Afganistan între război şi pace

Turnurile ruinate de lîngă lacurile Bandi Amir evocă un trecut zbuciumat. Foto: Steve McCurry

La doi ani după căderea talibanilor, naţiunea se zbate să-şi revină după decenii de secetă, cutremure şi războil. În Kabul, ajutorul străin aduce o speranţă. În provincii, unde şefii de triburi şi sărăcia fac legea, ajutoarele şi speranţa sunt greu de găsit.

O zăpadă apoasă cade fără încetare peste piaţa animată de strigătele sătenilor care, cu papuci de plastic alunecînd prin noroi, descarcă alimente, unelte şi alte mărfuri de strictă necesitate din camionetele 4×4. Fac curse regulate pe drumul îngust şi desfundat care leagă oraşul afgan Jalalabad de îndepărtata provincie Nuristan, din nord-est. Ninsoarea este atît de deasă, încît nici măcar nu se zăresc piscurile masivului Hinducuş, ai cărui versanţi împăduriţi cu cedru domină acoperişurile plate ale caselor din lemn şi piatră de la poale. Scena se petrecea la începutul lui noiembrie, anul trecut, în Paprok, un orăşel comercial cocoţat în zona izvoarelor tumultuoase ale Rîului Nuristan. Timp de o săptămînă, Paprok şi aproape tot restul Afganistanului au fost îmbibate de ploaie şi, în zonele mai înalte, de zăpadă – un răgaz binevenit după cei patru ani de secetă.
“Este exact lucrul de care are nevoie ţara” – spune Mohammed Ali, un responsabil cu dezvoltarea locală din partea agenţiei britanice Afghanaid. Dar s-ar putea să fie nevoie de mult mai multă, poate de încă două sezoane, ca să treacă efectele secetei.”
De cînd a început seceta, mulţi fermieri afgani au pierdut două sau chiar trei recolte, neputînd să-şi planteze grîul pe cele aproape patru milioane de hectare de teren neirigat, care reprezintă peste jumătate din terenul arabil din Afganistan. Alţii au trebuit să-şi vîndă vitele, ca o ultimă soluţie disperată. Între timp, apa din rezervoarele Kabulului  a scăzut şi le-a transformat în nişte bălţi cam de mărimea unor terenuri de fotbal, în care apa de-abia de-ţi trece de glezne. Pe lîngă secetă, cutremurele din ultimii ani au distrus sate întregi în nordul ţării, omorînd şi rănind mii de oameni.
Pentru afganii ca Mohammed Ali, care încearcă să-şi pună ţara pe picioare, efectele dezastrelor naturale sînt imposibil de separat de cele ale războiului. Acum doi ani, tot în noiembrie, o coaliţie condusă de Statele Unite i-a alungat pe talibani, fundamentalişti islamici aflaţi la conducerea ţării din 1996. Însă acesta a fost doar cel mai recent episod din istoria zbuciumată a ultimului sfert de secol.

Tragedia actuală a Afganistanului a început cu ceva timp în urmă, cu revolta populară din vara lui 1978, îndreptată împotriva comuniştilor din Partidul Democratic al Poporului din Afganistan, care puseseră mîna pe putere printr-o lovitură de stat, cu  cîteva luni mai înainte. Cînd luptele au luat amploare, Uniunea Sovietică s-a simţit obligată să ajute regimul comunist ameninţat şi a invadat ţara pe 27 decembrie 1979. Pînă la mijlocul anilor ’80, peste cinci milioane de bărbaţi, femei şi copii – o treime din populaţia Afganistanului – s-au revărsat în Pakistan, Iran şi în alte ţări, într-unul din cele mai mari exoduri din lume de după al doilea război mondial. În 1989, la sfîrşitul ocupaţiei sovietice, s-a estimat că 1,5 milioane de afgani muriseră. În lupta pentru putere care a urmat, încă vreo 50.000 de oameni au fost ucişi în Kabul, majoritatea din cauză că forţele lui Gulbuddin Hekmatyar, un extremist islamic sprijinit de americani în anii ’80 – trăgeau în toţi, fără discriminare. Apoi, alţi 3.000-4.000 de afgani au fost declaraţi morţi atunci cînd SUA şi aliaţii lor i-au înlăturat pe talibani de la putere.
Cu tot acest trecut tumultuos, nu-i de mirare că mulţi afgani cred că acum e singura lor şansă – chiar dacă una fragilă – de pace şi stabilitate. Cum spunea Mohammed Awrang, un fost mujahedin, cu o faţă prelungă, care s-a dedicat de curînd unor proiecte de dezvoltare în provincia Badakhshan, din nord-est: “acum depinde de noi – afganii de rînd – să asigurăm pacea, că cine altcineva să o facă?”
Pentru moment însă, afganii trebuie să aibă încredere în miile de soldaţi străini şi în voluntarii din misiunile umanitare care încearcă să menţină pacea şi să deruleze programul comunităţii internaţionale de reconstrucţie a ţării lor – o sarcină uriaşă, pentru următorul deceniu, care va costa, după estimările ONU şi ale Băncii Mondiale, între 11 şi 19 miliarde de dolari. Planul urmăreşte să-i ajute pe afgani să-şi reabiliteze agricultura şi să creeze locuri de muncă pentru refugiaţii întorşi, să reconstruiască drumuri şi să îmbunătăţească sistemele de asistenţă sanitară şi de educaţie. Peste trei milioane de copii, dintre care o treime fete, s-au întors deja la şcoală. Se aşteaptă ca investiţiile în proiecte – precum construirea unei conducte de gaz din Turkmenistan pînă în subcontinentul indian, care să treacă prin Afganistan – să contribuie şi ele la reconstrucţie. Mersul acestora a fost însă încetinit de întîrzierea finanţărilor şi de instabilitatea internă a Afganistanului.
Sarcina este cu atît mai grea, cu cît Afganistanul este o naţiune doar cu numele. În realitate, una e Afganistanul din Kabul, sediul guvernului preşedintelui Hamid Karzai, sprijinit de coaliţia internaţională, şi alta e Afganistanul din restul ţării. Autoritatea lui Karzai de-abia dacă trece de suburbiile capitalei. Restul ţării devastate, acolo unde trăiesc majoritatea celor 20-25 de milioane de afgani, e condus de liderii militari locali autoproclamaţi. Un raport recent al organizaţiilor drepturilor omului arată că bărbaţi înarmaţi răspîndesc teroarea în provincii; creează un climat de teamă, violînd, jefuind, arestînd afgani, fără a fi pedepsiţi.

În încercarea sa de a crea o societate unitară, prăpastia care desparte Kabulul de restul Afganistanului este una dintre problemele cele mai acute cu care se confruntă Karzai: cum să impui o administraţie capabilă să lucreze cu o diversitate atît de mare de oameni şi grupări şi, în acelaşi timp, să-şi impună autoritatea, menţinînd pacea?
Cît de mare este această diversitate? Afganistanul cuprinde şase grupuri etnice majore. Guvernul Karzai şi forţele de securitate sînt în mare parte dominate de etnicii tadjici, din nordul ţării, care includ şi aşa-numita mafie Panjshairi. Atitudinea de tip “învingătorul ia totul” a celor din nord a provocat tulburări printre mult mai numeroşii etnici pushtuni, care, în mod tradiţional, au condus ţara. Pînă acum, eforturile lui Karzai de a-şi extinde autoritatea dincolo de Kabul au dat prea puţine roade, în special în provinciile din sud, dominate de etnici pushtuni, în care talibanii se bucură de cea mai mare susţinere. (Karzai însuşi este un pushtun, originar din oraşul sudic Kandahar, însă este considerat de mulţi pushtuni ca fiind de partea americanilor şi a celor din nord.)
Economia este şi ea un motiv de îngrijorare. Fără “sacul cu bani” umplut de ajutoarele internaţionale, de misiunile de menţinere a păcii şi de traficul ilegal cu opiu, reconstrucţia ar înceta brusc. Apariţia, în decursul ultimului an, de noi birouri, hoteluri şi restaurante, mai ales la Kabul, este stimulată în principal de investiţiile străine. Economiştii subliniază faptul că e necesară apariţia cît mai grabnică a unor schimburi comerciale viabile, care să le permită afganilor să ducă o viaţă decentă şi, în acelaşi timp, să ofere guvernului central o sursă legitimă de venituri din impozite. Altfel, avertizează ei, Afganistanul s-ar putea prăbuşi din nou în haos.
Guvernul Karzai speră că noua constituţie afgană va contribui la stabilizarea şi unificarea ţării. Însă nu este clar deloc dacă această constituţie va reuşi să protejeze drepturile afganilor de rînd, în special ale femeilor. Liberalii se tem că afganii islamişti, cu o gîndire conservatoare, vor reuşi să impună restricţii nu foarte deosebite de cele ale talibanilor. Mai mult, există o permanentă ameninţare a unora din afară, oponenţi ai unui Afganistan democratic, aşa cum sînt fundamentaliştii islamici pakistanezi sau iranieni care s-au infiltrat în zonele rurale, incitînd la violenţă.
Anul trecut, în martie, cînd am aflat că radicalii islamişti se pregăteau să-i atace pe străinii  din zonă, a trebuit să-mi anulez o călătorie la Kandahar. Cîteva zile mai tîrziu, bărbaţi înarmaţi au atacat un convoi umanitar în apropierea oraşului, executîndu-l pe singurul străin din grup, un inginer hidrotehnician din Salvador, angajat al Crucii Roşii. Se pare că printre militanţi erau reprezentanţi ai talibanilor.
Şi totuşi, în ciuda creşterii violenţei, o mare parte a Afganistanului este mult mai sigură astăzi decît atunci cînd am călătorit ca reporter prin munţii şi văile sale, în timpul războiului sovietic. În înzăpezitul Paprok, acolo unde a început cea mai recentă călătorie a mea, era linişte. De la prima mea vizită, din 1981, în oraş au apărut un nou drum şi, de necrezut, curentul electric! Mici generatoare hidroelectrice au fost instalate de Afghanaid, una din cele trei organizaţii neguvernamentale, sau de ONG-urile din regiune, ca şi de localnicii înşişi.

Rolul ONG-urilor în reconstruirea Afganistanului este crucial. Mohammad Ali, un bărbat robust şi rumen la faţă, spune: “Luptele au provocat atît de multe distrugeri, încît cu greu poţi găsi elemente de infrastructură funcţionale.” Însă cele mai multe din sutele de ONG-uri desfăşoară proiecte în Kabul sau în împrejurimile acestuia, acolo unde e mai uşor de operat, şi ignoră zonele rurale, cum sînt regiunile muntoase din centru şi nord, în care condiţiile sînt mult mai dure. Printre excepţii se numără Afghanaid şi alte cîteva grupuri experimentate, în special “MÈdecins sans Frontieres”, “Save the Children” şi Comitetul Suedez pentru Afganistan. Afghanaid a început prin a furniza clandestin ajutor umanitar ţăranilor care încercau să supravieţuiască atacurilor aeriene şi terestre ale Armatei Roşii, în timpul războiului cu sovieticii. Acum, organizaţia contează pe ajutorul unor afgani pricepuţi, care cunosc terenul şi oamenii din comunităţile aflate la mare distanţă de capitală. Ali însuşi petrece adesea luni întregi departe de familia sa, implicat în proiecte care au ca scop îmbunătăţirea condiţiilor sanitare sau care împrumută grupurile de femei cu mici sume de bani pentru ca acestea să pornească afaceri proprii, precum cele cu obiecte de artizanat.
Pentru ONG-urile care operează în afara Kabulului, agenda este foarte încărcată. Provincia nordică Badakhshan prezintă una dintre cele mai ridicate rate de mortalitate la naştere – 6.500 din  100.000 de mame. Un centru medical condus de Comitetul Suedez pentru Afganistan din Keshem, la  vest de Badakhshan, este singurul de acest fel la o populaţie de 70.000 de locuitori. Zudaidah, sora-şefă, ne spune: “Dacă trăieşti în munţi, poate dura cîteva zile ca să ajungi aici. Uneori oamenii nu au bani pentru transport sau femeile cu complicaţii de sarcină sînt aduse prea tîrziu şi nu mai putem face nimic.”
“Cum să reconstruieşti o ţară în care nimeni nu pune întrebări cînd o femeie moare la naştere şi în care un sfert din copii nu împlinesc cinci ani?” – întreabă Loretta Hieber, din departamentul de comunicare al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Cu toate că n-am întîlnit mulţi copii care să moară de foame, am văzut mulţi cu o constituţie scheletică şi cu pielea străvezie, semne ale unui regim alimentar inadecvat. De fapt, peste jumătate din copiii afgani suferă de malnutriţie, care îi face mult mai vulnerabili la boli, de exemplu la pojar, care le poate fi fatal.
Din cauză că mulţi dintre lucrătorii din sistemul sanitar afgan sînt necalificaţi – iar clinicile, acolo unde există, sînt doar pereţi goi -, de-abia o treime din copiii afgani sînt imunizaţi împotriva bolilor copilăriei. Anul trecut, în Badakhshan, un conducător local a mers pe jos mai mult de o zi pînă în oraşul cel mai apropiat ca să anunţe apariţia unei epidemii de tuse convulsivă care ucidea o mulţime de copii. În cele din urmă, o echipă de medici de la Kabul a fost trimisă acolo cu elicopterul, ca să trateze 40.000 de copii.

În iunie, Banca Mondială a oferit guvernului Karzai 60 de milioane de dolari pentru extinderea sistemului sanitar în provincii. Chiar şi aşa, spune Hieber, “vor dura ani de zile pînă să se extindă chiar şi serviciile de bază în zonele rurale”. Într-o ţară în care aproape doi oameni din trei  nu beneficiază de asistenţă sanitară, aproape jumătate din paturile de spital se află în Kabul. Capitala dispune de un doctor la mia de locuitori; în provincia Bamian există unul la 100.000. Şi se crede că în provincia Ghowr, din nord-vest, nu există nici măcar un singur doctor pentru o populaţie estimată la 300.000 de locuitori.
Ajutoarele pentru refugiaţii care se întorc în Afganistan sînt, de asemenea, concentrate în jurul Kabulului şi depind de generozitatea străină. La marginea de est a oraşului există un centru de primire a refugiaţilor în corturi, înfiinţat de Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi (UNHCR). Centrul se ocupă de afganii care se întorc din Pakistan, printre ei şi o generaţie de tineri şi copii născuţi sau crescuţi în afara ţării. Cei care se întorc sînt înregistraţi aici şi li se oferă o alocaţie modestă, precum şi informaţii sumare despre ceea ce-i aşteaptă în satele lor. Procedura durează cîteva ore, după care ei sînt trimişi din nou pe drumuri, către satele lor, către Kabul sau în alte părţi să-şi caute locuri de muncă.
Instruirea refugiaţilor include şi avertizarea lor cu privire la cele circa 1.000.000 de mine şi alte dispozitive rămase neexplodate (UXO, în termeni birocratici), cel mai perfid şi mai sinistru blestem al războaielor din Afganistan. Zeci de afgani sînt ucişi sau mutilaţi în fiecare lună. Fie că am mers pe drumurile părăginite din provincia Takhar, din nord-est, sau prin satele parţial abandonate din Bamian, peste tot am văzut case cu pereţi marcaţi cu vopsea roşie sau cîmpuri delimitate cu mici mormane de pietre care semnalează zonele minate – avertismente de a nu părăsi drumurile marcate, adesea însă neluate în seamă. Echipele de genişti au înaintat deja destul de mult, însă va mai trece probabil un deceniu sau chiar mai mult pînă-şi vor duce sarcina la bun sfîrşit.
Asistenţii umanitari doresc să-i ajute pe refugiaţi să se întoarcă în satele lor, unde să-şi poată reface vieţile. Însă “mulţi afgani nu-şi mai cunosc propria ţară – spune reprezentantul UNHCR, Yusuf Hassan. Le e teamă că s-ar putea să fie prea greu s-o ia din nou de la capăt.” Adesea, tot ce îi aşteaptă sînt ferme sărăcăcioase sau aşezări abandonate. Dezamăgiţi, unii afgani se dau pur şi simplu bătuţi şi se întorc în Pakistan sau în Iran.

Mulţi dintre refugiaţii care rămîn în Afganistan, în special cei cu ceva educaţie, visează să lucreze pentru Naţiunile Unite sau pentru unul dintre ONG-urile internaţionale din Kabul – lucru uşor de înţeles, avînd în vedere penuria de locuri de muncă din restul ţării. “N-am trăit în Afganistan decît atunci cînd eram mic” – spune Shamsuddin, un tînăr îmbrăcat îngrijit, care vorbeşte o engleză cu accent pakistanez. Poartă blugi, o jachetă de piele şi un CD Walkman îi atîrnă în jurul gîtului; el îmi spune mîndru că vine dintr-un sat de fermieri din provincia Vardak, la sud-vest de Kabul, o zonă bucolică, cu lanuri de grîu risipite printre livezi de meri, peri şi piersici.
Însă atunci cînd îl întreb dacă ar vrea să se întoarcă în Vardak, zîmbeşte trist. “O parte din familia mea este în Peshawar. Alţii se duc acasă” – spune el arătînd spre un grup de bătrîni şi de femei acoperite cu burka, aşezaţi pe un morman de valize, cu nişte termosuri enorme şi un televizor. “Eu vreau să lucrez ca şofer. Aş vrea să fac bodybuilding, ca Sylvester Stallone. În Kabul au săli de gimnastică bune. Poate că mi-aţi putea oferi o slujbă. Sînteţi de la ONU?”
Aşa cum o societate nu-şi poate valorifica potenţialul fără să-şi antreneze tot poporul, o naţiune fără ieşire la mare nu poate prospera fără legături cu exteriorul. Pentru Afganistan, aceasta înseamnă drumuri. În lunile care au urmat Acordului de la Bonn, din decembrie 2001, care a declanşat procesul de reconstrucţie a Afganistanului, asistenţii forţelor umanitare au accentuat faptul că este nevoie să se modernizeze căile de comunicaţie ca mijloc de dezvoltare a comerţului şi de consolidare a păcii.
Şi totuşi desfăşurarea lucrărilor publice a fost încetinită de întîrzierea deschiderii finanţărilor. Pînă pe la sfîrşitul anului trecut, autostrada Jalalabad, o arteră-cheie de 100 de kilometri, care urmează Rîul Kabul la est de capitală, către subcontinentul indian, era plină de gropi adînci, cu porţiuni cu asfaltul crăpat şi podeţe prăbuşite. Drumul n-a prea mai fost întreţinut de pe vremea ocupaţiei sovietice, cînd convoaiele Armatei Roşii străbăteau defileele cu sufletul în gît, deseori ambuscate de mujahedinii de pe creste. Vara trecută, atunci cînd, în fine, au sosit banii de la finanţatorii internaţionali, drumul a fost reparat, iar acum nu mai conduci şapte ore crunte de la Kabul la Jalalabad, ci doar patru.
“Construirea sau repararea drumurilor este o metodă foarte eficientă de a demonstra că ceva se schimbă, că viaţa se întoarce la normal. Ea contribuie, de asemenea, la alimentarea cu bani gheaţă a economiei locale” – spune FranÁois Large, de la Caritas-Germania, care sprijină proiectele de construcţie a drumurilor în centrul Afganistanului în sistemul “hrană contra muncă”. La începutul lui martie, traversam, pe un frig pătrunzător, munţii înzăpeziţi Koh-e Baba, din Hazarajat; localnicii îmi spuneau că supravieţuirea lor depinde în mare măsură de asemenea proiecte. Cu capetele învelite în şaluri şi cu ochelari de soare de la ONG-uri, echipe de muncitori dădeau zăpada în schimbul a şapte  kilograme de grîu pe zi, pe care-l foloseau ca să-şi hrănească familiile sau îl vindeau ca să cumpere bunuri de strictă necesitate, ca zahăr, ceai, medicamente sau haine.
Fără drumuri bune, controlul asupra provinciei –  o problemă de logistică, în cel mai bun caz – este tot mai dificil pe măsură ce grupurile militante devin tot mai active. Reprezentantul special al ONU, Lakhdar Brahimi, a avertizat Consiliul de Securitate la începutul acestui an că ascensiunea instabilităţii în ţară “aruncă o umbră asupra întregului proces de pace şi asupra întregului viitor al Afganistanului”.
Pentru moment, sarcina celor 5.000 de militari din Forţa Internaţională de Securitate, condusă de NATO (ISAF), este să protejeze Kabulul, însă mulţi afgani şi-ar dori să vadă că această misiune se extinde în alte părţi ale ţării. Alţi 11.500 de soldaţi ai coaliţiei conduse de SUA – care nu fac parte din trupele de menţinere a păcii, dar care sînt angajaţi activ în urmărirea talibanilor, mişcării Al-Qaida şi a altor grupări antiguvernamentale – sînt staţionaţi în afara Kabulului, la Bagram, o fostă bază aeriană sovietică, la Kandahar, la Jalalabad şi în alte locuri.

Americanii şi ceilalţi aliaţi au căzut de acord cu faptul că, pînă la urmă, forţele armate afgane ar trebui să asigure menţinerea păcii, însă nici armata, nici poliţia nu sînt încă suficient antrenate şi nici nu au fonduri pentru salarizare. Cu toate că forţele de securitate afgane operează pe întreg teritoriul, multe se subordonează comandanţilor militari locali şi nu sînt percepute ca acţionînd în interesul afganilor de rînd. Poliţiştii, mulţi neplătiţi de luni de zile, sînt consideraţi din ce în ce mai corupţi. “Singurii în care afganii au încredere sînt cei din forţele ?internaţionale? de menţinere a păcii” – arăta coordonatorul unui ONG din Kabul.
În apropierea graniţei cu Pakistanul, am dat de două maşini Humvee cu soldaţi americani care luau prînzul pe marginea drumului. Din motive de securitate, aceştia au evitat să vorbească despre situaţia din zonă. În ultimele luni, forţele americane şi cele ale coaliţiei au fost din ce în ce mai active în estul ţării, ele încercînd să contracareze intensificarea rezistenţei rebelilor de ambele părţi ale frontierei. Aproape ca şi sovieticii înaintea lor, trupele coaliţiei au constatat că le e greu să urmărească atacatorii, care pur şi simplu se amestecă printre localnici sau dispar în pădurile din munţi.
Soldaţii americani – cu armamentul lor greu, cu vestele antiglonţ şi echipamentul “high-tech” – arată de parcă ar veni de pe altă planetă. Localnicii afgani mi-au spus că americanii vin foarte puţin în contact cu ei şi că rar patrulează pe jos prin sate. “Vin întotdeauna în maşini. Sau în elicoptere –  spune un ţăran bătrîn. Exact aşa făceau şi şuravii (sovieticii).” Anul trecut, cînd Marea Britanie a preluat conducerea ISAF, trupele britanice au subliniat importanţa patrulelor pedestre, care permit menţinerea unui contact mai strîns cu afganii.
Atitudinea faţă de forţele de menţinere a păcii se schimbă o dată cu ambiţiile sau averile conducătorilor militari locali afgani, printre care se numără vreo 12 şefi importanţi şi mulţi alţii mai mici. M-am oprit în Jalalabad ca să mă întîlnesc cu unul dintre “băieţii grei”, Hazrat Ali, în somptuoasa vilă izolată în mijlocul unei livezi de portocali şi rodii. Membru al tribului minoritar pashai, din nord, Hazrat Ali a fost practic un necunoscut înainte de 11 septembrie, dar de atunci a devenit unul din cele mai importante personaje din provincia Nangarhar.
Un bărbat corpolent, dar cu trăsături rafinate, de 30-40 de ani, Hazrat Ali mă aştepta într-un living înecat în pluş. În faţa lui avea un maldăr de hîrtii care aşteptau să fie semnate şi care-i dădeau mai degrabă aerul unui om de afaceri decît cel al unui comandant militar. De fapt, mulţi dintre aceşti comandanţi se ocupă cu aşa-numitul import-export, care include şi traficul de opiu.
În tot estul şi sudul, ca şi în unele părţi din nordul ţării, ţăranii plantează maci fără nici un fel de restricţii. Experţii în narcotice apreciază că recolta din acest an le-ar putea depăşi pe cele din anii ’90, cînd Afganistanul producea cam 70% din opiul de pe piaţa mondială. Anul trecut, cu sprijinul britanicilor, americanilor şi altor naţiuni, guvernul Karzai a încercat să distrugă culturile. Unele culturi au fost însă tăiate prea tîrziu, abia după recoltare, estimîndu-se că, de fapt, abia dacă s-a distrus 20% din recoltă. În acelaşi timp, liderii militari au pus mîna pe banii care trebuiau oferiţi producătorilor drept compensaţii, ceea ce a provocat furia acestora.
Specialiştii anti-drog susţin necesitatea unei politici pe termen lung care să-i ajute pe ţărani să planteze culturi alternative. “Adevărul este însă altul: e mult mai rentabil să cultivi opiu – recoltele pot fi uneori de 10 ori mai mari decît la grîu sau la alte culturi” – spune un expert britanic. Cînd am întrebat un reprezentant occidental al organizaţiilor de ajutorare din Jalalabad dacă Hazrat Ali trăgea vreun beneficiu din această afacere, el a ridicat din umeri. “Aţi văzut toate cîmpurile de mac de la poalele munţilor Safed Koh şi pînă spre Tora Bora. Dacă eşti unul din boşii militari ai regiunii, bineînţeles că te alegi cu ceva, chiar dacă nu faci trafic efectiv.” – a spus el.

În împrejurimile Herat-ului, pe drumul principal către graniţa cu Iranul, am vizitat un punct vamal – controlat de un şef militar, Ismael Khan – la care camioanele trebuie să plătească o taxă de un dolar pentru fiecare unitate de încărcătură transportată. (De pildă, un transport de 800 de anvelope înseamnă o taxă de 800 $.) Numai acest punct vamal îi poate aduce lui Khan peste un milion de dolari pe zi. La începutul acestui an, Karzai a ameninţat că, dacă şefii militari nu numai că acceptă public să-i recunoască autoritatea, ci şi să verse veniturile din taxele vamale în vistieria statului, va demisiona. Ameninţarea sa nu pare să fi produs însă vreo schimbare.
Dacă liderii militari şi alte grupări vor continua să submineze conducerea centrală, va fi doar o problemă de timp pînă ce restul lumii se va sătura de Afganistan, iar ţara se va prăbuşi într-un nou conflict. Semnalele actuale nu sînt prea promiţătoare. Pînă anul trecut în august, ţara a avut parte de cele mai proaste condiţii de securitate de la căderea talibanilor. Bandele de luptători protalibani şi-au intensificat activitatea în regiune. Clericii care au susţinut guvernul Karzai şi au denigrat chemarea la jihad  împotriva trupelor americane au fost asasinaţi. Acum, aproape că nu trece o zi fără un atac armat, o explozie sau un atac cu rachete asupra poziţiilor guvernamentale sau ale coaliţiei. În Kandahar şi în alte “zone nepermisive” (un eufemism militar pentru regiunile periculoase), atacurile au obligat agenţiile internaţionale să-şi limiteze operaţiunile.
Şi totuşi peste tot pe unde am umblat am fost izbit de ceea ce, în final, s-ar putea dovedi cea mai mare putere a Afganistanului: dorinţa disperată de pace a oamenilor de rînd. De prea multe ori în decursul anilor am văzut cum grupările religioase sau de altă natură sînt motivate de lăcomie mai mult decît de interesul pentru naţiune, în vreme ce străinii – fie ei americani sau pakistanezi sau ruşi sau britanicii de dinaintea lor – îşi imaginau că-i pot controla pe afgani, în loc să-i ajute să-şi modeleze propriul destin. Chiar afganii înşişi, talibani sau membri ai mafiei Panjshairi, cad cu regularitate în această capcană şi cred că banii, favorurile sau teroarea garantează loialitatea. O zicală pe care mulţi au învăţat-o după amare experienţe spune: “Poţi să închiriezi oricînd un afgan, dar nu-l poţi cumpăra niciodată”. Întrebarea este, acum, dacă afganii pot, prin voinţa lor sau obligaţi, să facă propria lor pace, care să şi dureze.

Text: Edward Girardet

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din noiembrie 2003)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*