţi şi străini deopotrivă.
Astăzi, Arabia Saudită se află în centrul unei efervescenţe culturale şi geopolitice. Ceea ce se întîmplă cu saudiţii îmbogăţiţi din petrol care se luptă cu propriile confuzii, în inima islamului, nelinişteşte întreaga planetă.
Iată ce m-a adus în Arabia Saudită şi de ce, într-o dimineaţă de iarnă, mă aflam, alături de doi tovarăşi de drum saudiţi, într-o maşină care urca spre est, către provincia Al Bahah, una dintre regiunile cele mai obscure ale regatului.
Drumul de munte ce pleacă de la Marea Roşie şerpuieşte printre puncte de control, trei pe doar 20 de kilometri. Pe cînd ajungeam la Al Bahah, capitală de provincie, s-a lăsat cea mai deasă ceaţă pe care am văzut-o vreodată. Al Bahah e un oraş cu aspect suprarealist, în care cafenelele şi restaurantele sînt ţinute de bucătari afgani, bărbierii şi mecanicii sînt indieni şi turci, iar taxiurile sînt conduse de egipteni şi pakistanezi.
„Saudiţilor nu le place aici, domnule – mi-a spus un taximetrist din Peshawar. E prea umed şi prea frig şi nici o muncă nu le convine.“
Guvernul apreciază numărul muncitorilor străini din Arabia Saudită la peste şase milioane – aproape jumătate din populaţia de vîrstă activă din regat. Printre ei se numără şi o clasă de elită, formată din medici, ingineri, cercetători şi manageri, care primesc case luxoase, salarii stratosferice şi două luni pe an de vacanţă plătită pentru slujbele lor din Riad, Jeddah sau Dhahran.
Zone ca Al Bahah sînt însă teritoriul miilor de muncitori din lumea a treia, o sursă inepuizabilă de şoferi de camion şi lucrători în fabrică, salahori şi servitori, vînzători şi secretare, care se bucură de slujbele pe care atîţi tineri saudiţi nu le vor.
Tineri plictisiţi, cu prea mult timp liber la dispoziţie – aşa se privesc saudiţii înşişi –, sămînţa crizei sădite la încleştarea dintre modernizarea de împrumut şi tradiţiile în pericol – aflată la baza multor altor crize.
„Teroriştii au fost un rezultat direct al eşecurilor noastre pe plan social, o generaţie care n-are nici cea mai vagă idee despre muncă şi respect pentru rezultatele ei, crescută într-un sistem care a funcţionat ca un stat de ajutor social – mi-a spus un înalt oficial al guvernului. Le-am permis să crească într-un răsfăţ fără sens, pînă cînd, tot încercînd să se regăsească pe ei înşişi, au ajuns la extremiştii lui bin Laden.“
Saudiţii pretind că Al-Qaida recrutează deliberat tineri alienaţi din regat. Scopul lui bin Laden, cred ei, e să răstoarne familia regală, convingînd parţial Vestul că principala sa sursă de petrol este fatalmente infectată de extremism.
„Nebunii de vîrsta mea care spun «Ar trebui să mergem să-i omorîm pe americani» sînt probabil unu sau doi la sută“ – a declarat „Mustafa“, un tînăr de 22 de ani pe care l-am întîlnit la Jeddah, pe cînd treceam în revistă viaţa de noapte din timpul Ramadanului.
Dar Mustafa, ca mulţi alţii de vîrsta lui, nu are slujbă şi nici vreo ambiţie evidentă. Rata şomajului printre saudiţi este estimată la peste 15% şi atinge 30% în rîndul tinerilor între 20 şi 24 de ani. În fiecare an, 340.000 de bărbaţi saudiţi concurează pentru cele 175.000 de posturi disponibile. Cei respinşi îngroaşă rîndurile celor plictisiţi, irosindu-şi zilele şi nopţile ca nişte adolescenţi întîrziaţi, bătînd mall-urile, schimbînd telefoane şi colindînd străzile. Soluţia ar părea evidentă: înlocuirea muncitorilor străini cu saudiţi. În cadrul politicii cunoscute sub numele de saudizare, guvernul tot încearcă să facă acest lucru de la mijlocul anilor ’80. Statul oferă împrumuturi mari, fără dobîndă, oricărui cetăţean care doreşte să pornească o afacere pe cont propriu şi le plăteşte salarii studenţilor care aleg o pregătire vocaţională. Scopul propus e înlocuirea a 60% din forţa de muncă străină cu cea locală, într-o mulţime de posturi, de la şofer de taxi pînă la director administrativ. Dar după două decenii de aplicare a politicii, străinii continuă să reprezinte peste 90% din angajaţii sectorului privat al regatului.
Acum, spun economiştii, ceva trebuie să se schimbe, începînd cu sistemul educativ, care nu corespunde cerinţelor industriei moderne. „Companiile care vin la noi au nevoie de muncitori calificaţi, absolvenţi cu studii economice, ingineri şi tehnicieni“ – explică Nasser Salih al-Homoud, director al unui birou de plasare a forţei de muncă din Buraydah, o liniştită aşezare de fermieri, din centrul Arabiei Saudite, cu 350 de mii de locuitori, dar cu puţini saudiţi calificaţi.
Unul din clienţii lui este Abdulrahman al-Ali, de 25 de ani. „Încerc de un an de zile să-mi găsesc de lucru“ – mi-a povestit el. Problema lui sînt studiile: ca mulţi alţi tineri saudiţi, al-Ali are o licenţă în filozofie islamică.
Punctul de răscruce al istoriei saudite poate fi definit cu exactitate: 3 martie 1938, oraşul Dammam din Golful Persic, unde, după 15 luni de foraj, inginerii americani au dat în exploatare primul puţ de petrol viabil comercial. Asocierea dintre companiile petroliere din Statele Unite şi conducătorul Arabiei Saudite, regele Abdul Aziz ibn Saud, a plasat neexperimentata naţiune pe harta economiei mondiale.

Ibn Saud se lansase în cucerirea Arabiei trei decenii mai devreme. Iniţial, el condusese doar cîteva zeci de oameni împotriva clanului Al Raşid, aflat la putere, care în 1891 îi exilase pe membrii clanului rival al Saud şi preluase controlul asupra regiunii Nadj, la întretăierea drumurilor caravanelor către Riad, şi a regiunii Al Qasim, din nordul ei. Clanul Al Raşid era aliat cu Imperiul otoman, care pe atunci stăpînea coastele Mării Roşii, inclusiv Jeddah, Mecca şi Medina, în timp ce saudiţii se sprijineau pe propriile alianţe. Una era cu adepţii lui Mohamed ibn Abd al-Wahhab, charismaticul reformator religios din secolul al XVIII-lea, a cărui fervoare îi propulsase pe liderii clanului Saud la putere şi îi ajutase să îşi formeze viziunea asupra islamului şi a lumii. Cealaltă a fost cu Anglia, al cărei sprijin în timpul şi după căderea Imperiului otoman, la finele primului război mondial, a făcut posibilă apariţia statului saudit.
Pe parcursul primelor trei decenii ale secolului al XX-lea, forţele şi teritoriile lui Ibn Saud au crescut constant. El a uzat strălucit de campanii militare, dar şi de diplomaţie – inclusiv de alianţe matrimoniale strategice cu alte triburi –, reuşind să extindă regatul pînă la frontierele actuale.
În 1933, la un an după ce Arabia Saudită a fost fondată ca stat, cu capitala la Riad, Ibn Saud a concesionat exploatarea petrolului exclusiv companiei Standard Oil, din California. Din acest parteneriat a rezultat compania Aramco, întreprinderea de stat saudită care controlează acum rezerve de 260 de miliarde de barili de ţiţei şi peste şase mii de miliarde de metri cubi de gaze naturale, asigurînd aproape trei sferturi din venitul naţional al regatului. Această avere uriaşă a finanţat cea mai modernă şi mai bine echipată armată din lumea arabă, un sistem amplu de protecţie socială, o reţea de misionariat religios răspîndită în toată lumea musulmană şi spectaculoasele reşedinţe regale din Beverly Hills, Londra şi din sudul Franţei.
Din momentul în care a fost acordată concesiunea petrolieră, „modern“ în Arabia Saudită a însemnat „modern“ în varianta americană – mai exact, versiunea de larg consum, supradimensionată, pe care o aduceau cu ei petroliştii din Texas. Lăsînd la o parte petrolul, asemănarea a fost, în anumite privinţe, firească. Arabia Saudită, ca şi Texasul, are o lungă porţiune de coastă, foarte umedă, şi o zonă vastă de teren arid în interior, cu temperaturi extreme, de deşert.
Nu se poate descrie şocul creat în acest peisaj – şi în viaţa locuitorilor săi – de descoperirea petrolului. În ultimele şase decenii, Peninsula Arabia a avut parte de mai multe schimbări decît în toate cele 13 secole dinainte. Pînă nu foarte demult, în 1950, Riadul era încă o oază adormită cu 60.000 de locuitori, cei mai mulţi trăind încă în case de chirpici. Explozia preţului barilului de petrol din anii ’70 a adus şi un val de construcţii fără precedent în Orientul Mijlociu. După estimările oficialilor de la Autoritatea pentru Dezvoltarea Urbană, Riadul are acum patru milioane şi jumătate de locuitori şi este pe cale să devină un megalopolis al lumii arabe.
Dar gigantismul de tip texan nu se opreşte aici. În viziunea celor din Riad, o casă modestă – „pentru oameni obişnuiţi“, cum s-a exprimat un oficial de la Dezvoltarea Urbană – măsoară aproape 500 de metri pătraţi, cam de cinci ori mai mult decît o locuinţă de condiţie medie din Europa Occidentală, aducînd mai curînd a palat. Reşedinţe chiar mai mari nu sînt neobişnuite. „Aş dori să vă arăt casa mea cea nouă – mi-a spus la un moment dat un funcţionar guvernamental din Riad. E aproape gata.“ Cînd am ajuns acolo, am crezut că este vorba despre un complex de apartamente; avea peste 2.300 de metri pătraţi şi includea şase clădiri placate de sus pînă jos în marmură roz, de import.
Saudiţii susţin că au nevoie de spaţiu – în parte pentru că într-o casă locuiesc de obicei pînă la patru generaţii şi pentru că rata natalităţii este extrem de ridicată. Populaţia regatului a explodat de la 6,2 milioane în 1970 la 24 de milioane în 2003, una dintre cele mai rapide creşteri demografice din lume. În medie, o femeie saudită face mai mult de şase copii.
Aceştia se nasc într-o societate aparent tăcută sau care, în cel mai bun caz, vorbeşte doar cu vocea oficială a unui stat autocratic. Privind mai îndeaproape, am descoperit că Arabia Saudită este, chiar şi în cele mai îndepărtate aşezări deşertice, un Babel de opinii divergente.
La 515 kilometri sud de Riad, dunele înalte marchează extremitatea vestică a Rub al Khali – Zona Pustie, deşertul nesfîrşit pe care beduinii îl numesc simplu Nisipuri. Însă pentru tribul Yam, care locuieşte aici, zona nu este pustie. Din cele mai vechi timpuri, aceşti beduini au traversat Nisipurile, 580.000 de kilometri pătraţi de deşert, în căutarea apei şi hranei pentru cămile şi oi.
Zafer al-Fahd a fost crescut într-unul din corturile negre ale tribului Yam, care, în săptămîna cînd m-am aflat în Zona Pustie, erau ridicate lîngă un post de observaţie al paznicilor. La 27 de ani, Zafer nu trăise experienţele contradictorii ale Ramadanului din oraşele saudite şi spunea că nici nu îşi doreşte. „Nisipurile sînt de ajuns pentru orice bărbat“ – mi-a spus el.
Abia se crăpase de ziuă. În timp ce Zafer făcea focul la gura cortului ca să alunge răcoarea dimineţii şi să pregătească masa, adolescenţii băteau ritmul în piuliţele de bronz în care măcinau cafeaua. „Inima mea e liniştită în Nisipuri – a continuat el. Știu să desluşesc vînturile deşertului cînd mîn animalele. Știu să-mi găsesc noaptea drumul printre dune mergînd după al-Jedi: «steaua caprei», cea de-acolo“ – a spus el, arătînd spre cer către Steaua Polară.
Nu există statistici credibile asupra numărului de beduini care duc o viaţă absolut nomadă. Acum o jumătate de secol, cea mai bună aproximare presupunea că circa 30% din populaţie, adică 2 milioane de oameni, era nomadă prin deşert. După estimările etnologului saudit Ali al-Ambar, în prezent cifra a scăzut cam  la 600.000.
Un număr mult mai mare de oameni au devenit ceea ce al-Ambar numeşte „seminomazi“ – îşi mînă turmele în afara orbitei economice a oraşelor în expansiune – sau sînt beduini „urbanizaţi“, care au slujbe la oraş, dar au păstrat obiceiurile tribale ancestrale. Aceste trei comunităţi la un loc fac peste jumătate din populaţia totală a Arabiei Saudite. În pofida urbanizării precipitate a regatului, spiritul liber al culturii beduine rămîne centrul identităţii tradiţionale saudite.
Unul cîte unul, au sosit şi alţi bărbaţi în cortul în care stau cu Zafer. S-au adunat în halaqah, mici grupuri de conversaţie, şi stau tolăniţi pe pernele aşezate de jur împrejurul cortului. S-a discutat despre vînătoare şi creşterea cămilelor şi, după ce am adus eu vorba, despre valorile de bază ale beduinilor. „Pentru noi, cel mai mult contează cine au fost strămoşii noştri – a spus unul dintre ei. Un om fără trib este suspect.“
Bătrînul de lîngă el s-a opus însă prompt. „Important este ce faci tu însuţi pe lumea asta, nu cine ţi-au fost bunicii. Tu eşti cel care trebuie să aleagă între bine şi rău.“

Am auzit ecouri ale acestei conversaţii oriunde am călătorit în regat, în 11 dintre cele 13 provincii, în cele patru luni, de la Ramadan la hagialîc. Se refereau la o ciudată variantă saudită de democraţie, care-şi are rădăcinile în deşert, o dezbatere neîntreruptă care reverberează în întreaga societate.
„Primul lucru pe care îl face orice saudit cînd îşi construieşte o casă, chiar şi într-un oraş mare – îmi povestise al-Ambar – este să pună un cort în grădină sau o variantă figurativă în casă.“ Aceste „corturi“ aveau toate aceeaşi arhitectură: camere spaţioase, cu fotolii şi canapele de jur împrejur; instituţia pe care o slujesc este majlis, o întrunire socială în care oamenii stau de vorbă şi se sfătuiesc. Un majlis poate avea rolul de audienţă oficială, mai ales dacă gazda este o persoană de vază.
Alteţa Sa Regală, Abdullah bin Abdul Aziz al-Saud, este prinţul moştenitor, regent, prim-vicepremier şi comandant al Gărzii Naţionale a Arabiei Saudite. De fapt, el guvernează, înlocuindu-l pe fratele său vitreg bolnav, regele Fahd, care a suferit un grav atac cerebral în 1995. Într-o dimineaţă am asistat la majlisul lui săptămînal, împreună cu Majed al-Jarralah, de 30 de ani, şi Riyadh bin Salmah, de 25, prietenii mei saudiţi care m-au însoţit în călătoria prin regat.
Am privit cum un bătrîn din deşert s-a apropiat de Abdullah. Și-au strîns mîinile, iar păstorul s-a aşezat lîngă conducătorul naţiunii ca să discute cu el o problemă ca de la bărbat la bărbat. Îl bătea din cînd în cînd peste braţ pe moştenitorul coroanei, ca să sublinieze punctele-cheie.
„S-ar putea să ceară permisiunea de a-şi paşte oile pe pămînturile regale“ – mi-a şoptit unul din cei prezenţi, în timp ce trăgeam cu urechea.
„Unii vin doar ca să-i dea bună ziua – a adăugat Riyadh. Sau chiar ca să-i ceară opinia în probleme de căsnicie.“
Audienţele regale sînt acordate de toţi prinţii cu funcţii de conducere. Oricine poate participa şi nu este deloc ciudat ca un păstor de cămile beduin care se plînge de locul de păşunat să fie ascultat înaintea unui baron al afacerilor imobiliare care doreşte o autorizaţie de construcţie. În ambele cazuri, prinţul ascultă atent şi apoi dă problema pe mîna unuia din aghiotanţii care se află alături de el la majlis.
Dincolo de zidurile palatului, astfel de reuniuni sînt interminabile. Unele sînt între vecini care încearcă să-şi rezolve disputele locale. La altele, intelectualii şi scriitorii se întîlnesc cu oameni de afaceri şi ingineri sau funcţionarii îşi confruntă datele în chestiuni de guvernare cu predecesorii lor pensionaţi.
Majlisul regal seamănă cu cel din vechile corturi beduine. Bărbaţii se adună aici la sfîrşitul zilei, la o cafea arăbească, curmale dulci şi ceai de ghimbir. La un majlis, l-am întrebat pe un cunoscut învăţat musulman, un imam, cum se împacă vechea toleranţă religioasă a islamului cu interzicerea bisericilor creştine în Arabia Saudită.  
„A fost porunca lui Dumnezeu, transmisă nouă de profetul Mohamed, ca nici o altă religie să nu fie acceptată pe pămîntul unde s-a născut islamul“ – a venit răspunsul imamului.
Spre surprinderea mea, un alt invitat a început un schimb de replici cu el. „Am auzit textul ăsta de sute de ori, dar nimeni nu m-a convins vreodată că într-adevăr la asta se refereau cuvintele Profetului“ – a spus el.
La astfel de întruniri se imaginează şi se dezbat diversele viziuni privind viitorul regatului. Credinţele vechi sînt contestate în aşezările beduine modernizate, tocmai acolo unde a luat naştere islamul.
Din avionul care cobora deasupra Medinei – al doilea loc sfînt al lumii islamice, după Mecca – pe lună plină, Moscheea Profetului se vedea ca un dreptunghi de lumină albă orbitoare, la o mie de metri mai jos, în inima oraşului. Erau primele zile ale hagialîcului, pelerinajul anual care înseamnă pentru musulmani împlinirea unui ţel spiritual de o viaţă. Atrage în fiecare an peste două milioane de oameni la Mecca şi Medina.
Mulţi dintre pelerinii din jurul nostru erau saudiţi sau arabi din Golful Persic. Printre ei se aflau însă şi grupuri de indonezieni şi malaiezi, algerieni şi marocani, senegalezi şi nigerieni, somalezi, uzbeci, pakistanezi şi bengalezi, turci purtînd steaguri cu semilună roşie pe cămăşi, chinezi cu geci galbene imprimate cu sloganurile agenţiilor de turism din Xinjiang.
Islamismul este o religie fără biserică instituţionalizată, bazată pe relaţia directă dintre credincioşi şi Dumnezeu, care este mai presus de rasă, clasă socială sau sex.
Chipurile din jurul meu erau pierdute în meditaţie şi în tăcerea necuprinsă care învăluia Moscheea Profetului am căzut la rîndul meu într-o transă reflexivă. Apoi Riyadh, al cărui tată se află printre organizatorii hagialîcului, mi-a atins braţul. „Acum, prietene – a întrebat el –, acum înţelegi?“
Întrebarea lui Riyadh a fost tema centrală a periplului meu prin ţară: am încercat să înţeleg cum coexistă marea diversitate mondială a islamismului şi dreapta credinţă care domneşte aici în regat.
În islamismul anului 2003 mai răzbate încă puritanismul impus acum două secole de Mohamed ibn Abd al-Wahhab, reformator religios şi aliat al clanului Saud.
Astăzi, clericii răspîndesc doctrina strictă a lui Wahhab, care se bazează pe întoarcerea la islamismul „pur“ practicat pe vremea Profetului. Spiritul ei este într-o contradicţie profundă cu societatea de consum care a erupt în Arabia Saudită după descoperirea petrolului şi – acuză fundamentaliştii – cu stilul de viaţă extravagant al familiei regale saudite.
Rar se întîmplă ca monarhia să fie aspru criticată în public. Mai frecvente sînt virulentele predici antioccidentale, care promovează imaginea creată de Osama bin Laden – o ţară sfîntă, islamică, lăsată pradă corupţiei străine.
Prinsă la mijloc în această confruntare e marea majoritate a saudiţilor, categoria cea mai vulnerabilă fiind femeile. La cei 26 de ani, Wafa M. este o profesoară de ştiinţe atît de dedicată activităţii ei, încît face o navetă de 320 de kilometri de cinci ori pe săptămînă, de la Jeddah pînă la un liceu sătesc de lîngă Medina, care nu ar avea catedră de biologie fără ea. Potrivit legii însă, ea nu are voie să conducă maşina; e dusă la şcoala unde predă într-un microbuz cu şofer, împreună cu alte patru profesoare. Nu poate merge pe stradă neînsoţită sau fără văl; altfel riscă o confruntare cu mutawaeen. Nu poate călători în străinătate fără un mahram, un bărbat din rîndul rudelor apropiate.

Viaţa reală nu e chiar simplă. Saad, soţul Wafei, a fost cel care a organizat întîlnirea mea clandestină cu ea într-o cafenea Starbucks, încurajînd-o să îşi scoată vălul şi să se lase fotografiată de Reza.
„Pur şi simplu nu pot – a spus Wafa într-un tîrziu şi a încercat să-mi explice. Pentru mine nu e doar o chestiune de religie şi nici măcar de libertăţi civile – a spus ea încetişor. Este vorba de familiile noastre, despre ceea ce ar spune şi ar gîndi dacă cineva m-ar vedea în revista voastră. Aşa ceva pur şi simplu nu se face.“ Cu o zi înainte, Saad reuşise să o determine destul de repede să facă fotografia. E un tip convingă­tor, dar nu ca părinţii Wafei, care au făcut-o să se răzgîndească după o discuţie acasă la ei, în Mecca.
„Presiunea pentru respectarea tradiţiei se exercită în primul rînd în familie“ – observă prinţul Abdullah bin Faisal bin Turki, un proeminent avocat al modernizării. „Cînd critici modul acela de viaţă, e ca şi cum ţi-ai critica părinţii sau bunicii.“
Totuşi, vechile practici erau mult mai puţin stricte acum un sfert de veac, înainte ca revoluţia islamică iraniană din 1979 să împingă întreg Orientul Mijlociu către norme sociale mai represive. Mulţi saudiţi de pe malul Mării Roşii, unde legile deşertului erau atenuate de comerţ şi de permanenta trecere a musulmanilor din alte ţări, veniţi în pelerinaj la Mecca şi Medina, dau vina şi pe ridicarea Riadului, care a luat locul oraşului comercial Jeddah, devenind în anii ’70 cel mai important centru al naţiunii. Capitala este un bastion al wahhabismului, sediul Comitetului pentru Propagarea Virtuţii şi Prevenirea Viciului, cunoscut şi sub numele de mutawaeen.
Pentru fiicele Arabiei tradiţionaliste, care stau lipite în fiecare după-amiază de serialele populare transmise de la Beirut şi Cairo, mesajul este că femeile pot fi bune musulmane şi dacă ocupă funcţia de ministru; se pot îmbrăca aşa cum le place, pot conduce maşini sau chiar propria lor afacere. Pot visa. Acesta este şi motivul pentru care Wafa acceptă o navetă de 1.600 de kilometri săptămînal. „Fetele cărora le predau sînt fiice de ţărani agricultori – spune ea. Eu sînt fereastra lor către o altă lume. Ceea ce îmi doresc pentru ele, ceea ce vreau pentru fiicele mele este şansa de a-şi îndeplini visele.“
Pentru cină am fost într-o zonă rezidenţială şi m-am antrenat într-o discuţie pînă la cinci dimineaţa. „Avem o mentalitate rurală, închisă şi temătoare, chiar dacă acum majoritatea trăim la oraş“ – a spus gazda mea.
„Noi, saudiţii, ar fi trebuit să ne folosim bogăţia provenită din petrol ca să ridicăm o nouă societate modernă, ca să promovăm o dezvoltare reală – mi s-a spus într-o altă vizită, de această dată în centrul Riadului. În schimb, am ales o excursie de cinci stele, iar acum simţim urmările.“
Ambii interlocutori sînt membri ai familiei regale şi au peste cincizeci de ani, unul din ei descendent direct al lui Ibn Saud, care a condus personal marea explozie de natalitate din clanul saudit şi care şi-a unificat ţinutul făcînd copii cu fiicele cît mai multor şefi de trib. La 70 de ani după fondarea regatului, Casa de Saud numără mai bine de 5.000 de prinţi.
Sute de descendenţi regali au urmat acum 30 de ani cursurile universităţilor din Europa şi America de Nord. Mentalitatea lor este un amestec complex de ataşament profund faţă de valorile tradiţionale arabe, personificate de familia Saud, şi o viziune total cosmopolită, dată de educaţia în străinătate din anii ’60 şi ’70. Simţindu-se traşi, mai mult decît supuşii lor, în două direcţii deodată, ei au un sentiment acut al crizei.
„Ceea ce se va întîmpla aici în următorii cinci pînă la 15 ani va fi crucial“ – a spus prinţul Faisal bin Abdullah, care m-a invitat să stăm de vorbă într-o seară, în timpul Ramadanului.

Oficial, Faisal deţine o funcţie administrativă în Garda Naţională, dar ambiţia sa este de a crea o reţea de „creiere“ pentru Arabia Saudită, după modelul celor pe care le-a cunoscut în studenţie, la Stanford. El crede că doar o guvernare profesionistă, ştiinţifică – o tehnocraţie, cu alte cuvinte – poate trasa o cale raţională printre pericolele fanatismului religios, pe de-o parte, şi ale consumismului stupid, pe de alta.
Mulţi dintre liderii noii generaţii îi împărtăşesc această convingere. Promotorul viziunii lor este Majlis ash-Shura, adunarea consultativă creată de regele Fahd, în 1992, şi instalată într-o imensă sală, în incinta palatului regal din Riad. Din cei 120 de membri ai săi, 77 au doctorate sau diplome medicale; 87 sînt absolvenţi ai unor universităţi occidentale de marcă. Și, remarcabil pentru Arabia Saudită, doar 12 au studii religioase.
Cu toate că deocamdată membrii Shura sînt numiţi de rege, unii observatori o văd ca pe un predecesor al unui corp legislativ ales prin vot, care va împărţi la un moment dat puterea cu monarhia. Nu toată lumea este de acord cu această premisă. Doar într-o singură privinţă sînt cu toţii de acord. Oricine ar conduce Arabia Saudită, cea mai presantă sarcină a sa va fi să creeze o variantă saudită a progresului care să le înlocuiască pe cele împrumutate sau cumpărate din alte părţi.
Piaţa centrală din Sabya, un orăşel de provincie din sudul regatului, era ticsită de credincioşi la ora dinaintea rugăciunii de vineri, cînd Jabbar Abdul-ghani bin Isa a coborît din duba poliţiei. Se aştepta să fie ultimele sale clipe. „Chiar în faţă, la vreo sută de metri după moschee, puteam vedea călăul – îşi aminteşte el. Îi puteam vedea sabia sclipind în soare.“
De pe latura mai îndepărtată a pieţei, Mohamed Banaygh privea. De 17 ani aştepta momentul acesta, de cînd tatăl lui fusese omorît într-o luptă cu bin Isa.
„În toţi anii aceia, familia mea nu-i dorise decît moartea“ – a spus el mai tîrziu, cînd am stat de vorbă în cafeneaua unui hotel. Dar cînd mulţimea s-a dat în lături şi ucigaşul tatălui lui a fost dus spre eşafod, Banaygh a decis dintr-o dată că încă o moarte nu va rezolva nimic. „M-am întors către fratele şi unchiul meu şi le-am zis: hai să-i oprim.“ Și au început să facă semne disperate cu mîna către cei însărcinaţi cu execuţia.
Stînd în faţa mea şi a lui Banaygh, condamnatul, bin Isa, descrie momentul cu dramatismul unuia care şi-a văzut moartea cu ochii. „Mulţimea a început să aplaude şi unul din gardieni m-a sărutat pe frunte. «Lăudat fie Domnul – mi-a şoptit el –, căci din voinţa Lui te-au iertat.»“
Potrivit sharia, respectată în Arabia Saudită, soarta criminalilor condamnaţi este stabilită de familia victimei. De 17 ani, la toate cele trei apeluri, obligatorii în cazurile de crimă, magistraţii saudiţi au tot încercat să înduplece familia Banaygh să-i acorde iertarea.
Asta văd saudiţii în naţiunea şi în religia lor – şi ce şi-ar dori să vadă şi restul lumii. Nu doar pe atentatorii de la 11 septembrie, care au aruncat stigmatul terorismului asupra regatului, ci un stat bazat pe valori divine, în care indulgenţa este virtutea supremă. E greu să ne imaginăm astăzi, sub impresia evenimentelor actuale, cît de uluitor de deschisă şi umană trebuie să fi părut justiţia islamică la începuturile ei, într-o vreme cînd o mare parte a Europei se afla la cheremul toanelor stăpînitorilor feudali. De fapt, milostenia şi erudiţia au fost odată atribute ale lumii arabe şi principalele elemente ale revoluţiei al cărei artizan a fost Mohamed – cîndva, într-o vreme în care Europa traversa Evul Mediu Întunecat. Aceleaşi secole au fost pentru arabi şi lumea islamică vremuri de glorie, de creativitate, caracterizată printr-o deschidere către cunoaştere şi ştiinţă. Principalele descoperiri au fost făcute în secolul 9, cînd învăţaţii din Bagdad au început să traducă principalele lucrări ştiinţifice şi filozofice din culturile străine şi din antichitatea clasică.
Împreună cu matematicienii indieni, învăţaţii arabi au perfectat sistemul numeric modern, au scris primele tratate de algebră şi au definit geometria ca disciplină formală. Au făcut descoperiri importante în astronomie şi fizică, inspiraţi de texte greceşti pe care Vestul le catalogase drept „erezii păgîne.“ Arabii au inventat fabricarea hîrtiei; acest înlocuitor ieftin al pergamentului a contribuit la dezvoltarea producţiei de carte.
„Cele mai mari descoperiri ale ştiinţei şi tehnologiei se găseau cîndva în lumea islamică“ – mi-a spus un personaj din vîrful ierarhiei saudite în timp ce îmi prezenta cea mai mare bibliotecă din ţară. „Dar asta a fost acum o mie de ani.“
Contrastul cu epoca de aur a islamului este cutremurător. Potrivit Naţiunilor Unite, abia dacă se traduc în limba arabă vreo 330 de cărţi străine pe an. Numai în Spania, în anul 2001, s-au tradus 16.750 de cărţi străine, mai mult decît în toate ţările arabe în ultimii 50 de ani la un loc.
„Dacă vrem să supravieţuim ca naţiune, trebuie să redevenim o parte a lumii, complet integrată în ea – mi-a spus cel care mă conducea prin bibliotecă. Trebuie să ne eliberăm de convingerea că ne putem proteja cultura, că putem proteja islamul cu minţile închise.“
Este un refren pe care un vizitator în Arabia Saudită a anului 2003 îl aude adeseori, o idee care cîştigă teren pentru a contracara vocile extremiste. O delegaţie de experţi saudiţi, intelectuali, funcţionari publici şi afacerişti a avut la începutul anului o întîlnire privată fără precedent cu prinţul moştenitor Abdullah. A fost de fapt un majlis de urgenţă, a cărui temă a fost nevoia de deschidere, susţinută cu propuneri de alegeri democratice, o rearanjare spectaculoasă a relaţiilor dintre bărbaţi şi femei şi libetatea religiei.
”A venit momentul să împrospătăm spiritual naţional – a declarat Abdullah însuşi, într-un discurs, câteva zile mai târziu – şi să dovedim că arabii sunt capabili să se organizeze ca o naţiune viabilă, în armonie cu lumea de azi.”
În timp ce citeam cuvintele lui Abdullah, m-am gândit la Wafa, profesoara de biologie, şi la protodemocraţia pe care o descoperisem printre beduini.
În regat se visează la o nouă epocă de aur, în care orice conflict – între trecut şi viitor, între mutawaeen şi telefonul cellular, între secolul al VII-lea al Profetului şi lumea în rapidă schimbare a musulmanilor de astăzi – să fie reconciliat. Rezultatul acestei reconcilieri va hotărî viitorul Arabiei Saudite şi, foarte posibil, chiar viitorul islamismului pe această planetă.

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din octombrie 2003)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*