Renaşterea Armeniei

Dansînd lîngă Mînăstirea Khor Virap, Celia Kahvejian serbează a 1.700-a aniversare a botezării regelui Tiridate III. O dată cu convertirea regelui de la păgînism, Armenia a devenit cea dintîi naţiune creştină a lumii. Foto: Alexandra Avakian

Timp de 3.000 de ani au îndurat numeroase calamităţi, de la războaie la cutremure. Independenţi de la căderea Uniunii Sovietice, armenii se ridică din nou.

Text: Frank Viviano

Am cumpărat patru hărţi cu patru versiuni total diferite ale traseului spre Amaras, sperînd ca una dintre ele să aibă cît de cît ceva cu realitatea. Gevorg Melkonian, bun cunoscător al celor mai îndepărtate locuri din Caucaz, a trebuit însă să tragă pe dreapta la fiecare jumătate de oră, ca să ne adunăm toţi în jurul hărţilor, încercînd să pricepem cam pe unde sîntem.
Eforturile erau însă fără speranţă. Cele patru hărţi erau adevărate ficţiuni şi indicatoarele fuseseră toate distruse de schije sau de obuzele tancurilor. În cele din urmă, a trebuit să mergem la noroc, „bîlbîindu-ne“ prin noroi spre sud, cu 10 km/oră, în zigzag printre gropile atît de adînci şi de alunecoase, încît jeep-ul rusesc al lui Gevorg aluneca la 180 de grade, ca o coadă de peşte.
În satul Majkalashen, un ţăran singuratic, legat de umeri şi de şold de plugul tras de un catîr, răsturna brazdele de pămînt negru şi gras, în mijlocul viilor înmugurite în aprilie şi al livezilor de caişi înfloriţi, ca un nor de bumbac alb. Întregul peisaj ni s-ar fi părut în afara timpului, dacă n-ar fi fost un indicator al Crucii Roşii Internaţionale, la mai puţin de 300 de metri de acel ţăran. „Teren minat“ – ne-a explicat Gevorg.
Aceasta este regiunea insurgentă Nagorno-Karabah, dintotdeauna armeană, în ochii celor 130.000 de locuitori ai săi, veşnic gata de război – o provincie separatistă a Azerbaidjanului, conform dreptului internaţional, şi stat independent încă din 1991, în urma declaraţiei sale unilaterale, ne­recunoscut diplomatic de nici un guvern străin. Şi, în acelaşi timp, scena unui conflict de şase ani, în care au murit 25.000 de azeri şi 5.000 de armeni pînă în 1994, cînd s-a declarat un armistiţiu instabil, încălcat încă, cu regularitate, prin schimburi de focuri.
Această regiune este sinonimă cu istoria Armeniei, o cronică veche de 3.000 de ani de îndrăzneală şi supravieţuire.
La două ore de drum de Majkalashen, am trecut dincolo de o creastă, coborînd în serpentine, pe un drum de pămînt, în Valea Amaras. Mînăstirea Sfîntul Grigore Luminătorul, sfîntulpatron al armenilor, veche de patru secole, se înălţa deasupra albiei unui pîrîu, complet pustie, înconjurată de tăcerea unor duzi noduroşi.
Ne-am căţărat printr-o deschizătură din zidul de fortificaţii, ciuruit de gloanţe, care înconjoară mînăstirea. În interiorul fortificaţiilor erau săpate chilii pentru călugări şi nu-ţi trebuia prea multă imaginaţie ca să ţi-i închipui traducînd cu migală texte vechi sau predîndu-le novicilor operele clasicilor antici. Complexul monahal de la Amaras a adăpostit prima şcoală înfiinţată de armeni în Karabah, un altar de căpătîi al tradiţiilor educaţionale şi al limbii scrise.
Analele ulterioare ale mînăstirii se constituie într-un catalog al profanărilor. A fost jefuită de persani în secolul al V-lea, de arabi în al VII-lea şi de războinicii mongoli ai lui Genghis-han în cel de-al XIII-lea. După un secol şi jumătate, Timur Lenk a ajuns aici cucerind totul în goana calului, de la Samarkand şi pînă la Mediterana; hotărît să-i îndepărteze pe mongoli, el a ras întregul complex de pe faţa pămîntului, aruncînd resturile în rîu. Conform tradiţiei orale, călugării supravieţuitori au aşteptat pînă ce Timur Lenk a dispărut în zare, după care au recuperat resturile din apă şi şi-au reconstruit mînăstirea, piatră cu piatră.
Am apucat-o pe drumul anevoios spre Amaras pentru că mînăstirea de aici a jucat întotdeauna un rol-cheie în trecutul îndepărtat al armenilor. Nagorno-Karabah însă este important în secolul al XXI-lea. Rebeliunea împotriva Azerbaidjanului a fost primul conflict devastator izbucnit pe ruinele imperiului în dezintegrare al Uniunii So­vietice, prima confruntare după războiul rece declanşată de antipatia etnică şi naţionalismul care au redesenat harta lumii în deceniul trecut.
În Stepanakert, cel mai mare oraş din Karabah, forţele azere au lovit liceul central cu „19 rachete, 4 obuze de artilerie grea şi 9 bombe“ – îmi spune directorul acestuia, Karen Andreyan. Am vizitat o clasă în care copii în vîrstă de 15 ani îşi demonstrau, în cadrul unui program obligatoriu de pregătire militară, viteza în demontarea şi reasamblarea unor puşti de asalt Kalaşnikov. Le trebuiau cam 20 de secunde.
Andreyan era mîndru de ei. Însă era şi mai mîndru de faptul că şcoala a rămas funcţională pe toată durata războiului. „Am predat ore de literatură, de muzică, de matematică, de ştiinţe, de istorie şi geografie în tunele subterane.“
Poveste veche – vă vor spune armenii. Alte popoare­străvechi contemporane cu ei, precum hitiţii şi cal deenii, fenicienii şi frigienii, lidienii şi mezii, au dispărut de multă vreme.
Însă armenii există încă. Cu cît am călătorit mai mult printre ei, cu atît mai mult am realizat că drumul meu era o incursiune într-o tragedie străveche – ciclul dezastrului şi al regenerării prezent în legenda lui Noe, a cărui arcă s-a oprit după potop, conform Vechiului Testament, în Armenia.

Ecouri ale acestei drame primordiale se pot încă auzi în peisajul Armeniei. Pentru armeni, istoria nu a fost nicicînd o experienţă diferită, pierdută în vîltoarea schimbărilor. Este o moştenire culturală neîntreruptă, care datează de trei milenii, o identitate atît de tenace, încît a supravieţuit oricăror măriri şi decăderi ale imperiilor, de la Babilon la perestroika.
Inscripţiile în persana veche fac o primă referire la un ţinut cunoscut ca „Armina“ în anul 518 î.Hr. Sub denumirea lor proprie însă, hai (chiar şi astăzi, în limba armeană, neamul se numeşte Haiastan), armenii s-au aşezat în ceea ce este cunoscut acum drept Caucaz şi Anatolia de Est, cu secole înainte. Legenda spune că haii sînt urmaşii unui renumit arcaş, pe nume Hayk, un stră-strănepot al lui Noe, care a scăpat din oraşul blestemat Babel înainte ca celebrul său turn să se prăbuşească.
Cu o mie de ani înainte de naşterea lui Hristos, tema supravieţuirii era deja una centrală pentru identitatea armeană. Originile sale sînt deja învăluite într-o ceaţă străveche. După care, această ceaţă devine însă tot mai deasă, iar povestea longevităţii Armeniei se transformă într-o şaradă. Ce este Armenia?
Răspunsul direct în anul 2004 este că naţiunea are trei milioane de cetăţeni care trăiesc pe întinderile sudice ale Munţilor Caucaz, adică 29.800 de kilometri pătraţi de podiş stîncos, cam de mărimea Belgiei. Fără să aibă ieşire la mare şi zguduită de cutremure, Armenia se întinde exact pe traseul uneia dintre cele mai importante rute comerciale din istorie – legătura pe uscat dintre Europa şi Asia –, acum înconjurată de Turcia, Georgia, Azerbaidjan şi Iran.
Însă graniţele acestei Armenii datează doar din 1921, atunci cînd Rusia sovietică a anexat o parte din efemera republică născută din cenuşa primului război mondial, a dat Nagorno-Karabahul Azerbaidjanului şi a stabilit capitala actuală a Armeniei la Erevan. În cele cinci secole şi jumătate de dinainte, Armenia nici măcar nu a existat ca stat; era doar un termen geografic cu puţine semnificaţii politice, care se refereau la un popor divizat după pretenţiile teritoriale ale turcilor otomani, perşilor şi ruşilor.
Dînd înapoi ceasul istoriei, în epoca Romei lui Iulius Cezar, în primul secol înainte de Hristos, Armenia era un imperiu sub Tigran cel Mare, al cărui teritoriu se întindea de la Marea Caspică pînă în Palestina. Dîndu-l iarăşi înainte, în secolul al IX-lea, gigantica Armenie de pe vremea lui Cezar era împărţită între satrapiile provinciale ale Bi­zanţului şi califatul arab. Au urmat apoi invaziile neîndurătoare ale turcicilor, care au slăbit puţin cîte puţin asuprirea bizantină, pînă cînd, într-un scenariu care pare greu de imaginat pentru o altă naţiune, Regatul Armeniei şi-a făcut pur şi simplu bagajele, în secolul al XII-lea, mutîndu-se cu cîteva sute de kilometri spre vest, în regiunea Cilicia, de-a lungul coastei mediteraneene.
Opt secole mai tîrziu, în anul 2001, doi academicieni francezi au publicat un atlas istoric, intenţionînd să dea un sens cartografic transformărilor permanente ale Armeniei. Pentru aceasta a fost nevoie să realizeze nu mai puţin de 60 de hărţi distincte, ba chiar autorii au simţit nevoia să-şi ceară scuze pentru lipsa de precizie.
Singurul element constant din atlasul lor este prezenţa dominantă a Muntelui Ararat, pivotul geografic al tuturor hărţilor, în jurul căruia gravitează imaginaţia colectivă a armenilor. Fiind zonă militară turcească, accesul armenilor pe munte este cu desăvîrşire interzis.
„Aveţi în faţă marele paradox armean“ – mi-a spus Jivan Tabibian. Stăteam la o fereastră, la etajul al doilea al clădirii Ministerului de Externe de la Erevan, şi priveam norii rostogolindu-se peste coroana de gheaţă care acoperea muntele, înalt de 5.137 m. Tabibian, un diplomat al cărui portofoliu include funcţii de ambasador în patru ţări şi pe lîngă două organizaţii internaţionale, discuta o iniţiativă politică şi, deodată, a rămas tăcut, privind spre Ararat. E imposibil să nu fii impresionat de Ararat, în Erevan. În ciuda enormei sale mase, marele vîrf pare să plutească pe deasupra oraşului, într-un permanent dialog cu Micul Ararat, vecinul său de 3.896 de metri.

Imensa sprînceană de zăpadă a Araratului străluceşte puternic, cu o forţă halucinantă. Numele său derivă din cel al unui zeu din epoca bronzului, Ara, al cărui talismanic cult al morţii şi reînvierii reflecta tranziţiile sezoniere ale Araratului de la iarna lipsită de viaţă la fertilitatea primăverii. Spre deosebire de el, Micul Ararat este o imagine a calmului şi idealismului raţional, un con vulcanic atît de perfect, încît sugerează nu atît ceea ce este un munte în realitate, cît ceea ce ar trebui el să fie.
Nu te poţi uita prea mult la aceşti doi munţi fără să aluneci către reflecţii filozofice, iar armenii se uită la ei încă de la apariţia civilizaţiei.
Filozoful din Jivan Tabibian susţine că identitatea poporului său este inextricabil legată de experienţa pierderilor, de numeroasele redesenări ale hărţilor care, nu de puţine ori, l-au făcut să-şi lase cele mai sfinte repere ale teritoriului său în ţara altcuiva. Ca şi Mînăstirea Sfîntul Grigore Luminătorul, aflată departe, între dealurile din Nagorno-Karabah, Araratul se găseşte în afara actualei Republici Armenia, dincolo de frontiera închisă a unei Turcii ostile.
„Paradoxul acestui munte – spune Tabibian – ţine de sentimentul nostru de apartenenţă la un loc“, un concept esenţial pentru majoritatea identităţilor naţionale. „Noi nu sîntem legaţi de teritoriu“ – fapt imposibil, date fiind necontenitele traume, schimbări şi peregrinări ale armenilor – „dar avem o conştiinţă a teritoriului puternică.“
Mai tîrziu, i-am repetat aceste enigmatice cuvinte ale lui Tabibian lui Vartan Oskanian, ministrul de externe al Armeniei. Şi el, la rîndul său, mi-a oferit propria reflecţie filozofică asupra Araratului. „Ne uităm la el în fiecare dimineaţă – mi-a spus. Se află la doar 40 de kilometri depărtare de această clădire şi aproape simţim că-l putem atinge. Însă nu putem merge pînă acolo. Araratul este, în acelaşi timp, mîndria noastră, dar şi frustrarea noastră. Este istoria noastră. Visele noastre neîmplinite care ne călăuzesc.“
Paradoxul identităţii armene poate fi însă şi mai acut pentru cei ce nu văd în fiecare seară soarele apunînd după Ararat: diaspora, care numără cam 4.000.000 de armeni, dintr-un număr estimativ de 7.000.000, care trăiesc azi. În calitate de corespondent străin, am avut ocazia să dau peste bisericile şi pietrele lor funerare la Singapore şi la Hong Kong, la Cairo şi la Ierusalim, la Moscova, Veneţia sau Napoli. Există enclave armeneşti în Ucraina, România, Bulgaria şi Polonia, sînt armeni care deţin podgorii în California, armeni care au ajuns staruri pop sau intelectuali la New York ori la Paris.
Majoritatea sînt urmaşii celei mai mari catastrofe din istoria acestui popor: masacrele din timpul primului război mondial petrecute în Imperiul Otoman, care au constituit prima crimă colectivă majoră a secolului al XX-lea, plin de măceluri. Aparent provocată de o revoltă armată a naţionaliştilor armeni împotriva guvernului otoman represiv – şi în ciuda faptului că zeci de mii de armeni serviseră cu loialitate în armata otomană, pe atunci aliată a Ger­maniei –, riposta guvernului din 1915 s-a transformat într-un efort organizat de exterminare a unei întregi comunităţi.
În anul 1913, conform registrelor parohiale ale Bisericii Apostolice Armene, imperiul avea o populaţie de circa 2.000.000 de armeni. În 1920 rămăseseră mai puţin de 100.000. Estimările numărului celor morţi pe teritoriul Turciei actuale variază între 600.000 şi 1,5 milioane. Cu excepţia unei scurte perioade de după primul război mondial, nici un guvern turc nu a recunoscut vreodată vreun genocid la adresa armenilor.
Acum, după trei generaţii, amintirea masacrelor are încă repercusiuni violente: începînd din 1973 şi continuînd încă două decenii, zeci de diplomaţi şi cetăţeni turci au fost asasinaţi, chipurile, de terorişti armeni.
Supravieţuitorii masacrului din 1915 au trebuit să plece într-un exod care i-a purtat spre cele mai îndepărtate colţuri ale globului, unde ei şi urmaşii lor s-au dovedit a fi un trib rătăcitor al unor oameni de ispravă. Armenii din diaspora au fost cei care au dezvoltat sistemul de obţinere a imaginilor prin rezonanţă magnetică (MRI), chirurgia plastică sau robinetul de amestec de apă cu o singură manetă. Şi, ironia sorţii, tot un armean a fost cel care a proiectat chiar şi MiG-urile sovietice pe care azerii aveau să le folosească pentru a-i bombarda pe armenii din Nagorno-Karabah.

Trei lucruri îi ancorează pe armenii din diasporă de pămîntul lor străbun, înzestrîndu-i cu ceea ce Tabibian numeşte conştiinţa locului: cu siguranţă drama supravieţuirii, sfidarea militantă absolută a adolescenţilor de 15 ani asamblînd kalaşnikovuri. Dar şi credinţa armeană şi acel filozof armean care stă alături de războinicul armean, predînd ştiinţă sau literatură într-un adăpost antiaerian.
O pereche de uşi impozante de oţel acoperă aproape un întreg perete la etajul al doilea al reşedinţei pontificale de la Etchmiadzin, episcopia-mamă a Bisericii Apostolice Armene, aflată la 20 de kilometri vest de Erevan. Există numai un singur set de chei care le deschide, aflat doar în posesia Sfinţiei-Sale Karekin al II-lea, Patriarhul Suprem şi Catolicosul Tuturor Armenilor. Dincolo de uşi se găseşte o mare placă de onix pe care sînt încrustate, cu aur de 20 de carate, cele 36 de litere originale ale alfabetului armean. „Aceste litere sînt cei 36 de luptători care ne-au condus întotdeauna spre victorie“ – îmi spune catolicosul.
Karekin al II-lea este un bărbat în vîrstă de 53 de ani, absolvent a trei institute europene de teologie şi posesorul unei nemărginite rezerve de energie. Din octombrie 1999, el a devenit cel de-al 132-lea succesor al Sfîntului Grigore Luminătorul, cel ce l-a botezat pe regele Tiridate al III-lea în anul 301 d.Hr., făcînd din Armenia primul stat oficial creştin din lume.
„Sfîntul Mesrop ne-a dat posibilitatea de a vorbi cu Domnul folosind literele sale – spune catolicosul. Prin această conversaţie am reuşit să ne menţinem identitatea ca popor şi să supravieţuim ca naţiune.“
Mesrop Machtots a fost un curtean şi o figură militară care a devenit preot rătăcitor: un peregrin înnăscut mînat de obsesia ideilor. Altfel spus, un armean tipic. Născut în jurul anului 360 d.Hr., el este venerat ca sfînt naţional nu în calitatea sa de militar, ci în cea de educator. Căci Machtots le-a oferit armenilor alfabetul. S-a născut într-un mic sat aflat la vest de Ararat, lîngă Lacul Van, din Turcia actuală. Încă din copilărie, Machtots a fost fascinat de limbaj, devenind atît de bun cunoscător de greacă, încît a ajuns rapid într-un post important de consiliere în guvern. Însă viaţa la curte nu i se potrivea. La vîrsta de 35 de ani, a plecat în sălbăticie, călătorind pe jos prin toată Asia Mică. După un deceniu de peregrinări, legenda spune că în faţă i-a apărut mîna Domnului, care a ars 36 de litere de foc pe peretele unei peşteri.
În următorii 35 de ani, pînă la moartea sa, în anul 440, Machtots a recrutat grupuri de călugări pentru a traduce capodoperele religioase, ştiinţifice şi literare ale lumii antice în noul său alfabet. O mare parte din munca lor s-a desfăşurat la Amaras, în mijlocul neîncetatelor succesiuni de calamităţi definitorii pentru Armenia de acum 15 secole, şi chiar şi pentru cea de astăzi, la 13 ani de la dezintegrarea Uniunii Sovietice.

Svetlana Gasparian merge spre casă printr-un maidan acoperit de gunoaie, care a fost cîndva, pînă la prăbuşirea URSS, un parc plin de verdeaţă. O întreb dacă are cîteva minute libere pentru o discuţie. Îi explic că aş vrea să ştiu cum trăiesc oamenii în Erevanul de astăzi. Svetlana ezită, apoi încuviinţează din cap şi-mi face semn s-o urmez.
Are 37 de ani, este văduvă din 1996, cu două fetiţe şi un băiat, toţi sub 12 ani. Casa lor este o cameră închiriată, de 5 metri lungime şi 3 metri lăţime, în mijlocul unui complex imens de blocuri de la periferia capitalei – şapte grupuri de blocuri-turn construite în anii 70 pentru a adăposti 60.000 de locatari. Pe coridorul pe care locuieşte familia Gasparian, 30 de familii sînt înghesuite în 30 de camere, care dispun de o singură toaletă funcţională. Svetlana a împărţit camera de 15 metri pătraţi, folosind nişte pături zdrenţuite, într-o incintă care serveşte drept bucătărie şi două cămăruţe cu trei paturi înguste, lipite de pereţi, şi o masă într-un colţ. Chiuveta din bucătărie este, în acelaşi timp, şi baia familiei. „Viaţa putea fi grea în vremurile sovietice – spune ea. Însă n-a fost nicicînd aşa.“
Apartamentul nu are încălzire, într-un oraş în care temperaturile pot ajunge iarna pînă la –100C. Chiria este de aproximativ 5.000 de drami armeneşti, cam 9 dolari americani. „Sîntem aproape de a fi evacuaţi – spune ea – pentru că nu putem plăti atît de mult. Habar n-am ce-o să facem.“ Venitul său lunar, constînd din ajutorul de şomaj ca soră medicală şi alocaţia pentru cei trei copii, este de 8.000 de drami.
Într-o lume în care standardele de viaţă ale majorităţii cetăţenilor fostei Uniuni Sovietice au scăzut vertiginos, nicăieri acest declin nu a fost mai dramatic ca în Armenia.
În zorii zilei de 7 decembrie 1988, institutele ştiinţifice ale Armeniei erau printre cele mai avansate din întregul bloc sovietic. Fermele, podgoriile şi fabricile sale produceau unele dintre alimentele şi bunurile de consum de cea mai bună calitate, disponibile pe o piaţă închisă cu 286 de milioane de consumatori, care se întindea de la coastele pacifice ale Rusiei pînă la Marea Neagră şi Marea Baltică.
În următorii trei ani, Armenia avea să devină scena unui dezastru iremediabil. Ca atîtea alte momente ale îndelungatei istorii armene, această schimbare de situaţie are o rezonanţă biblică, de parcă ar fi fost gestul unui Dumnezeu furios al Vechiului Testament. În acea dimineaţă de decembrie, la ora 11:41, un cutremur de 6,9 grade pe scara Richter a făcut una cu pămîntul oraşele industriale din nordul ţării. Cîteva zile mai tîrziu, cînd norul de praf stîrnit de prăbuşiri a început să se risipească, peste 25.000 de oameni muriseră.
Şi tot în 1988 au început să apară primele ciocniri în Nagorno-Karabah, între etnicii ar­meni şi poliţia şi armata din Azerbaidjanul sovietic. Apoi, în 1991, Uniunea Sovietică a început să se dezintegreze, iar la 21 septembrie armenii au ales prin vot să devină un stat independent. Ceea ce puţini observatori au anticipat a fost că piaţa sovietică transcontinentală va dispărea tot la fel de subit sau că războiul din Nagorno-Karabah va duce la instituirea unei blocade sufocante împotriva Armeniei, impusă de Azerbaidjan şi de Turcia, principalele sale porţi spre lume – o blocadă care nu a fost nici azi ridicată.
Pînă în anul 1994, ea a decăzut, ajungînd în stadiul de mlaştină sărăcită, colcăind de bande criminale şi bîntuită de stafiile fabricilor închise.
„Centralele electrice au fost închise – îşi aminteşte inginerul Vahe Aghabegians. Noaptea, blocurile-turn erau cufundate într-o beznă totală. Benzina devenise o amintire, iar pe străzi nu mai existau maşini. Lemnele de foc ajunseseră singura sursă de căldură. Pe la mijlocul lunii ianuarie, copacii au început să dispară rînd pe rînd din parcuri şi de pe bulevarde.“
În disperare de cauză, guvernul armean a reactivat, în anul 1994, un imprevizibil reactor nuclear sovietic. S-a ajuns la un acord cu Iranul pentru livrări de petrol şi mărfuri de strictă necesitate. Dar cînd energia electrică a revenit, oameni ca Svetlana Gasparian n-au mai putut face faţă tarifelor.

Multe apartamente din Erevan au rămas întunecate din alt motiv. Serviciul Naţional de Statistică al Armeniei a raportat în martie 2002 că populaţia ţării a scăzut cu aproximativ un milion de locuitori de la ultimul recensămînt sovietic, din 1989. În mare, cam un sfert din populaţie s-a alăturat diasporei armene.
Vahe Aghabegians este hotărît să schimbe direcţia acestei migraţii. Născut în Iran, educat în Massachusetts, el a reuşit să-şi asigure o viaţă prosperă în Statele Unite, ca expert în computere, profitînd de boomul anilor 80. Din motive pe care nici măcar el nu le poate defini – „motive armeneşti“, spune el –, a început, din anul 1992, să facă vizite regulate la Erevan.
În 1998, cînd a împlinit 45 de ani, şi-a convins soţia, pe Odette, de asemenea născută în Iran şi educată în SUA, să se mute în Armenia împreună cu cei doi fii ai lor, acolo unde el are acum un post de consilier guvernamental pentru înaltă tehnologie, neplătit. Odette este proprietara unei agenţii de turism din Erevan. Visul lui Vahe este să călăuzească Armenia în lumea industrială a secolului al XXI-lea, o ambiţie pe care o împărtăşeşte cu ministrul de externe, Oskanian, care i-a asigurat spaţiul pentru birouri. Ideea sa este să construiască pe baza modelului din Singapore, să stimuleze dezvoltarea unei alte naţiuni mici, cu puţine resurse, transformînd-o într-o putere regională în materie de tehnologie a informaţiei.
„Prea tîrziu“ – spun criticii săi locali. Numărul cercetătorilor din cîndva respectatele institute ştiinţifice ale Armeniei a scăzut de la 20.000 în 1990 la 5.000 în 1995, arată ei.
„Cu cîţiva ani în urmă, şi eu am crezut că Armenia nu are nici un viitor“ – povesteşte Anna Simonian, o consultantă în vîrstă de 25 de ani, atunci cînd am cerut şi părerea cuiva din generaţia IT. Absolventă a Universităţii Americane din Armenia, creată în 1991 ca prima instituţie a ţării menită să ofere o educaţie în administrarea afacerilor, Simonian este convinsă că există perspective noi. „O mulţime de programatori care lucrau ca barmani se întorc, încet-încet, la programare“ – spune ea.
Între 1998 şi 2000, conform estimărilor ONU, exporturile legate de tehnologie ale Armeniei au crescut cu 25%, atingînd suma de 250 de milioane de dolari. Vahe Aghabegians citeşte rapoartele ONU cu mare atenţie. Un Erevan de tip singaporez este Araratul său.
Într-o dimineaţă, în timp ce umblam prin centrul Erevanului pierdut în propriile mele reflecţii filozofice, am auzit acorduri de violoncel înălţîndu-se din silueta fantomatică a unei săli de concerte din beton deschisă în anii 70. Ea a fost abandonată după prăbuşirea Uniunii Sovietice. Înăuntru, scena principală şi zona spectatorilor erau neluminate, pustii şi pline de un puternic miros de mucegai. Violoncelele erau acompaniate de viori şi, după un colţ, i-am zărit, în cele din urmă, într-o mică sală închisă cu sticlă, de pe terasa în ruine aflată în spatele clădirii: vreo douăzeci de tineri muzicieni îşi agitau furios arcuşurile, sub bagheta lui Aram Gharabekian, directorul artistic şi prim-dirijorul Orchestrei Naţionale de Cameră a Armeniei.
În 1997 – mi-a spus el ceva mai tîrziu – „am luat-o de la zero. Nu erau nici măcar suficiente scaune pentru muzicienii mei. Ne adunam, ca să ţinem întrunirile administrative, pe băncile din piaţa centrală a oraşului. Secretara mea nu avea hîrtie ca să-şi ia notiţe.“
Pînă în 1998, această orchestră avea să înregistreze propriul său compact-disc. Pînă în 2003 cîntase deja pe trei continente. Explicaţia lui Gharabekian? „Nu ne-am putut mulţumi cu competenţa, nu ne-am mulţumit doar cu a fi buni. Ne-am străduit mereu să atingem cel mai înalt nivel internaţional. Era singura noastră posibilitate de a face ca uşile să ni se deschidă.“
În cele din urmă, filele carnetului meu s-au umplut cu 93 de interviuri care povesteau călătoria mea în Armenia. Am constatat că aproape toate semănau cu istoria orchestrei, cu povestea lui Noe, cu epopeea supravieţuirii – cu acea viziune pe termen lung către ceva dincolo de simpla supravieţuire, către o culme luminoasă, aflată dincolo de limitele disperării.

Timp de cinci ani după distrugerea oraşului Leninakan, la cutremurul din 1988, Hakob Barseghian şi-a aşteptat răbdător moartea, ajungînd chiar să şi-o dorească. „Soţia mea se dusese. Fiul meu se dusese. Pentru ce să mai fi trăit?“
Dar, în stilul său arbitrar şi misterios, moartea a refuzat să-l ia. Într-o dimineaţă de primăvară din anul 1993, Barseghian a tras adînc aer în piept şi a ieşit din conteinerul de aluminiu, lung de 8 metri, care-i fusese casă în lunga noapte de jale – aceeaşi jale persistentă care a marcat atîtea episoade din istoria Armeniei, constituind fundalul atîtor poveşti neverosimile ale renaşterii. A început să scormonească în căutarea unor deşeuri refolosibile prin ruinele Leninakanului, care-şi reluase numele său pre-sovietic: Gyumri. Piuliţe şi şuruburi, cilindri de oţel şi canistre, supape recuperate cu grijă din automobile distruse. Le-a cărat pe toate în conteinerul său, din mijlocul ruinelor. Apoi s-a apucat să reinventeze civilizaţia. Nu acel tip de civilizaţie definit de monumente arhitecturale sau de orchestre. Asta sigur va veni mai tîrziu, era convins Barseghian; ca întotdeauna în cazul armenilor. Cu o pregătire de inginer pentru industrii care nu mai existau, el a început cu elemente de bază, cu aparate elementare care să răspundă nevoilor elementare ale unui oraş distrus. A proiectat şi a construit o maşină pentru tocat carne, un mixer pentru alimente, o maşină de umplut cîrnaţi, acţionată cu pedale, utilaje pentru afumat şi conservat sau pentru tranşat şi tăiat carnea felii.
Dintr-o carte de botanică cu colţuri îndoite, Barseghian a aflat că pajiştile montane din nordul Armeniei păstrează una din cele mai variate flore sălbatice de pe pămînt. A început să adune plante şi a inventat maşini care să taie şi să usuce usturoi şi hrean, chimen şi busuioc, muşeţel şi tarhon, măceşe şi cimbru. A inventat apoi maşini cu care să împacheteze şi să sigileze amestecuri de ceaiuri medicinale.
Cînd l-am vizitat, trei fabrici de procesare a plantelor erau lipite de pereţii conteinerului său de aluminiu, extins, iar schema şi funcţiile fiecărei maşini erau descrise în nişte schiţe trasate cu meticulozitate. „Iartă-ne, Doamne, greşelile noastre“ – s-a rugat Hakob Barseghian în faţa mesei de prînz, alcătuită din carne conservată şi ceai de muşeţel preparat pentru oaspeţii săi. „Ne primeşte pe noi în raiul ceresc şi ai milă de cei în nevoie.“
Cu excepţia celor cinci ani de durere paralizantă, cînd pînă şi o rugăciune era dincolo de el – mi-a spus –, „am fost tot timpul un optimist. Am fost mereu credincios.“

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din martie 2004)



1 Comment

  1. oameni buni, voi vedeti cum se vede intro-ul? text peste pagina. Sunteti un nume, nu faceti erori copilaresti

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*