Oraşul speranţei oraşul fricii

Tandreţe incomodă. O fostă regină a frumuseţii sărută fiul unei deţinute, la o colectare de fonduri pentru un program care permite mamelor închise la Diepkloof să stea cu copiii lor. Foto: Tomasz Tomaszewski

Construit pe aur în urmă cu un secol, Johannesburgul e şi azi o maşină de bani. La zece ani de la prăbuşirea apartheidului, înfloritorul oraş al Africii de Sud rămâne violent şi divizat.

Să cauţi un bar cappuccino în Soweto, suburbie neagră în plină expansiune a Johannesburgului, înseamnă să cauţi acul în carul cu fîn, dar Jerry Marobyane, ghidul meu, insistă că este totuşi pe-aici pe undeva. Mergem încet pe drumurile pline de şleauri, trecem de sute de barăci, ici-colo cu mormane de gunoi fumegînde, depăşim rînduri de case „elefant“, cu acoperiş de beton brun-cenuşiu, curbate către sol ca pielea groasă, ridată a unui elefant.
Dar imaginea „spumoasă“ a localului stilat – nicăieri, pînă cînd Jerry, cu un strigăt de triumf, îl ocheşte. Dar ceva nu-i în regulă – Soweto Cappuccino a fost înlocuit de „Funeralii pentru secolul al XXI-lea“. Înăuntru, recepţionera, Mpho Dilwane, ne spune că experimentul cappuccino a fost un eşec. Din cauza epidemiei de SIDA, spune ea, afacerea cu pompe funebre înfloreşte. În Avalon, uriaşul cimitir din apropiere al Soweto-ului, se fac 210 înmormîntări pe săptămînă.
Conducînd mai departe, Jerry explică modul în care café-barul a prosperat cînd guvernarea albă în Africa de Sud a fost înlăturată – luna aceasta împlinindu-se zece ani de atunci. Barul nu era destinat locuitorilor din Soweto, ci turiştilor îngrămădiţi în autocare şi care făceau o haltă în excursiile prin această suburbie, devenită simbol al întregii lupte împotriva apartheidului. Veneau la vechea casă a lui Nelson Mandela, ca să-şi arate respectul. Şi să vadă fosta locuinţă a arhiepiscopului Desmond Tutu, prelatul neînfricat care nu a ezitat să se avînte într-o mulţime furioasă ca să salveze un ins suspectat de a fi fost informator al poliţiei, ce urma să fie decorat cu un „colier“ – o anvelopă incendiată. Au venit, de asemenea, să vadă locul în care elevii de culoare care au protestat împotriva predării în afrikaans au fost împuşcaţi de poliţie.
Sub conducerea charismatică a lui Nelson Mandela, Africa de Sud a început perioada postapartheid, autodenumindu-se „naţiunea-curcubeu“, ca recunoaştere a noului spirit al toleranţei şi al apartenenţei, care, sperau sud-africanii, îl va înlocui pe cel vechi, acela al rasismului şi al fricii. Aşteptările au fost prea mari pentru Jo’burg (cum este în general prescurtat), cel mai divers oraş al ţării. Eliberat de constrîngerile izolării politice, oraşul putea trăi după noul său moto: „Un oraş african de clasă mondială.“ Africa de Sud urma să fie propulsorul renaşterii africane, un fel de nou început postcolonial, post-război rece, postapartheid, ce ar prefigura un salt economic fenomenal, în care Johannesburgul este startul.
Azi, la zece ani după naşterea naţiunii-curcubeu, zona urbană extinsă a Johannesburgului şi a sateliţilor săi este căminul a mai mult de 8 milioane de oameni. La un loc, ei desfăşoară 9% din activitatea economică a întregului continent şi se bucură de un standard de viaţă mult peste cel african. Şi totuşi se confruntă azi cu una dintre cele mai înalte rate ale criminalităţii violente, chiar dacă acum ea pare să scadă.
În acele prime zile de după apartheid, cînd sancţiunile împotriva Africii de Sud au fost în sfîrşit ridicate, Johannesburgul a fost locul de unde batalioane de oameni de afaceri sud-africani (majoritatea albi) şi-au îndreptat interesul către interiorul Africii, urmărind cu agresivitate oportunităţi în ţările considerate prea riscante de majoritatea investitorilor occidentali. Ei au preluat fabrici de bere din Mozambic, Tanzania şi Malawi. Ei au cîştigat contractele pentru reţelele de telefonie mobilă în Nigeria şi Republica Democratică Congo. Pe întregul continent, ei au organizat lanţuri de supermagazine, au renovat hoteluri sordide şi au deschis bănci. Curînd, tabela plecărilor din Aeroportul Internaţional Johannesburg arăta ca o lecţie de geografie a Africii.
Meyer Kahn, preşedintele companiei South African Breweries (în prezent SAB Miller), una dintre corporaţiile de frunte din Johannesburg, a fost în primul val al acestei invazii comerciale a Africii. În biroul său spaţios de pe Braamfontein Ridge, dominînd oraşul, el este într-o dispoziţie expansivă. „Nu ne descurajează lipsa infrastructurii sau problemele consumatorului lumii a treia“ – spune el. Kahn consideră că Johannesburgul este singurul oraş african care are superioritate competitivă. „Noi înţelegem consumatorii de pe pieţele ţărilor în curs de dezvoltare – într-o jumătate de oră de condus, pot să ajung de aici în Soweto, cu ale sale aproape un milion de guri; o jumătate de oră către nord, şi ajung în bogata şi sofisticata piaţă din Sandton, care poate eclipsa Fifth Avenue din New York. „Şi cel mai important – chicoteşte el – la o jumătate de oră de la biroul meu se află 15 terenuri de golf, apreciate ca fiind printre cele mai tari din lume.“
Jo’burg a fost dintotdeauna un oraş arogant şi intimidant, dîndu-şi o prea mare importanţă, un oraş pe picior mare, un oraş egoist şi neiertător. Şi la cei aproape 2.000 de metri la care se află, „pluteşte ceva în aer“ care face inima să bată mai repede – observa cîndva scriitoarea Doris Lessing.
Şi totuşi, subliniază Kahn, dezvoltarea oraşului Johannesburg, care a ajuns primul oraş al Africii, nu a fost nici pe departe lină, ci cu expansiuni şi crize ciclice frecvente: „De-a lungul anilor, am avut parte de inundaţii, molime, boicoturi, greve, violenţă politică; am avut apartheid, sancţiuni internaţionale, suişuri şi coborîşuri absurde ale creşterii economice. Dar am supravieţuit, pentru că avem o infrastructură de primă mînă, un sector corporatist dinamic şi un popor remarcabil de rezistent – negri şi albi.“
Nu este vorba numai despre enormele corporaţii, care sînt muşchii economiei; mai este şi cazul explozivei economii subterane, alimentată de micii comercianţi, negustorii ambulanţi, care primesc doar bani gheaţă, în general omişi din statisticile oficiale. „Este o viaţă plină de oportunităţi aici – spune Kahn. Dacă scoţi scaunul ăsta afară pe trotuar, îţi iei o foarfecă şi un prosop, poţi imediat să faci bani ca frizer. Dinamismul şi dimensiunea pieţei dau naştere la tot felul de oportunităţi pentru oricine are vreo iniţiativă. Oraşul acesta exercită o anumită atracţie. De aceea, oamenii de pe tot continentul, şi de dincolo de el, gravitează către noi.“

Cîntecul de sirenă al unuia dintre cele mai mari oraşe ale Africii subsahariene a ajuns pînă în Malawi, la 1.700 km spre nord – unde l-au auzit Oliver Nkhoma şi fratele său mai tînăr, Ken. „Cînd am văzut pentru prima dată acest loc, am crezut că visez – îşi aminteşte Oliver melancolic. Vile mari şi zgîrie-nori, tuneluri şi autostrăzi suspendate, toată această diversitate de limbi vorbite pe stradă, trenuri rapide trecînd în goană.“
El, Ken, şi alţi cîţiva din Malawi au un stand în piaţă, unde vînd măşti din mahon şi abanos şi sculpturi cu animale sălbatice. Fac pe rînd drumul de 30 de ore înapoi spre casă, cu autobuzul, ca să-şi refacă stocurile. De cîte ori se întorc acasă, fiecare aduce cîte un televizor, un radio, haine şi încălţăminte, ca să le revîndă acolo. „Este sărăcie mare acasă – spune Ken. În Jo’burg sînt banii – putem duce o viaţă mult mai bună aici.“ Vecinii de stand, strînşi în jur, veniţi din Zimbabwe, Congo şi Nigeria, îl aprobă zgomotos.
Johannesburgul a devenit, de asemenea, şi un paradis al tuturor posibilităţilor pentru o cosmopolită elită de culoare, aşa-numiţii waBenzi (cei care conduc Mercedes-Benz, în dialectul suahili), după numele maşinilor preferate cîndva. Oficialităţi guvernamentale şi întreprinzători vin din toată Africa pentru a lua cina în cele mai bune restaurante de pe continent sau pentru a fi trataţi în spitalele de talie mondială ale oraşului. Ei îşi înscriu copiii în exclusivistele şcoli private şi cumpără vile ale albilor care emigrează. Consiliul primăriei, în speranţa de a cîştiga capital pe seama magnetismului oraşului, l-a proclamat „un oraş african care funcţionează.“ Dar această trufie e valabilă numai pentru o parte din Johannesburg – fostele suburbii exclusiv albe, precum Sandton, Houghton şi Rosebank. Pentru majoritatea celor 74% din populaţie care este neagră, condiţiile de viaţă rămîn dure şi deseori marcate de violenţă. Din amestecul de speranţă şi de spaime abisale a rezultat o disperare euforică, o stare de spirit tipică pentru Johannesburg. Aceasta a fost sintetizată expresiv de Judy Bassingthwaighte, care organiza un program de asistenţă alimentară pentru cei fără adăpost, în centrul oraşului. Rugîndu-se împreună cu voluntarii, ea spune: „Sfinte Doamne, ne-ai dăruit libertatea, acum ajută-ne să ne împlinim visele.“
Pentru ca Johannesburgul să trăiască la potenţialul său maxim, el trebuie să depăşească segregarea, moştenire a apartheidului care îi distorsionează dezvoltarea şi îi perverteşte identitatea. Contactul între rase rămîne deseori rigid, în măsura în care oamenii ajung să se cunoască pentru prima oară de pe aceeaşi poziţie. Creşterea gradului de amestecare interrasială a copiilor în şcoli dă speranţa că noua generaţie va coexista mult mai uşor.
Criminalitatea este îngrijorarea majoră comună tuturor raselor din Johannesburg. Statistici comparative sînt greu de obţinut, deoarece în iulie 2000 guvernul a oprit furnizarea datelor despre delincvenţă – pentru ca după un an să le difuzeze cu alte încadrări, acţiune menită să atenueze veştile rele. Oricum, titlurile din presă rămîn dure: în zonele rău famate ale oraşului, aproape unul din trei oameni a fost jefuit în ultimul an. Crimele, în zona metropolitană în extindere, se cifrează la 60 la 100.000 de locuitori – de trei ori mai multe decît în Chicago, cel mai periculos oraş din Statele Unite. Johannesburgul a înregistrat anul trecut 20.173 de cazuri de spargeri de locuinţe, iar oamenii de afaceri consideră infracţionalitatea drept „obstacolul major în calea dezvoltării“. În prezent, tot mai puţini turişti vin în Johannesburg propriu-zis, ei se îndreaptă în schimb direct spre parcurile de distracţii sau spre litoral.
Valurile de infracţiuni nu sînt o noutate în Johannesburg.
Încă de la începuturile sale chiar, în 1886, cînd un prospector australian, George Harrison, s-a împiedicat de o stîncă cu filon aurifer bogat, locul a devenit periculos. Descoperirea lui Harrison s-a dovedit a fi un filon gros al unui zăcămînt de 100 de kilometri lungime – cea mai bogată sursă de aur cunoscută vreodată în lume. În mijlocul ei s-au organizat „săpături publice“, numite Johannesburg, după numele supraveghetorului lor. Dar pentru negrii adunaţi din sate de pe cuprinsul ţării şi de dincolo de graniţă, aduşi să trudească în mine, locul s-a numit întotdeauna eGoli – Oraşul Aurului.
Vînătorii de averi au venit din Anglia, din Europa continentală, Australia şi Statele Unite, străini pe care burii i-au numit uitlanders. Aproape întotdeauna oraşul i-a şocat pe cei care l-au vizitat. „Este un oraş al risipei necontrolate şi al mizeriei nemăsurate“ – scria unul dintre primii vizitatori. Winston Churchill, pe atunci un tînăr corespondent străin, a comparat oraşul cu un „Monte Carlo suprapus peste Sodoma şi Gomora.“
Oamenii de afaceri care au finanţat minele şi care s-au îmbogăţit de pe urma preţiosului zăcămînt au construit vile de piatră de-a lungul crestelor şi dealurilor şi au plantat arbori exotici în grădini: jacaranda din Indiile de Vest, stejari şi castani din Anglia, eucalipţi şi castani din Australia. Azi, cînd avionul se apropie de Aeroportul Internaţional Johannesburg, vezi o suprafaţă densă de un verde intens, prin care se zăresc peluzele luxuriante şi îngrijite şi piscinele sclipind imaculate ale suburbiilor din nord. Avionul se pregăteşte de aterizare şi brusc eşti deasupra Soweto-ului, o constelaţie de cartiere, iniţial numite Suburbiile de Sud-Vest. Au fost fondate în anul 1904 (după izbucnirea epidemiei de ciumă bubonică în mahalalele din Jo’burg), la 15 kilometri de centrul oraşului.
În a doua jumătate a anilor ,80, mă aflam în Johannesburg în calitate de corespondent în străinătate şi veneam deseori în Soweto, pentru a relata despre confruntările zilnice dintre poliţie şi tinerii de culoare, care încercau să elimine apartheidul. Organizau greve ale chiriilor şi boicotau transportul public, aruncau cu pietre în poliţie, erau împuşcaţi şi închişi şi abandonau şcolile cu sloganul „libertate înainte de educaţie“.

Multora dintre ei libertatea nu le-a fost deloc moale. Ei nu ştiu cum să prospere şi sînt obişnuiţi să trăiască în afara legii. Unii îşi spun amaGents (o ironică deformare a cuvîntului „gentlemen“) şi s-au metamorfozat într-un fel de cult gangsteresc nihilistic. Şomajul în Soweto a ajuns acum la 37% şi creşte.
În genere, pentru a evita spectrul violenţei, cît şi condiţiile de înghesuială din Soweto, un număr de negri s-au mutat în suburbiile nordice după 1994, atunci cînd Actul Zonelor de Grup, care stipula ocuparea zonelor rezidenţiale pe baza segregării, a fost desfiinţat. Kgomotso Modise – pe vremuri un administrator sportiv, unul dintre fondatorii ligii multirasiale de fotbal a Africii de Sud, şi în prezent pensionat din funcţia de preşedinte al Biroului sud-african al agenţiei de publicitate Saatchi & Saatchi – s-a mutat în siguranţa plină de vegetaţie a Bryanston-ului. Modise, azi trecut de 60 de ani, se serveşte de un cărucior cu rotile, deoarece are în coloana vertebrală un glonţ – unul din cele şapte care l-au rănit în timpul unei manifestaţii de protest din Soweto, în 1983.
Pentru Modise a fost o aventură extraordinară: acum 18 ani, Corporaţia de Radioteleviziune Sud-Africană nici măcar nu permitea negrilor să apară alături de albi în aceleaşi spoturi publicitare. Modise a început cariera în publicitate cu campanii pentru produse special destinate negrilor, o piaţă profitabilă chiar şi sub apartheid. Cînd companiile albilor şi-au dat seama de acest rezervor de clienţi neexploatat, au avut nevoie de oameni ca Modise, care să-i îndrume în universul cultural şi social al negrilor. „Pieţele diferă în toate felurile – spune Modise. Exista o gamă întreagă de produse, ca Black Like Me pentru păr, destinate exclusiv negrilor. Şi alte lucruri, ca praful de spălat, au fost introduse mult mai tîrziu pe piaţa negrilor, care fuseseră obişnuiţi cu săpun de rufe albastru. Astăzi – adaugă el –, cumpărătorii de pantofi din pătura mijlocie de culoare rămîn mult mai sofisticaţi decît albii aceleiaşi clase.“
L-am întrebat pe Modise despre viaţa lui în suburbii. „Mulţi dintre prietenii şi semenii mei s-au mutat din Soweto. Dar acum ducem dorul agapelor şi localurilor, al atmosferei de atunci“ – spune el, referindu-se la cîrciumi, care sînt centrul vieţii comunitare din Soweto.
„Poţi fi foarte singur în suburbiile nordice. Eu nici măcar nu-mi cunosc vecinii albi, deşi locuim alături de peste doi ani.“ În weekend-uri, Modise şi prietenii săi se alătură caravanelor de limuzine luxoase şi vehicule de teren, în care negrii înstăriţi ai clasei mijlocii fac pelerinaje înapoi spre cîrciumile lor preferate, unde sînt în general bine primiţi, deşi aici negrii au dezvoltat rapid un sistem social, în special de cînd copiii lor au început să frecventeze fostele şcoli ale albilor, estompînd încet camaraderia luptătorilor împotriva apartheidului.
Oricum, chiar şi în noul său sanctuar, Modise şi alţii ca el nu sînt feriţi de delincvenţa brutală, care trece de zidurile înalte, de sîrma ghimpată, de cîini şi de patrulele de pază. Şi nu există infracţiune mai des pomenită decît jaful de maşini, în mare parte atribuit sindicatelor organizate, care au făcut din Johannesburg şi din împrejurimi centrul acestei activităţi, cu circa 25 de incidente pe zi.
Într-o joi, în suburbiile din nord, Zoe Plein, consultant de asigurări, şi-a parcat noul său Chrysler Voyager alb în faţa garajului la ora 15:40. „Îmi amintesc cu precizie ora – spune ea. Mama mea era pe bancheta din spate, cu copiii mei.“ Eden, în vîrstă de trei ani, şi Noah, în vîrstă de şapte luni, erau legaţi în scaunele lor de siguranţă. „Am auzit-o pe mama mea spunînd: «Oh, Doamne !». Am ridicat capul şi am văzut ţeava unei arme la fereastra mea.“
Era ţinută de un negru tînăr, îmbrăcat impecabil, cu capul ras, care nu a spus absolut nimic în tot acest timp. Cu arma, acesta i-a făcut semn să iasă din maşină. „Poţi lua ce vrei – spuse ea. Lasă-mă să-mi scot copiii.“ Ea şi cu mama ei s-au repezit cu stîngăcie să-i detaşeze pe copii şi să-i dea jos din maşină. Eden a văzut arma şi a început să plîngă isteric. „Nu o răni pe mami! Lasă-ne în pace !“ Bărbatul i-a făcut semn lui Zoe să-şi scoată inelele, dar acestea erau înţepenite. El a tras piedica armei, iar ea şi-a lins degetele şi, disperată, a tras şi a răsucit de inele pînă cînd, în sfîrşit, şi le-a putut scoate.

Hoţul şi complicele lui i-au luat geanta şi telefonul celular şi au demarat.
„Cînd a sosit soţul meu, a spus: «Pînă aici! Plecăm!» (Restul familiei sale era deja stabilită în Chicago.) Amîndoi ne născuserăm în Jo’burg; este un loc frumos şi nu doresc să-l părăsesc, dar oare există aici viitor pentru copiii noştri ?“ Eden a urmat un tratament psihiatric. „Ea tot întreba: «Se întorc răii ăia?», iar eu îi răspundeam: «Nu, nu, ei sînt acum la închisoare.» Dar bineînţeles că ei nu sînt şi nu au fost niciodată prinşi. Mă simt de parcă sîntem forţaţi să plecăm – se încruntă Zoe. Chestia asta mă enervează îngrozitor.“
Seria crescîndă a dureroaselor incidente a alarmat influenta comunitate a oamenilor de afa­ceri din oraş şi, în martie 2001, primarul executiv Amos Masondo (care a fost închis un timp cu Nelson Mandela pe Robben Island) a supervizat lansarea unui efort coordonat pentru limitarea fenomenului infracţional. Din cadrul departamentului de poliţie rutieră a fost creată o nouă forţă de poliţie a oraşului, Departamentul Metropolitan de Poliţie din Johannesburg. Această forţă bine echipată este formată în prezent din 2.500 de membri şi va creşte probabil la 4.000. Masondo vede această iniţiativă ca pe o componentă a „campaniei de a face poliţia vizibilă“, cu un număr mai mare de poliţişti care să patruleze pe străzi şi să îngăduie forţelor regulate să se concentreze asupra infracţiunilor serioase.
În acelaşi timp, s-au întreprins eforturi susţinute pentru eliminarea corupţiei din poliţie. În 1999, 4.374 de membri ai poliţiei naţionale erau cercetaţi pentru corupţie (dintr-un total de 105.556). Deşi azi cifrele nu mai sînt atît de şocante (din aprilie 2002 pînă în martie 2003, 872 de poliţişti au fost suspendaţi pentru corupţie), mai sînt multe de făcut.
În prima linie a frontului de luptă împotriva crimelor din oraş se află Brigada de Intervenţie Rapidă a Poliţiei din Johannesburg, cu sediul în Brixton Hill, deasupra crenelurilor desenate de zgîrie-norii oraşului.
Inspectorul Aboobaker Buckus, comandantul de serviciu în această noapte, îşi instruieşte oamenii în timp ce aceştia se echipează cu puşti de asalt, pistoale automate, veste antiglonţ. La centrala telefonică, ritmul creşte, operatorii răspund apelurilor de urgenţă rostite în cele mai multe dintre cele 11 limbi oficiale din ţară, şi toate vorbite în oraş. Buckus – un etnic indian – a venit din provincia Natal în decembrie 1991, împreună cu cinci amici, pentru a încerca să intre în această unitate specializată. Ceilalţi au renunţat în primul an. Salariile sînt mici şi în ultimii ani numărul de victime din rîndul poliţiştilor a crescut alarmant. (Între 2001-2002, 45 de poliţişti au fost ucişi în zona Johannesburgului; în 2000, 62 au murit – în New York au murit doar doi, amîndoi în accidente de maşină.) Sergentul Jannie Odendaal, un bur, stă în faţă, iar eu împart bancheta din spate a Opelului Kadett cu o ladă din metal pentru muniţie. „Ne-am săturat să tot rămînem fără gloanţe“ – spune Odendaal.
Noaptea trece într-o cavalcadă de urmăriri în mare viteză şi în final inutile ale hoţilor de maşini şi ale tîlharilor şi, o dată cu apariţia zorilor, ultimul apel ne conduce spre centru, unde s-a raportat un schimb de focuri.
Ajungem ca să găsim un puşti negru, cu părul frumos aranjat cu gel, îmbrăcat cu o giacă de jeans călcată îngrijit şi încălţat cu pantofi sport roşii Converse, care era aşezat pe trotuar. Era sprijinit cu spatele de un zid şi avea ochii închişi. Sergentul Odendaal îl trage uşor de mînecă să-l trezească, dar giaca se deschide, lăsînd să se vadă o pată mare roşie care se tot întindea pe tricoul de dedesubt. Puştiul fusese împuşcat drept în inimă. S-au adunat o mînă de gură-cască, dar nici un martor nu s-a prezentat. Nici unul nu părea afectat în mod deosebit. În centrul Johannesburgului, acolo unde acest tînăr zace acum lipsit de viaţă, este terenul de mijloc dintre lumea bună a fostelor suburbii altădată exclusiv albe şi lumea a treia, a celor locuite de negri. Acum aici se concentrează lupta pentru diminuarea criminalităţii. Dacă se pierde această luptă, oraşul aurului îşi va pierde atracţia.
De la distanţă, masivele clădiri înalte şi monumentale, ridicate în stil edwardian, din centrul oraşului, sînt încă impresionante. Pînă nu de mult, majoritatea erau cu scînduri bătute în ferestre, abandonate de giganţii comerciali care îşi aveau aici sediile în favoarea complexurilor de birouri din suburbii. În 2000, Bursa de Mărfuri din Johannesburg şi-a urmat clienţii în nord, în Sandton. Totuşi, străzile din faţa acestor clădiri din centru, aparent lipsite de ocupanţi, sînt încă aglomerate în timpul zilei – ticsite de vînzători care oferă fructe şi legume, pantofi din plastic şi haine second-hand unei clientele formate din navetiştii de culoare din suburbii.
„S-a schimbat, se schimbă, dar nu e pe moarte. Nu mai este oraşul apartheidului din trecut; este un oraş african, care reflectă demografia ţării.“ – insistă Neil Fraser, directorul lui Central Johannesburg Partnership, un parteneriat între administraţie şi sectorul privat, care coordonează lupta pentru revitalizarea economică a centrului oraşului. Colectarea gunoaielor s-a îmbunătăţit, numărul patrulelor de poliţie a crescut, iar activitatea vînzătorilor ambulanţi neautorizaţi care sufocă străzile este reglementată, toate în efortul de a atrage rezidenţi şi oameni de afaceri. O reţea de camere de supraveghere „spionează“ în prezent centrul oraşului; e conectată la un computer-creier complex, numit „matricea“, ai cărui operatori raportează direct poliţiei şi managerilor oraşului. John Penberthy, şeful societăţii care utilizează acest sis­tem, spune că delincvenţa de pe străzile din centru s-a diminuat simţitor.
În acelaşi timp, guvernul sud-african, într-un efort major de a îmbunătăţi viaţa numeroşilor negri din Johannesburg, pune în practică unul dintre cele mai mari proiecte urbane pe care le-a vă­zut lumea pînă acum, zeci de mii de locuinţe de bază, cu apă curentă şi electricitate. E o misiune sisifică: atracţia exercitată de eGoli e la fel de mare ca şi pe vremea prospectorilor, acum mai bine de un secol, şi la fel de repede cum se construiesc noile case apar tot mai multe barăci, ridicate de grupurile de nou-veniţi plini de încredere.

Am vizitat un cartier de barăci, care cresc ca ciupercile în jurul unei ferme numite Bredell, de lîngă Aeroportul Internaţional din Johannesburg. La fel creşte şi nervozitatea investitorilor străini, pentru faptul că apariţia cartierelor de cocioabe depreciază randul, moneda naţională a Africii de Sud. Poliţia de ordine publică apare rapid şi, aşa cum făcea adesea în trecut, în timpul apartheidului, supraveghează echipa de demolare: 200 de oameni în salopete roşii, înarmaţi cu răngi – numiţi Termitele Roşii –, aşteaptă ordinul să demoleze barăcile.
Constance Mamatlepa stă în faţa uşii ei de la intrare. Pe uşă este pictat un Crist răstignit pe cruce, încoronat cu o cunună de spini, cu coastele însîngerate şi cu un surîs senin de iertare. „Avem trei variante – spune ea, cu ochii pe forţele dispuse împotriva ei. Gaze lacrimogene, gloanţe de cauciuc sau cîini poliţişti.“
„Ne pot distruge casele – spune Caroline Seema, vecina ei –, dar ne vom întoarce mai tîrziu.“ În ceaţa deasă care învăluie valea, Termitele Roşii atacă în final şi nu se mai aude decît scrîşnetul răngilor care lovesc în metal.
În timp ce asistă la demolarea caselor lor, locatarii intonează unul dintre imnurile memorabile ale luptei antiapartheid, un cîntec numit „Senzenina ?“ – „Ce-am făcut?“ Vocile lor armonizate se ridică pentru scurt timp deasupra văii, înainte de a fi acoperite de vuietul elicei unui elicopter de poliţie.
Şi noi valuri de emigranţi continuă să sosească în Johannesburg, iar întrebarea încă pluteşte în atmosfera uscată şi agitată: oare poate acest oraş să ajute la salvarea Africii, să îmbunătăţească viaţa a milioane de oameni – sau, dimpotrivă, Johannesburgul va fi inundat de nevoiaşi şi de disperaţi, trişti prevestitori ai haosului care ar putea urma?
Este o responsabilitate cu adevărat uriaşă care atîrnă asupra acestui oraş, dar poate că Jo’burg are ambiţia şi energia să accepte provocarea şi să-i facă faţă.

Text: Peter Godwin

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din aprilie 2004)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*