Schimbări în inima ţării

O furtună cu tunete şi fulgere întrerupe recoltarea fânului în Sand Hills. Districtul Arthur, Nebraska. Foto: Jim Richardson

 

 

 

Centrul rural al Americii îşi caută noi orizonturi.

După ani de secetă şi depopulare, multe zone din Marile Câmpii şi-au recăpătat definiţia din secolul al XIX-lea, cînd erau teritoriu de frontieră: o regiune cu mai puţin de şase locuitori pe milă pătrată (2,5 locuitori/km2). În timp ce fermierii şi crescătorii de vite părăsesc inima ţării, preria originară, bizonii şi indienii se întorc.

Localitatea Lebanon, din Kansas, îşi aroga cîndva poziţia de centru geografic al Statelor Unite, dar nu-i vei mai auzi pe localnici lăudîndu-se cu aşa ceva. Un orăşel cu vreo 300 de locuitori, înconjurat de ferme cu lanuri de grîu şi sorg, unde Statul Florii Soarelui salută frontiera cu Nebraska, Lebanon a ajuns în ultima vreme să împărtăşească un semn distinctiv mai puţin singular – ca una dintre numeroasele mici comunităţi rurale care se sting într-unul dintre cele mai bogate grînare ale lumii.
Pe aici, comerţul nu e prea înfloritor. Jumătate dintre magazine sînt abandonate. Banca e deschisă, probabil ocupată cu executarea ipotecilor, dar ferestrele ei dau spre scheletul de cărămidă al unei clădiri abandonate. Trotuarele sînt pustii.
La capătul oraşului, un indicator te îndrumă către ceea ce era cîndva un loc al mîndriei. „Bun venit în Centrul SUA“ – scrie pe el. E un monument de piatră cu o placă de bronz care anunţă latitudinea şi longitudinea exacte ale centrului. Drapelul statului Kansas flutură alături de cel american în vîntul tăios, care poartă cu el aroma pămîntului bun, bogat şi fertil. Stînd aici, lîngă monument, te poate chiar cuprinde un sentiment cald de mîndrie. Dar apoi priveşti dincolo de el şi de steaguri şi observi, pe o terasă scăldată în soare, fantoma părăginită a unui motel cu obloanele trase de cine ştie cînd. Şi dintr-o dată îţi dai seama că, deşi ţinutul ăsta e probabil grozav pentru creşterea grîului, nu a fost pesemne niciodată prea bun pentru cultivarea turismului.
Ceea ce s-a întîmplat cu Lebanon şi cu alte aşezări din Districtul Smith, Kansas, nu este poate tipic, în prezent, pentru întreaga întindere a Marilor Câmpii ale Statelor Unite, dar nici nu este o excepţie. Regiunea suferă un şoc cultural cum nu a mai cunoscut de la Marea Criză din anii 1930, cînd seceta şi vîntul au erodat solul şi au alungat fermierii din regiune. Câmpiile s-au regenerat de atunci şi contribuie la hrănirea lumii, exportînd şi acum cantităţi uriaşe de grîu şi carne de vită. Dar pe măsură ce tehnologia a pus în mişcare forţa de muncă iar slujbele bine plătite s-au tot îndepărtat de casă, fermele au ajuns să exporte către oraşe o altă valoare – propriii copii. Zeci de districte rurale îndepărtate au pierdut în ultimele decenii cîte 10 pînă la 20 la sută din populaţie. În unele comunităţi, vîrsta medie a crescut deja la peste 60 de ani.
Pentru cei mai mulţi americani, care nu au rădăcini sau rude în aceste părţi, Marile Câmpii reprezintă o terra incognita. De la primii călători care au botezat această zonă a ţării Marele Deşert American pînă la coloniştii care au străbătut continentul pe ruta California şi Oregon, Câmpiile au fost întotdeauna un loc pe care să-l traversezi şi să-l laşi în urmă, în drum către altundeva. Printre riscurile ocupaţionale ale celor care trăiesc pe oricare dintre coastele americane se numără şi faptul de a nu şti exact unde se află Marile Câmpii, şi cu atît mai mult de a nu le fi văzut niciodată.
Pentru început, gîndeşte-te la 1,3 milioane de kilometri pătraţi, o întindere de 5 ori şi jumătate mai mare decît România, cuprinzînd peste 400 de districte din 10 state diferite, legate între ele de la graniţa cu Canada, pînă în sudul Texasului. La vest, poalele Munţilor Stîncoşi sînt cele care trasează sfîrşitul Câmpiilor, însă referitor la limita de est, opiniile diferă. În 1931, eminentul istoric Walter Prescott Webb a fixat o linie la meridianul 98. El a numit-o „o falie instituţională“, dincolo de care modul de viaţă din Est este „fie distrus şi re­făcut, fie profund schimbat.“ Sau puteţi opta pentru varianta instituită de Comitetul Marilor Câmpii al preşedintelui Franklin Roosevelt, care, cîţiva ani mai tîrziu, a împins linia cu 150 de kilometri mai spre vest, la meridianul 100. Erau definite alte criterii pentru stabilirea extremităţii estice a Câmpiilor, cum ar fi linia altitudinii de 600 de metri sau cea a precipitaţiilor de 50 cm, la vest de care condiţiile tind să devină semiaride. Marile Câmpii, cu iarba lor mai scurtă, nu trebuie confundate cu preria cu ierburi înalte, care domina cîndva partea de răsărit a meridianului 98, înainte ca americanii să o are pentru a cultiva porumb şi a creşte porci şi pentru a dezvolta oraşe mari în Vestul Mijlociu.
Şi în Câmpii poţi întîlni oraşe, deşi nu prea multe. De fapt, dacă ai trecut de oraşele mărginaşe şi de marile oraşe texane de petrolişti şi crescători de vite, greu mai găseşti în tot acel teritoriu vast mai mult de cinci municipii cu peste 50.000 de locuitori. Nici nu mai trebuie menţionat faptul că Lebanon nu e unul dintre ele.
Nici Seneca, aflat în Sand Hills, din Nebraska, nu are mai multă populaţie. Cu toată splendoarea peisajului unduitor, cu orizont nesfîrşit, Sand Hills nu numai că şi-a pierdut din populaţie de-a lungul anilor, dar s-a şi afundat în sărăcie. Cinci dintre cele mai sărace districte din Statele Unite după venitul pe cap de locuitor se află în această regiune. Cînd trenul oprea aici cu regularitate, orăşelul adăpostea o comunitate prosperă de circa 800 de locuitori. De-a lungul căii ferate erau şi două mici hoteluri. Dar în zilele noastre trenul nu mai opreşte la Seneca, hotelurile au dispărut şi numărul locuitorilor a scăzut sub 50. Localnicii trebuie să meargă cu maşina 18 kilometri pînă la cea mai apropiată băcănie, la Mullen, sau 24 de kilometri, în direcţia opusă, pînă la Thedford. Mai există o biserică şi Restaurantul Văcarului, unde Ruth Andersen, o profesoară văduvă pensionară, obişnuieşte să ia prînzul. O întreb de ce şcoala districtuală cu şase clase din Seneca stă închisă şi gata să se prăbuşească la marginea oraşului. Nu poţi avea o şcoală dacă nu sînt destui copii, explică Ruth Andersen. Şi n-o să ai niciodată destui copii dacă tinerii pleacă să îşi găsească de lucru şi nu se mai întorc aici ca să-şi întemeieze o familie. Apoi îmi spune un lucru pe care l-am mai auzit, într-un fel sau altul, în călătoria mea prin Câmpii şi pe care am să-l mai aud. „Cînd pierzi şcoala – spune Ruth Andersen –, ai pierdut oraşul.“

Deşi creşterea vitelor joacă un rol imens în economia rurală a Marilor Câmpii, în special în regiunea vestică extremă, liantul care ţine laolaltă regiunea este agricultura.
Principalele recolte sînt cele de porumb, grîu, soia, sorg; pe alocuri lucernă, uneori şi orz şi sfeclă de zahăr. Spre deosebire de ierburile originare ale preriei, acestea sînt plante care, în cea mai mare parte, sînt semănate şi recoltate în fiecare an cu combine greoaie, mari consumatoare de combustibil, tratate cu pesticide, hrănite cu îngrăşăminte chimice şi prea adesea irigate costisitor, din sursa tot mai secătuită a pînzei freatice, care trebuie să compenseze ceea ce întîrzie să cadă din cer. Ca întotdeauna, clima este o problemă.
Clima n-a fost deloc blîndă în Câmpii, în zorii noului mileniu. Seceta a cuprins regiunea din Montana şi cele două Dakote pînă la sud, în Texas şi estul statului New Mexico. Podişul Preriilor, din răsăritul statului Colorado, s-a prefăcut în pulbere. Au fost scoase excavatoare şi buldozere să cureţe drumurile de praful purtat de vînt. Fermierii aveau aceeaşi vorbă cu care se salutau în fiecare dimineaţă: „Păi, sîntem cam siguri că ne-am mai apropiat cu o zi de ploaie.“ Însă în unele locuri nu avea să plouă cu lunile – apoi ploaia a venit prea tîrziu ca să mai salveze ceva din sezonul agricol. Ziarele au proclamat anul 2002 drept cel mai arid de la Mareea de Praf, din anii ,30, încoace; în părţile de nord ale Câmpiilor a fost cel mai arid an din ultimul secol. Aşa că pompele, morile de vînt şi irigatoarele au supt şi mai zdravăn din pămînt. Sub Câmpiile Panhandle, nivelul marelui acvifer Ogallala a scăzut aproape complet. Cîteva regiuni din împrejurimile Câmpiilor au început să reînverzească anul trecut, graţie unei mari cantităţi de precipitaţii de iarnă şi primăvară. În Dakota de Sud, recoltele de grîu şi-au revenit după pierderile dezastruoase din anul precedent. Iar în unele zone din Kansas, porumbul în iulie va fi în curînd înalt cît un cal cu călăreţ cu tot.
Aproape că puteam auzi porumbul cum creşte cînd am trecut peste Rîul Smoky Hill, la sud de Salina, în timp ce mergeam să vizitez un om care crede că a găsit un mod de a opri contaminarea chimică a regiunii, de a reduce dependenţa fermierilor de combustibilii fosili şi de a scăpa definitiv de secătuirea rezervelor de apă şi de eroziunea solului. Cum? Prin crearea unei agriculturi la fel de durabile ca ierburile care au prosperat aici vreme de un milion de ani înainte de sosirea plugurilor.
Wes Jackson este părintele fondator al Institutului Pămîntului, un proiect pe care l-a lansat în anul 1976 şi care îşi propune să dezvolte o abordare ecologică a agriculturii – creşterea unor culturi perene mixte pe terenuri nearate, lăsînd doar ploaia şi soarele să aibă grijă de ele pînă la momentul recoltării. Jackson are un doctorat în genetică, iar ideea lui revoluţionară şi punerea ei în aplicare i-au adus o bursă MacArthur „genius“ în 1992.
În camera de zi a casei lui de la fermă, care-i serveşte drept birou, am stat de vorbă în după-amiaza aceea despre munca şi profesiunea lui de credinţă. „Acum zece mii de ani – mi-a spus el –, pe partea de uscat a Pămîntului creşteau, aproape peste tot, plante perene mixte. Apoi oamenii au introdus un program agronomic care a început procesul de răsturnare a acestei ordini.“
Metoda lui Jackson este de a lucra la ceea ce el numeşte arhitectura genomică a plantei, îndemnînd unele plante perene sălbatice, cum ar fi Desmanthus illinoensis, care creşte în Illinois, către un comportament domestic şi să aducă unele plante anuale domestice, ca porumbul şi grîul, în direcţia opusă. După ani de modificări treptate, anualele vor deveni plante perene în toată regula.
„Dacă vrei ştiinţă rapidă, la preţ redus, metoda mea nu e potrivită, pentru că va dura decenii pînă cînd să obţinem cromozomii reprogramaţi. Desigur, vom avea nişte specii în 25 de ani care ne vor da încredere.
Sorgul şi grîul vor fi gata primele, porumbul şi soia mai tîrziu. Dar avem nevoie de oameni care să se poată angaja pentru perioade lungi de timp, oameni care să realizeze încrucişările între plante, fără să apuce să vadă rezultatele finale pînă la sfîrşitul vieţii. Termenele foarte lungi pot fi acceptabile în seră, dar este puţin probabil să aibă succes pe cîmpuri, unde fermierii din Marile Câmpii se zbat pentru pîinea lor cea de toate zilele. În timp ce fermele aflate în proprietatea companiilor, colectînd partea leului din ajutoarele federale, obţin adeseori profituri, cele de familie au încă parte de muncă multă, datorii mari şi venituri puţine. Vremurile de odinioară, cînd îţi făceai treaba cu numai cîţiva catîri pe 65 de hectare de pămînt, au fost înlocuite de epoca nevoilor care cresc exponenţial – cel puţin 4 km pătraţi de teren pe fermă, în medie, şi o întreagă escadrilă de maşini, estimate la jumătate de milion de dolari. „Este trist – mi-a spus în­tr-o zi un fermier pensionar din Oklahoma. Pur şi simplu nu există vreo cale pe care un tînăr să-şi mai facă astăzi o fermă – chiar dacă ar vrea.“

La circa 550 de kilometri vest de Salina, în umbra ploioasă a Munţilor Stîncoşi din Colorado, o viziune nu foarte diferită de cea a lui Wes Jackson promite să revoluţioneze creşterea vitelor după reţeta tradiţională. Ideea este de a îngriji păşunile ca şi cum ar fi sălbatice şi vitele ca şi cum ar fi bizonii lor. Unul dintre crescătorii care susţin această idee este Dale Lasater.
Familia Lasater are tradiţie în creşterea animalelor. Tom Lasater, tatăl lui Dale, a venit cu turma din nord în 1949, pînă în estul statului Colorado, şi şi-a surprins repede vecinii, făcînd din teritoriul lui o rezervaţie naturală în care coioţii – blestemul majorităţii crescătorilor de vite – erau lăsaţi în pace, iar politica de a nu ucide animale era extinsă chiar şi la cîinii de prerie şi la şerpii cu clopoţei. „Îmi place să stau în umbră şi să las natura să facă treaba“ – spunea adesea Tom Lasater după ce devenise un bine cunoscut crescător de vite hrănite natural. „Se pricepe al naibii de bine, e mult mai deşteaptă decît noi.“ Acum, fiul lui Tom îi duce munca mai departe, ca partener la conducerea fermei de familie. Într-o superbă zi cu cer albastru, în iunie anul trecut, Dale Lasater m-a invitat în camioneta lui prăfuită şi am plecat să vedem cît de bine lucra natura ferma, pentru el. S-a dovedit mai tîrziu că făcuse treabă bună. La munte ninsese şi fuseseră ploi bune de primăvară, aşa că ierburile crescuseră verzi şi dese. „Se pare că o să ne revenim“ – a spus Lasater, referindu-se la cei patru ani de secetă care i-au obligat pe cîţiva crescători din regiune să-şi vîndă vitele.
Lasater este un om prietenos, cu voce plăcută, absolvent de Princeton, care a petrecut doi ani în Corpul Păcii, lucrînd la îmbunătăţirea zootehniei în Columbia. Am parcat maşina lîngă un jgheab de apă alimentat de o moară de vînt şi nu am fost mirat să îl aud mărturisind că natura nu este suficientă ca să menţină echilibrul între a avea iarbă bună şi a creşte vite sănătoase. „Credeam că secretul era să ai un anumit număr de animale pe acru de pămînt. Dar de fapt asta s-a dovedit a fi problema – păscutul continuu în acelaşi loc. Factorul critic este stabilirea unui calendar cu perioade lungi pentru refacerea ierbii. Dacă laşi vitele să se mişte aşa cum se mişcau bizonii, atunci iarba are şansa de a-şi păstra diversitatea naturală“ – spune el.
Lucrurile funcţionează în felul următor: folosind garduri electrice, Lasater poate lăsa vitele să pască pe o păşune şapte pînă la zece zile, apoi face rotaţia către următoarea păşune, şi apoi următoarea, astfel încît să lase fiecărei păşuni cîte 80 de zile pentru refacere sau atîta vreme cît poate avea nevoie iarba mixtă să se regenereze. Un animal din turmele lui Lasater niciodată nu va vedea interiorul unui grajd şi nu va cunoaşte gustul porumbului.
Pe lîngă vînzarea de animale vii, Lasater vinde acum cu succes şi carne ecologică de vită. Înainte de a pleca de la fermă, în ziua aceea, am gustat din iarba lui Lasater – metamorfozată într-o friptură de vită crescută ecologic, gătită la perfecţiune de însuşi crescătorul ei.

Oamenii din Câmpii au o mare afinitate pentru trecut, probabil mai mare decît americanii din orice altă parte a ţării, în afara celor din Ve­chiul Sud. Nu neapărat istoria este cea care îi stîrneşte, căci o mare parte a ei – şi mai ales partea sumbră – se pierde în entuziasmul sărbătoresc de la rodeouri, bîlciuri sau puneri în scenă ale mitologiei locale. E mai curînd o nostalgie pentru vremurile trecute sau pentru timpuri care poate nu au fost niciodată aşa de măreţe cum le descriu oamenii în prezent.
Să ne îndreptăm acum către Sturgis, în Dakota de Sud, la evenimentul anual intitulat Zilele Cavaleriei. Putem vedea actorii scenei istorice îmbrăcaţi în uniforma albastră a Armatei a Şaptea de Cavalerie sau în indieni sioux, împodobiţi cu pene şi piele de cerb, un manechin al lui George Armstrong Custer care va servi drept ţintă pentru săgeţi, baloanele colorate, care vor pocni – pac! pac! – cînd cavaleria va galopa frenetic printre ele înarmată cu revolvere Colt .45.
Walter Prescott Webb a fost cel care a învestit istoric revolverul Colt ca arma care a „cucerit“ Vestul, în timp ce alţii şi-au scos pălăria în faţa carabinei Winchester. Dar a existat o a treia armă, care se poate să fi jucat un rol şi mai important: carabina Sharps. În numai cîţiva ani, cu ea a fost distrusă o imensă populaţie de bizoni ce îmbrăca, adăpostea şi hrănea triburile din Câmpii de generaţii. În anii 1840, blănurile de bizon au fost în vogă. Apoi, pe măsură ce căile ferate au fost construite prin Câmpii în anii 1870 şi tăbăcarii de pe coasta de est şi din Europa au găsit o modalitate de a le transforma în piele industrială, măcelul nu a mai lăsat decît nişte rămăşiţe din turme. Potrivit unui vînător de bizoni, generalul-locotenent Phil Sheridan, care a luptat cu indienii, afirmase în 1875 în faţa corpului legislativ texan că vînătorii de bizoni făceau mai mult pentru „rezolvarea spinoasei probleme a indienilor decît întreaga armată regulată… De dragul unei păci definitive cu indienii, lasă-i pe vînători să omoare, să jupoaie şi să vîndă bizonii pînă vor dispărea. Apoi, indienii părăsind regiunile fără bizoni, preriile voastre vor putea fi acoperite cu vaci bălţate şi cu fermieri voioşi. Aceştia vor fi coloniştii unei civilizaţii avansate, care-i vor urma pe vînători.“
Sheridan avea să obţină ce şi-a dorit. În curînd culegătorii de oase au adunat scheletele de bizoni, uscate de soare, şi le-au transportat cu trenul în Est, ca să fie transformate în pulbere de fosfaţi pentru fertilizarea lanurilor de porumb, în creştere rapidă, din Câmpii şi Vestul Mijlociu. O dată ce bizonii practic nu le mai stăteau în cale (în 1900 mai supravieţuiau abia o mie de exemplare) şi populaţia de indieni era închisă în rezervaţii aride, voioşii texani îşi puteau aduce vitele bălţate – cu milioanele – către nord, în Câmpii. Nimic nu-i mai putea opri nici pe fermierii împroprietăriţi, acum că aveau sîrmă ghimpată pentru a ţine turmele de vite şi plugurile de oţel la distanţă. Acestea ar fi putut distruge gazonul, solul, expunîndu-l eroziunii vîntului. Ba mai mult, căile ferate doreau să populeze Câmpiile pentru a putea profita de pe urma transportului de oameni şi mărfuri şi le promiteau tuturor raiul pe pămînt. Aici era Grădina Universului, unde ploaia avea să vină chiar pe urmele plugului.
În Districtul Cimarron, chiar la capătul de vest al regiunii Oklahoma Pandhandle, coloniştii au îmbrăţişat din toată inima acest mit. În anul 1926, la Boise City, capitala districtului, un dealer de maşini de fermă reuşea să vîndă tractoare noi într-un ritm de cinci pe lună şi nu era singurul vînzător mulţumit din acel orăşel. În următorii cîţiva ani, precipitaţiile anuale aveau să atingă o medie de 48 de centimetri, cu cinci mai mult decît normal; suprafaţa cultivată cu grîu avea să se dubleze, iar prin 1931 recolta generoasă depăşea o medie de 1.400 kg la hectar. În Est, şomerii afectaţi de Marea Criză stăteau la coadă pentru supa socială, dar nu şi în Districtul Cimarron. Atunci, cantitatea de precipitaţii a început să scadă pînă pe la 20 de centimetri. La Boise City nu s-au înregistrat în 1934 nici măcar 23. Recoltele s-au pierdut şi praful a pus stăpînire pe regiune.

Prima mare furtună de praf a ocolit Oklahoma. În luna mai din anul 1934, a venit de-a dura din Câmpiile dinspre nord şi a acoperit oraşul Chicago cu 12 milioane de tone de praf din Wyoming şi Montana. După circa o zi, căderile de praf au murdărit acoperişurile din New York şi punţile vapoarelor pînă la 150 de km în largul oceanului. Iar Districtul Cimarron şi restul Câmpiilor din Sud aveau să urmeze la rînd. Şi nimeni din cei de acolo nu va uita Duminica Neagră – 14 aprilie 1935.
Norma Gene Butterbaugh Young avea vîrsta de zece ani în primăvara aceea. Îşi aduce aminte că se juca în curtea din faţa casei părinteşti din Boise City, într-o frumoasă zi cu soare, cînd la un moment dat a ridicat ochii şi a văzut un nor ciudat la orizont. „Nu mai văzusem un asemenea nor – îşi aminteşte ea. Era atît de mare şi atît de negru. Am fugit în casă şi în scurt timp negura aia a ajuns la noi şi nu mai puteai vedea nimic. Era beznă ca noaptea. Bunicul a urcat de la subsol şi a strigat la mama «de ce nu aprinzi becurile?» Dar ea le aprinsese deja. Vai, a fost cumplit!“ Norma Gene trăieşte şi acum în Boise City. Ea şi ceilalţi supravieţuitori ai Mareei de Praf din Districtul Cimarron nu prea se potrivesc cu mitul popular al locuitorilor din Oklahoma, care, după cum povestea John Steinbeck, s-au scuturat de pulbere şi au plecat în California să culeagă fructele mîniei. Mulţi dintre ei se pare că au rămas.
„Nu oricine poate trăi prin părţile astea“ – spu­ne Phyllis Randolph, în biroul ei de director al Centrului Cultural Cimarron, din Boise City. „Oamenii de aici sînt cunoscuţi pentru în­căpăţînarea şi îndîrjirea lor – spune ea. Sînt asemenea pămîntului.“
Dacă recensămÎntul din anul 2000 a adus vreo surpriză, ea nu a fost legată de pier­de­rea populaţiei în jumătate dintre districtele din Câmpii; cifrele respective se anunţau de decenii. Sur­priza a fost reprezentată de creşterea dis­pro­por­ţionată în districtele în care se află rezervaţii in­diene, o creştere care nu poate fi pusă întru to­tul pe seama natalităţii crescute, a asistenţei me­dicale mai bune, a locurilor de muncă din ca­zi­nouri şi a locuinţelor subvenţionate de bugetul fe­deral. Mii de indieni plecaţi de mult din „rezervă“ – picioare negre, corbi, capete turtite, cheyenne de nord, sioux – au lăsat în urmă oraşele omului alb şi s-au întors acasă. „Mulţi dintre cei care se întorc din oraşe sînt pensionari“ – explică Fred DuBray, membru al tribului sioux, care conduce Cooperativa Intertribală „Bizonul“, de lîngă Black Hills. „Aici vor ei să fie. Inima lor este aici“.
Cea mai puternică migraţie inversă a avut loc în Rezervaţia Pine Ridge, din Dakota de Sud, care găzduieşte neamul oglala lakota şi este deja cea mai populată dintre numeroasele rezervaţii risipite prin Marile Câmpii. Cu toate că oficialii tribali şi federali au date diferite referitoare la numărul locuitorilor din Pine Ridge, în Districtul Shannon, unde trăieşte majoritatea populaţiei oglala lakota, s-a înregistrat o creştere demografică de 26% la recensămîntul din 2000, a doua ca mărime pentru un interval de 10 ani din tot statul.

Într-o zi, în Kyle, o comunitate a indienilor lakota, am stat de vorbă cu Ivan Sorbel, un indian sioux care se întorsese acasă după patru ani petrecuţi în afara statului, la diferite colegii, şi şase ani ca infanterist marin. Sorbel lucrează cu Camera de Comerţ din Pine Ridge pentru a promova micile afaceri private din rezervaţie, ca alternativă la ajutoarele guvernamentale. „Ce încercăm noi să facem – spune el – este să încetăm să mai vindem sărăcie.“ Dar nu va fi uşor. Şomajul din rezervaţii se cifrează în continuare la 60-80%, cu toate problemele pe care le generează: dependenţa de droguri şi mai ales de alcool, scurtarea vieţii.
O posibilitate care lui Sorbel i se pare încurajatoare ar fi exploatarea proximităţii tribului faţă de destinaţii de vacanţă precum Black Hills sau Parcul Naţional Badlands. Populaţia lakota a dezvoltat deja un fel de turism care promovează adevărata viaţă tribală.
Turismul este uneori prezentat drept panaceu economic nu numai în cazul rezervaţiei, ci şi al întregii regiuni, de parcă iernile geroase, verile sufocante, vîntul permanent şi sărăcia mijloacelor de transport ar fi nişte inconveniente minore, lesne de trecut cu vederea cînd vine vorba de cucerirea acestui frumos spaţiu deschis. Dar oricît de devotaţi ar fi unii oameni ideii de a dezvolta turismul de agrement în Câmpii, este mai sigur să pariezi pe cei care spun că n-o să meargă. Deci care sînt alternativele?
Producătorii industriali, în afară de abatoare şi alte fabrici de procesare a alimentelor, nu au considerat niciodată Câmpiile o zonă bună pentru afaceri, cel puţin comparativ cu restul ţării. Majoritatea oraşelor de la marginile Câmpiilor au o bază industrială sănătoasă şi diversificată, însă în zonele izolate din interior, care au nevoie de locuri de muncă, nu găseşti aşa ceva. Sectorul energetic ar putea oferi ceva locuri noi de muncă, dar în afară de centrale există doar cîteva posibilităţi reale, dacă tehnologiile inovatoare nu vor crea noi produse pe baza recoltelor agricole din regiune. Lîngă Omaha, de exemplu, o fabrică de înaltă tehnologie procesează porumbul în fibre sintetice cu utilizări multiple, de la scutece pentru sugari la tapiserie. Fabrica are o sută de angajaţi. Dar Omaha nu este în Marile Câmpii – şi nu suferă din cauza depopulării.
A fost odată ca niciodată, cam cu zece sau douăzeci de ani în urmă. Cînd epoca informatică îşi încorda modemele, iar extinderea suburbiilor începea să streseze oamenii, unii demografi prevedeau o migraţie inversă, către comunităţile rurale. Profesioniştii educaţi, obosiţi de stresul urban, nemaidepinzînd fizic de munca de birou, urmau să-şi strîngă computerele şi faxurile şi să se retragă într-un cătun sau orăşel liniştit şi ieftin, la ţară. Lucrînd de la distanţă, din noile lor locuinţe, aceşti migranţi ar fi revigorat locuri precum Lebanon, din statul Kansas, sau Seneca, din Nebraska. Şi totul ar fi fost bine pe lume, dacă ar fi fost chiar aşa.
„Acest lucru nu s-a întîmplat – spune Jim Hoy – pentru că majoritatea oamenilor sînt animale sociale.“ Fost crescător de vite, în prezent profesor de colegiu, Hoy este directorul Centrului de Studii pentru Marile Câmpii, de la Universitatea de Stat Emporia, din Kansas. Discutam de­spre cîteva dintre marile cărţi inspirate de Câmpii, precum cea a scriitoarei Willa Cather, şi dintr-o dată ne-am trezit într-un alt subiect: de ce nu a reuşit miracolul modemului să repopuleze regiunea. „Fie la muncă, fie la joacă, oamenilor le place să fie alături de alţi oameni“ – a spus Hoy.
Anul trecut, în Congres s-a dezbătut propunerea unui nou Act de Împroprietărire, care să dea un impuls economiei rurale. Introdusă în Senat de către Byron Dorgan, democrat de Dakota de Nord, şi Chuck Hagel, republican de Nebraska, măsura ar fi urmat să stabilească un fond de investiţii de trei miliarde de dolari şi să acorde scutiri generoase de impozite companiilor care şi-ar fi extins afacerile în districte cu rate de depopulare ridicate. Deşi legea nu a întrunit necesarul de voturi, ea a fost repusă pe tapet anul acesta. Fără îndoială că pe termen lung va fi nevoie de mult mai mult decît o decizie a Congresului pentru a alunga melancolia ce domină comunităţile rurale din regiune. Deoarece, chiar dacă se vor găsi căi de a reduce la zero rata migraţiei şi de a redeschide obloanele prăvăliilor din centrul orăşelelor din Câmpii, ogoarele şi, alături de ele, păşunile vor avea şi ele nevoie de o mînă de ajutor. Există limite în ce priveşte rodnicia pămîntului.

Cu o generaţie în urmă, în cartea sa, devenită clasică, despre tragedia Mareei de Praf, istoricul Donald Worster a avertizat că agricultura SUA nu trebuie „să repete toate greşelile trecutului referitoare la supraexploatare“ şi să ignore lecţia din anii 1930. „Marile Câmpii nu pot fi stoarse la nesfîrşit pentru a hrăni foamea crescîndă a lumii… fără a se transforma pînă la urmă într-un deşert steril.“
Într-un efort de a evita „greşelile trecutului“, un număr de fermieri americani s-au orientat către practici agricole mai durabile, cum ar fi rotaţia culturilor sau aratul ecologic, care în unele cazuri poate însemna lipsa totală a aratului. Alţii îşi plasează o parte din terenuri în programul federal Rezerva Ecologică, prin care fermierii sînt plătiţi ca să menţină zonele respective în stare naturală. De fapt, se pare că iarba a reînceput să apară şi pe unele terenuri publice. Risipite pe cuprinsul Marilor Câmpii se află cincisprezece pajişti naţionale, totalizînd circa 15.000 de kilometri pătraţi de teren, din Dakota de Nord – o moştenire dobîndită de guvern după ce falimentele au evacuat mii de proprietari ghinionişti în anii 1930. Este suficient ca cineva să se întrebe: dacă iarba va creşte din nou în Câmpii, oare se va putea întîmpla la fel şi cu bizonii?
De cînd o mică turmă de bizoni a fost pusă sub protecţie în Parcul Naţional Yellowstone în 1894, aceste lăţoase rumegătoare mari s-au înmulţit şi s-au răspîndit din nou, ajungînd la peste un sfert de milion în toată ţara. Cooperativa Intertribală „Bizonul“ administrează acum turme de bizoni numărînd 12.000 de capete, în principal în cele două Dakote şi în Montana. Ted Turner creşte 37.000 de bizoni la cele 13 ferme ale sale, pe o suprafaţă de 7.300 de kilometri pătraţi, din şase state aflate în Marile Câmpii, şi a lansat un lanţ de restaurante numite Ted’s Montana Grill. Mogulul media şi filantropul Turner intenţionează să dezvolte apetitul public pentru carnea de bizon, cu un conţinut scăzut de grăsimi.
Dacă aduni mii de bizoni liberi pe milioane de hectare de iarbă de prerie, ce poţi obţine în afară de hamburgeri? Obţii o imagine generală a ceea ce au însemnat cîndva Marile Câmpii – şi ceea ce pot deveni din nou într-o bună zi. Ai „Patria Bizonilor“, o viziune provocatoare lansată în 1987 de Frank Popper, un profesor de studii urbane de la Universitatea Rutgers, şi de soţia lui, Deborah, geograf la Colegiul Staten Island. Soţii Popper au descoperit că oamenii au început să se gîndească serios la refacerea ecologică şi economică pe termen lung a Marilor Câmpii. Pentru ei, „Patria Bizonilor“ a devenit o metaforă a folosirii mai blînde a pămîntului, deşi în propunerea lor iniţială recomandau guvernului să achiziţioneze „tot mai mult“ teren privat. Unii fermieri şi crescători de vite au considerat acest lucru ca pe o stratagemă pentru a-i izgoni de pe pămînturile lor şi de a transforma regiunea într-un fel de megaparc naţional. Spiritele s-au încins şi, în cel puţin una dintre comunităţile din Câmpii, o întîlnire publică cu soţii Popper a trebuit să fie anulată din motive de siguranţă.
Timpul a domolit spiritele. În plus, mai multe organizaţii ecologiste, inclusiv Nature Conservancy, au cumpărat ferme şi, dacă nu le-au populat cu turme de bizoni, le-au administrat pentru valoarea lor intrinsecă de habitat natural. Ideea „Patriei Bizonilor“ a început să prindă.
„Cred că unele lucruri încep să se schimbe“, a admis într-o zi vizionarul din Kansas pe nume Wes Jackson. Şi cum anume? „Păi, cum naiba – a continuat el. Aud că soţii Popper reuşesc să vină acum pe aici şi nici măcar nu au nevoie de escorta şerifului cînd vor să plece din o­raş.“

Text: John G. Mitchell

Marile Câmpii
Formate din sedimente fertile spălate din Munţii Stîncoşi, Marile Câmpii au fost dintotdeauna întinderi de iarbă unduitoare acoperind o zonă vastă din centrul continentului. Astăzi au devenit o mare de lanuri şi ferme de vite. În SUA, Câmpiile dau 50% din producţia de grîu şi 60% din cea de carne de vită. Cu o populaţie rurală mai mică de jumătate de milion, e una dintre cele mai slab populate regiuni agricole de pe glob.

Frontieră fluidă
Marile Câmpii sfîrşesc la poalele Munţilor Stîncoşi, dar unde încep ele, la est, e încă subiect de dezbatere. Unii trag linia la meridianul 100, unde media precipitaţiilor anuale e de maximum 64 cm. Fermele neirigate, la vest de aici, sînt sortite eşecului, spunea John W. Powell, cercetătorul federal însărcinat cu evaluarea „Regiunii Aride“ în anii 1870.

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din mai 2004)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*