Hanoi. Uitînd fantomele războiului

O femeie decorată pozează în faţa mausoleului lui Ho Şi Min, eroul naţional care a condus Vietnamul comunist împotriva forţelor SUA. La trei decenii după marele război, capitala Vietnamului se străduieşte să prospere după o pace greu cîştigată. Foto: David Alan Harvey

Nu mi-am dorit niciodată să mă întorc în Vietnam.

Scăpasem deja de două ori din Vietnam, unde am fost corespondent de război: o dată în 1970, după doi ani de şedere, şi încă o dată în 1975, în ultimele zile disperate ale Saigonului. Prietenii mei spuneau: „E o ţară atît de frumoasă. Mi-ar plăcea să revin aici cînd va fi pace.“ Mie nu. Eu n-am vrut nicicînd să mă întorc.

Imaginile Vietnamului şi a ceea ce vietnamezii numesc războiul american se pierduseră în amintiri îndepărtate, nedorite.


Acum, la distanţă de o generaţie, era iarnă în Hanoi, oraşul pe care timp de cîţiva ani l-am numit „acasă“. De la balconul meu, aflat la etajul nouă deasupra Lacului Mătăsii Albe, se auzeau sunetele familiare ale străzii de dedesubt: strigătele ascuţite ale vînzătorului de pîine, băiatul cu ziare anunţînd, de pe bicicleta sa, titlurile zilei printr-un megafon, uruitul pichamerelor, ciocăniturile regulate ale sculptorului unei noi statui de bronz a lui Buddha. Era un talmeş-balmeş liniştitor, o dovadă că, pînă şi într-o vreme în care vîntul marilor schimbări bătea peste cea mai veche capitală a Asiei de Sud-Est, intimitatea şi eternitatea Hanoiului zăboveau, netulburate de suferinţele războiului sau de poverile păcii.

Acest oraş fabulos era o pată albă în mintea mea atunci cînd am sosit aici în 1997 pentru a deschide, în vreme de pace, primul birou din Indochina al ziarului Los Angeles Times. Mă aşteptam să văd cicatrice ale războiului, însă nu era nici una, poate cu excepţia celor ascunse în inimă. Am găsit în schimb un oraş vibrant, optimist, care-şi etala cu mîndrie naţională multe semne distinctive ale frumuseţii sale – multe lacuri, bulevarde largi mărginite de arbori, vile de culoarea mierei, din epoca franceză. Ca american, eram pregătit să întîlnesc ostilitate, însă am fost întîmpinat de fiecare dată cu zîmbete largi, generoase şi cu o ospitalitate caldă, ce sfida logica. Hanoiul pe care l-am descoperit era un oraş în plină renaştere.

Umilit de mai bine de un mileniu de războaie, sărăcie şi dominaţie străină, Hanoiul a fost întinerit şi revigorat în urma deciziei guvernului comunist de a deschide porţile Vietnamului investitorilor străini, turiştilor şi întreprinzătorilor privaţi. Însă în loc să cadă victimă maşinăriei dezvoltării, care a alterat caracterul altor oraşe din Asia de Sud-Est, Hanoiul a rămas neclintit, învăluit în şarmul său seducător, protejînd tot ce este vechi şi special. Oraşul este, în acelaşi timp, accesibil şi distant. Cînd este soare, inspiră bucurie; cînd îl învăluie ceaţa, melancolie. Este un loc în care duhurile unei Indochine pierdute plutesc în vînt.

Zece ani, timpul s-a transformat într-un fir rezistent
Florile s-au deschis în violete, peretele s-a acoperit de mucegai şi muşchi.
Zece ani la Hanoi, şi mi-am găsit lumea mea de bucurii şi tristeţi.

Autorul acestor versuri, Nguyen Duc Mau, este unul dintre cei mai importanţi poeţi ai ţării, un fost soldat nord-vietnamez care, în timpul războiului, îşi scria versurile la lumina lumînării, în peşterile din Laos şi în adăposturile subterane ce jalonează Calea Ho Şi Min.

Cînd l-am vizitat pe Mau în biroul său spartan, a aranjat ceştile pentru ceaiul verde pe masa pe care se aflau traduceri ale poeziilor citite cu cîţiva ani înainte, în SUA, la o întîlnire a veteranilor de război americani şi vietnamezi. În calitate de corespondent de război, ştiam puţine despre cultura şi istoria Vietnamului – şi chiar nimic despre lunga şi bogata istorie a poeziei – şi l-am întrebat de ce toţi poeţii vietnamezi par să trăiască în Hanoi.

„E un oraş care hrăneşte sufletul unui poet – a spus el. Nu e uşor de explicat, dar e ceva pe care-l simţi. În atingerea ceţii. În imaginea Rîului Roşu. În tradiţii, în lupta cu viaţa. Un spirit romantic bîntuie deasupra Hanoiului ca în nici un alt oraş pe care-l ştiu. Mergi pe stradă şi treci printr-o mie de ani de istorie.“ S-a oprit.

„Un oraş de poeţi? Da, într-adevăr, oamenii ne-au numit aşa pentru că Hanoiul a fost întotdeauna sălaşul artiştilor şi intelectualilor vietnamezi. O parte din motive ţin de istorie: acesta a fost reşedinţa vechilor dinastii vietnameze. Ele au furnizat baza intelectuală a Nordului. Împăraţii s-au înconjurat de savanţi şi poeţi şi, începînd chiar cu dinastia Ly, din secolul al XI-lea, poezia a fost parte a identităţii noastre culturale. În Sud, o astfel de istorie şi tradiţie nu există. Saigonul nici măcar n-a existat ca oraş pînă în secolul al XVIII-lea.“

Cu o carte de poezii de Mau îndesată în buzunar, pedalam pe bicicleta mea chinezească pe străduţele supraaglomerate. Femei în sandale, cărînd legume şi paste făinoase în coşuri ce se balansau la capetele unor cobiliţe, încercau să-şi facă loc prin mulţimea de scutere care cărau porci vii, cîini în cuşti duşi la măcelar, ceramică fabricată în sate, cutii cu televizoare, paporniţe pline cu tenişi. Toată lumea părea cuprinsă de o grabă nebună. Uneori, îşi făcea apariţia cîte o saltea, un lux relativ nou pentru cei din Hanoi. Mă întrebam ce se va întîmpla cu etica muncii acestor oameni harnici cînd vor descoperi că pe o rogojină subţire întinsă pe podea se doarme incomod, în timp ce o saltea groa­să face dificilă trezirea cu noaptea-n cap.

Pe strada Ly Thai To, am urcat pe trotuar şi mi-am rezemat bicicleta de gardul cafenelei Au Lac Café. De la masa pe care mi-o alesesem drept birou neoficial în acea dimineaţă puteam vedea femeile în vîrstă exersînd mişcările lente de tai-chi în parcul de vizavi de cafenea, un şir de „cyclos“ – taxiuri-bicicletă care trag cabine de două persoane – şi un orizont scund, a cărui linie era marcată de acoperişuri de ţiglă, plin de ambianţa vremurilor coloniale.

Hanoiul nu-mi amintea de nici un alt oraş. Chiar dacă e un oraş mare, cu circa trei milioane de locuitori, spiritul său este cel al unui sat. Cartierele sînt îngrămădite de-a lungul unor alei întortocheate. Spiritele strămoşilor plutesc deasupra pagodelor budiste. Orezăriile ajung pînă la porţile oraşului. În Cartierul Vechi, zeci de străduţe strîmte poartă încă numele meseriilor sau ocupaţiilor unor sate întregi care au migrat spre Hanoi pentru a le practica – Strada Coşciugelor, a Mătăsii, a Bumbacului, a Peştelui Prăjit, a Aurului –, iar magazinele, casele şi cafenelele sînt atît de înghesuite, încît cartierul seamănă cu o debara supraîncărcată.

În fiecare dimineaţă, mergînd pe bicicletă la lucru prin Piaţa Ba Dinh, îmi aminteam cît de adînc este înrădăcinată tradiţia rezistenţei în caracterul Hanoiului. Mai bine de o mie de ani, Vietnamul a rezistat dominaţiei chineze. Au venit apoi francezii. O forţă expediţionară a ocupat citadela Hanoiului în 1873 şi n-a trecut mult pînă cînd imperiul francez al Indochinei – incluzînd actualele Vietnam, Laos şi Cambodgia – avea să fie condus de la Hanoi.

În lumina slabă a dimineţii, spiritele bîntuiau prin piaţa unde sute de mii de ţărani, soldaţi, negustori şi intelectuali s-au adunat la 2 septembrie 1945. Curînd a apărut şi Ho Şi Min, care, în urmă cu numai o săptămînă, fusese adus din junglă pe o targă, după ani de luptă cu armata japoneză de ocupaţie a celui de-al doilea război mondial. Marcat de boală, în vîrstă de 55 de ani, şi-a transmis declaraţia de independenţă. Cuvintele lui ar fi sunat familiar oricărui american: „Toţi oamenii s-au născut egali. Ei sînt înzestraţi de Creator cu drepturi inalienabile, printre care se numără Viaţa, Libertatea şi dreptul la căutarea Fericirii.“

Ho Şi Min şi-a ales cuvintele cu grijă, însă n-a obţinut sprijinul preşedintelui Truman. Colonialiştii francezi s-au întors la putere, unde au rămas pînă la înfrîngerea de la Dien Bien Phu, la porţile Laosului, din 1954. Peste 11 ani au sosit puşcaşii marini americani şi, în curînd, a început bombardarea intensă a Vietnamului de Nord. De atunci, Vietnamul şi Hanoiul n-au mai cunoscut sfîrşitul războiului şi al ocupaţiei străine pînă în 1975, cînd ultimul elicopter american a decolat de pe acoperişul Ambasadei SUA din Saigon, cu ultimii puşcaşi marini ai unei forţe care, cîndva, număra o jumătate de milion de oameni.

Ca o mare parte dintre locuitorii Hanoiului, Pham Ba Hung, în vîrstă de 30 de ani, n-a cunoscut niciodată tunetele războiului, însă trecutul îi este şi lui adînc săpat în minte. Îl întreb ce fel de beneficii a adus pacea pentru generaţia lui. „Mai multe şanse. Poate prosperitate. Şi pacea însăşi – calm şi stabilitate. Părinţii mei n-au avut parte de nici unul dintre aceste lucruri. Doar de război. Fratele tatălui meu a fost dat dispărut în războiul american. Îi păstrăm un loc la masă în fiecare seară. Însă acesta a rămas gol de 30 de ani“ – spune el.
Hung vorbeşte fluent engleza. E plin de entuziasm. Are un motoscuter Honda, un telefon mobil, ceva bani în buzunar şi o carieră promiţătoare ca fotograf liber-profesionist. Este, cred eu, un exponent al generaţiei postbelice a Hanoiului. Acestei generaţii, care priveşte comunismul ca pe o expresie a naţionalismului, nu ca pe o ideologie, îi pasă prea puţin de sloganurile emanate de la sediul partidului, acolo unde vechea gardă de activişti se agaţă de frîiele puterii, îngrijorată de faptul că tinerii nu înţeleg disciplina impusă prin suferinţă şi sacrificii. Pentru oamenii de vîrsta lui Hung, să fie apolitici este cea mai sigură alegere.

Acum, într-o seară caldă, eliberată de strînsoarea iernii, Hung mă ducea pe locul din spate al Hondei la bia hoi preferată de el, una dintre omniprezentele berării ascunse prin curţile interioare din Hanoi.

L-am întrebat dacă crede că guvernul său îşi va slăbi vreodată controlul strict, care începe de la cenzura presei şi merge pînă la reducerea la tăcere a disidenţilor. „Deocamdată, cel mai important lucru este stabilitatea, ca să ne putem trage răsuflarea. Ştiu ce e posibil şi ce nu. Am libertatea să fac ceva bani, să fiu un artist, libertatea să-mi aleg prietenii“ – a spus el.

În această ultimă categorie, ştiam că Hung mă includea şi pe mine şi m-a surprins cum îşi doreau cei din Hanoi să aibă prieteni americani, de parcă popoarele noastre ar fi fost dintotdeauna aliate. Uitaseră oare bombele care au dus la evacuarea a trei sferturi din populaţia centrului oraşului în timpul războiului, care au făcut una cu pămîntul gara, au distrus casele de pe strada Kham Thien, au ucis doctori, asistente şi pacienţi la Spitalul Bach Mai? Nu. Însă le iertaseră. Să fi făcut altfel ar fi însemnat să dea frîu liber coşmarurilor, şi nu asta ar fi fost soluţia păcii.

Cînd i-am întrebat pe cei din Hanoi de ce şi-au alungat resentimentele, cel mai obişnuit răspuns pe care l-am primit a fost acela că Ho Şi Min a spus adeseori în timpul războiului că adevăratul inamic era guvernul american, nu poporul american. Mi-au spus că Vietnamul şi-a iertat deseori inamicii (şi, într-adevăr, o dată, în 1426, vietnamezii au pus la dispoziţia unei armate chinezeşti înfrînte bărci şi cai pentru a-şi putea repatria soldaţii). Şi sînt conştienţi de beneficiile practice, economice şi politice, ale unei bune relaţii cu Statele Unite.

Totuşi cel mai bun răspuns l-am primit de la un fost soldat nord-vietnamez, acum şofer de taxi. Mergeam pe strada Hai Ba Trung, trecînd pe lîngă cafenelele care împînzeau trotuarele şi pe lîngă magazine ticsite cu televizoare şi aparatură electronică. Mi-a spus: „Ne-am bătut cu chinezii mai bine de o mie de ani, cu francezii cam o sută, cu japonezii în al doilea război mondial…“ Războiul cu SUA a fost doar un simplu moment al istoriei unei naţiuni demne. De fapt, în vreme ce peste 100 de străzi din cele peste 600 din Hanoi poartă numele unor oameni sau locuri amintind de bătăliile împotriva chinezilor şi francezilor, doar două dintre ele comemorau războiul american.

În Cartierul Vechi, înghesuindu-mă pe Strada Hîrtiei, pe trotuarele atît de aglomerate încît deveniseră aproape necirculabile, am numărat 32 de portrete ale lui Ho Şi Min numai pe o stradă. La fiecare magazin, vînzătorii încercau să-mi vîndă cópii de hîrtie în miniatură ale unor haine, televizoare, ventilatoare, pînă şi ale unor case frumoase, pe care locuitorii Hanoiului le duc acasă sau la pagodă. Acolo, miniaturile sînt arse şi trimise la cer, pentru a-i cinsti pe cei dragi care au murit. „De ceea ce au viii, au nevoie şi morţii – mi-a spus un proprietar de magazin. Nu este vorba de superstiţie. E ceva legat de credinţă şi de manifestarea sentimentelor profunde faţă de strămoşi.“

Zi şi noapte, trotuarele din Cartierul Vechi sau cele de la periferiile Hanoiului sînt rareori goale. În zori, ele sînt dominate de jucătorii de badminton, iar uneori mă opream cu bicicleta pentru a urmări cîte un set mai disputat. Din casele aflate în apropiere se auzeau frazele de deschidere ale transmisiunilor zilnice ale Radio Hanoi: „Oriunde ne-am afla, în oricare din cele patru puncte cardinale, inimile noastre sînt îndreptate spre Hanoi.“

Pînă la vremea micului dejun, trotuarele sînt preluate de femei care poartă pălării conice, cu ochii după legume şi flori, de vînzătorii care oferă castroane cu supă de pui cu tăiţei şi aromă de lămîiţă, cunoscută drept pho ga – cei din Hanoi îţi vor spune că pho-ul şi bia (berea) lor sînt de departe mai bune decît cele produse în Oraşul Ho Şi Min –, şi de zgomotul scuterelor care nu mai au unde să parcheze. Toată lumea are treabă: coase, sudează, sapă cu pichamere, cară bagaje, vinde, găteşte, repară, taie cu ferăstrăul, construieşte cîte ceva.

Acest Hanoi energic, plin de oameni muncitori e singurul pe care-l ştiu. Mi-a fost greu să-mi imaginez ce mi-au spus oamenii de aici: că în urmă cu mai puţin de 20 de ani Hanoiul era un loc mizer, deprimat, un oraş unde copiii se adunau serile pentru a studia la lumina lămpilor cu gaz de pe străzi, iar adulţii, cu umerii căzuţi şi privirile mohorîte, îşi tîrşîiau picioarele pe trotuare. Euforia victoriei fusese scurtă. Din multe puncte de vedere, gestionarea păcii se dovedise la fel de grea ca şi războiul.

Vina – o spun mulţi oameni în conversaţiile private – o poartă conducerea de la Hanoi. Politicile sale rigide, dogmatice, colectivizarea, confiscarea averilor şi a proprietăţilor, represiunile şi aroganţa sa au dus la un dezastru postbelic de proporţii inimaginabile. Pe la jumătatea anilor ,80, inflaţia atingea 700%. Oamenii stăteau la cozi pentru orez şi carne la magazinele de stat şi mergeau flămînzi la culcare. Foametea ameninţa. Şobolanii bîntuiau prin camerele dărăpănatului Hotel Metropole. Opera din Hanoi, folosită în timpul războiului la fabricarea plăcilor de beton pentru adăposturile antiaeriene, fusese închisă. Străzile erau tăcute, se auzea doar fîşîitul slab al cauciucurilor de bicicletă pe caldarîm. Practic, singurii străini de pe-aici erau ruşi, pe care vietnamezii îi porecliseră „americani fără dolari“. Pentru orice om, cu excepţia clasei privilegiate a elitei comuniste, totul duhnea a sărăcie şi putreziciune.
„Hanoiul sărăcise atît de mult în anul 1984, încît puteai invita doar o singură persoană de la Ministerul de Externe la o întîlnire diplomatică, pentru că la minister exista numai un singur costum, pe care oamenii de acolo îl purtau cu schimbul“ – îşi aminteşte un ambasador străin în Vietnam. Cîte ceva din moştenirea acelor vremuri mai dăinuie încă în oraş. Există locuitori care trăiesc într-o sărăcie lucie, în locuinţe fără apă curentă şi electricitate.

În 1986, mai mult din disperare decît de bună voie, guvernul a diminuat controlul de stat asupra economiei şi a adoptat o politică de reforme, cunoscută drept doi moi – restructurarea. Harnicii locuitori ai Hanoiului au răspuns cu entuziasm – bateriile lor antreprenoriale s-au conectat la stimulii unei economii de piaţă liberă – şi într-un deceniu rata inflaţiei a scăzut sub 10%, producţia alimentară a luat avînt, iar la nivel naţional numărul celor care trăiau în sărăcie a scăzut, de asemenea, puternic. Sîngele capitalist a început să pulseze prin venele unei societăţi comuniste.
Stradă după stradă, mii şi mii de proprietari şi-au transformat sufrageriile în mici magazine.  A crescut numărul restaurantelor, apoi cel al galeriilor de artă. Au început să apară turiştii occidentali. Investitorii străini soseau singuri, cu două valize, erau atraşi de potenţialul Hanoiului şi-şi chemau aici soţiile şi copiii. Închirierea apartamentelor a luat avînt. Banca Mondială şi-a găsit sediul într-o vilă, compania Ford Motor a construit o uzină.

Lacul Hoan Kiem, aflat chiar în centrul oraşului, este inima spirituală a Hanoiului. Înainte de ivirea zorilor, oamenii umplu malurile sale pentru a face gimnastică pe iarbă. Turiştii vin aici peste zi, iar seara vin familiile vietnameze pentru picnic şi tinerele cupluri ce-şi şoptesc vorbe de dragoste.

Acesta este Hanoiul care şi-a făcut loc în inima mea: un oraş proaspăt vopsit, cu mersul ţanţoş al unui învingător. Un oraş în care oamenii se trezesc o dată cu răsăritul şi lucrează 10-12 ore, şapte zile pe săptămînă. Tinerii, avizi acum de educaţie şi oportunităţi, nu de mîncare, urmează cursuri serale de engleză, după ce-şi termină lucrul de zi. Şi încep să urmeze cursurile unei a doua facultăţi chiar înainte de a o fi terminat pe prima.

Lîngă Lacul Hoan Kiem, schelele din jurul clădirii renovate a operei, veche de 93 de ani, au fost demontate în anul 1997. La redeschidere au fost prezente numeroase VIP-uri, printre care şi legendarul general Vo Nguyen Giap, veteran al războaielor cu francezii şi americanii, a cărui vîrstă o egala pe cea a clădirii. Metropole şi-a reluat poziţia de „mare doamnă“ a hotelurilor din Indochina, după o cosmetizare de mai multe milioane de dolari. Ceva mai jos, Închisoarea Hoa Lo – „Hiltonul Hanoiului“, locul în care francezii îi ţineau pe prizonierii vietnamezi în perioada colonială, unde vietnamezii i-au ţinut pe prizonierii de război americani – a fost demolată, cu excepţia cîtorva blocuri de celule, transformate în muzeu. În locul ei s-au ridicat un complex rezidenţial de lux şi o clădire comercială, avînd, la etajul patru, un restaurant în stil occidental, Bistroul Red Onion. Mesele de la ferestrele acestuia au vedere directă spre scheletul întunecat şi pustiu al închisorii.

Într-o seară, am zărit în acest bar un bărbat, a cărui figură am recunoscut-o din ziare. Era singur, bea o bere şi privea pierdut, cu faţa sprijinită în palmă, spre Blocul E. Everett Alvarez, Jr., acum turist, a fost primul pilot american luat prizonier de vietnamezi în Nord şi a fost deţinut la Hoa Lo din 1964 pînă în 1973. Altă fantomă! Nu puteam să-mi imaginez cum trebuie să-l fi răscolit contrastul dintre trecut şi prezent. Am vrut să-l abordez, dar m-am abţinut: avea dreptul la intimitatea propriilor amintiri.

Prin luna noiembrie, temperaturile scad sub 20 de grade Celsius. Frunzele cad, iar locuitorii Hanoiului îşi îmbracă puloverele. Muncitorii se adună pe strada Giang Vo, în speranţa de a prinde o zi de lucru.

Există o zicală în Vietnam: „Să stai cu faţa spre pămînt şi cu spatele spre soare.“ Într-o zi, pe malul Rîului Roşu, din Hanoi, s-a întîmplat să dau peste nişte tineri stînd, cu pantalonii suflecaţi şi feţele pline de funingine, în noroiul adînc pînă la glezne, transpiraţi, fără tricouri. Ei amestecau noroiul cu cărbune pentru a face cărămizile folosite drept combustibil la cuptoarele rudimentare pe care mulţi locuitori ai Hanoiului gătesc pe trotuarele din faţa caselor lor. M-au urmărit în timp ce-mi rezemam bicicleta de un copac, apoi s-au aplecat, cu spatele spre soare, continuînd să sape.
Hoang Van Chat, un absolvent de liceu avînd vîrsta de 20 de ani, spunea că a plecat din satul său natal în urmă cu trei ani pentru că nu era de lucru în perioada dintre recoltele de orez. Lucrînd zi-lumină, şase zile pe săptămînă, locuind pe gratis într-o baracă din apropiere, el cîştiga echivalentul a 2 $ pe zi, din care jumătate îi trimitea părinţilor ca ajutor pentru educaţia celor doi fraţi ai săi. Seara, Chat se uita cu prietenii la televizor; duminicile se plimba în jurul Lacului Hoan Kiem. Privea la tinerii care stăteau pe băncile de pe mal. Erau bine îmbrăcaţi şi îndrăgostiţi. Îi invidia.

Într-un fel, Hanoiul pare a fi făcut din două oraşe care trăiesc ca unul singur. Guvernul trebuie să facă faţă unui aflux de migranţi de la ţară, aşa cum e Chat. Trebuie să facă faţă aşteptărilor mereu crescînde ale unei generaţii postbelice care cere acum scutere Honda în loc de biciclete. Cum pot ei echilibra nevoia de modernizare şi dorinţa de conservare într-un oraş vechi cu populaţie tînără? Cum să se descurce cu birocraţia şi corupţia în creştere, care au început să-i facă pe locuitorii Hanoiului cinici şi-i nemulţumesc pe investitorii străini? În ce fel alterează dezvoltarea unei economii de piaţă liberă structura socială a unei societăţi confucianiste – care consideră comunitatea mai importantă decît individul şi valoarea unei persoane ca fiind dată de acţiunile sale publice?

Nimeni, iar guvernul mai puţin decît oricine, nu posedă răspunsul. Însă pentru fiecare problemă cu care se confruntă, Hanoiul deţine atuuri pe care poate construi. În ciuda sărăciei larg răspîndite, lipsa locuinţelor e o problemă minoră; în vreme ce problema drogurilor ia amploare printre tineri, rata criminalităţii în Hanoi este una dintre cele mai mici din Asia de Sud-Est; cu toate că joburile bine plătite sînt relativ rare, cei mai mulţi dintre locuitorii cu care am vorbit cred că standardele lor de viaţă vor creşte în anii următori.

Cînd îmi amintesc de timpul pe care l-am petrecut la Hanoi, şi o fac adeseori, nu-mi aduc aminte de problemele care fac ca acest oraş să fie unul obişnuit, ci de graţia, speranţele şi farmecul ademenitor, care-l fac extraordinar. Poate că am fost doar norocos să mă aflu în Hanoi într-un scurt moment de glorie din istoria sa şi poate că, peste 20 de ani, oamenii îşi vor aminti cu nostalgie: „Ar fi trebuit să vezi Hanoiul la începutul secolului. Era un loc atît de frumos!“ Sau poate că, aşa cum îmi place să cred, renaşterea este un dar care dăinuie, răsplata pentru suferinţele cauzate de poverile războiului de-a lungul a mulţi, mulţi ani.

Text: David Lamb

Articol publicat în ediţia de mai 2004 a revistei National Geographic România.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*