Marele pariu al Europei

Tinerii letoni susţin aderarea la UE într-un concert rock la Riga. Fosta republică sovietică a votat în masă aderarea la Uniunea Europeană. Foto: Janek Skarzynski

Luna aceasta (n.r. – mai 2004), zece ţări – opt foste sovietice – intră în Uniunea Europeană. Vechii membri pun pariu că o Europă extinsă va rivaliza cu Statele Unite ca superputere economică. Dar noii cetăţeni ai UE au în prezent probleme mult mai presante. Un reportaj din mers.

Text: Don Belt

Stanislaw Nowak nu prea era comunist. În anii ,80, Nowak, un tînăr pomicultor din regiunea deluroasă Malopolska, din sudul Poloniei, era nemulţumit de preţul plătit de fermele colective de stat pentru mere, pere şi prune. Dar în vreme ce alţi fermieri se lamentau ca nişte adevăraţi comunişti polonezi, Nowak îndesa două tone de fructe în camionul său de doar o tonă şi o pornea la drum pe şoselele proaste către oraşe îndepărtate – Varşovia, Poznan, Gdansk – ca să le vîndă pe piaţa neagră. Călătorea singur, înghesuit între coşuri, de-abia putînd să întoarcă volanul. Dacă îl oprea miliţia, se plîngea că e sărac şi că are o grămadă de guri de hrănit acasă; scăpa de miliţieni dăruindu-le cîte o mînă de fructe.

În 1989, cînd s-a prăbuşit comunismul, lăsîndu-i pe mulţi fermieri din blocul estic să se descurce cum or şti, Nowak şi-a investit economiile într-un camion mai mare, a plantat mai mulţi pomi fructiferi şi a început să vîndă fructe uscate şi sticle de şliboviţă făcută în casă. Iar în 1994, atunci cînd Polonia s-a înscris în cursa de aderare la Uniunea Europeană (UE), Nowak, ca toţi ceilalţi, a făcut haz de eurocraţi, care nu deosebeau calul de măgar, şi a început să-şi facă planuri de viitor. „Nu contează sub ce regim politic trăieşti, oricum trebuie să munceşti din greu – explică Nowak, în vîrstă acum de 43 de ani. Dar trebuie să şi gîndeşti. şi uneori trebuie să rişti.“
Există un cuvînt în poloneză, sprytny, care descrie mentalitatea lui Nowak – o stare de spirit ce îmbină simţul umorului, combativitatea şi inventivitatea, care i-a ajutat pe polonezi să supravieţuiască invazie după invazie, în ultima mie de ani. Cea mai recentă – cea a comunismului sovietic impus – folosind teroarea ca instrument al persuasiunii. Chiar şi pentru o naţiune rezistentă precum cea poloneză, frica pe care a răspîndit-o aceasta a îmbîcsit minţile oamenilor obişnuiţi, făcîndu-i pasivi şi letargici.

Opt din cele zece ţări care vor intra luna aceasta în Uniunea Europeană – Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria şi Slovenia – au înghiţit această otravă timp de aproape 50 de ani, ceea ce face şi mai puternică dorinţa lor de aderare la piaţa liberă a Europei. Aşa cum a spus un taximetrist din Cracovia: „Am fost bolnavi 50 de ani. Va dura ceva pînă să dispară aceste sechele.“ Uniunea Europeană nu a fost făcută să vindece boala; ea a fost creată să aducă prosperitate. Fondată în 1951 ca o alianţă comercială, UE s-a extins cu multă prudenţă, pornind la început de la un grup intim de şase sta­e şi ajungînd, în 1995, la 15 state membre, toate din Europa de Vest. Integrîndu-şi economiile şi scăzînd tarifele, aceste ţări au creat o piaţă comună pentru bunuri şi servicii, atingînd o prosperitate fără precedent. Ele au ridicat, de asemenea, standardul de viaţă al regiunilor sărace ale UE prin programe de dezvoltare şi subvenţii, o dată cu cererea de resurse şi de mînă de lucru ieftină.

În prezent, Europa Inc., cu cartierul general la Bruxelles, este pe cale să devină un gigant global – o piaţă pentru 455 de milioane de locuitori, cu un produs global brut total de 10.000 de miliarde de dolari, şi în a doua poziţie, după Statele Unite, ca putere economică şi politică.

Chiar şi aşa, perspectiva de a integra încă 10 ţări, cu 74 de milioane de locuitori şi 725.000 de kmp, pare unora dintre actualii membri un pas necugetat – datorită faptului că despre noii veniţi se spunea pînă nu de mult că sînt în coada Europei, din cauza sărăciei lor, a corupţiei, a frontierelor penetrabile şi a lipsei de dezvoltare. În 1999, cînd oamenii au fost întrebaţi dacă primirea altor membri ar trebui să fie o prioritate pentru uniune, şase din zece au răspuns negativ.

Popoarele ţărilor candidate – inclusiv naţiunile insulare din Cipru şi Malta – au propriile îndoieli. Economic vorbind, ele vor avea de cîştigat din influxul de capital, de locuri de muncă şi de pe urma altor oportunităţi oferite de Europa de Vest. Dar vor fi şi neajunsuri mari. Unii se vor sim­ţi lezaţi în sentimentul naţional, la scurt timp după ce şi-au cîştigat independenţa; alţii vor avea de luptat, pentru că afacerile demarate după căderea socialismului sînt obligate să concureze pe acelaşi teren. Călătorind în ajunul aderării prin ţările nou venite, mulţi dintre locuitori mi-au părut ca nişte liceeni în drum spre bal: surescitaţi, dar preocupaţi de propria identitate şi frămîntaţi de incertitudini. Ne vom ridica la înălţimea aşteptărilor? Ce vom deveni? Sîntem pregătiţi pentru asta?

Bune întrebări. Aceşti noi membri sînt mult înapoia Uniunii Europene la multe capitole, de la productivitate şi venit pe cap de locuitor, pînă la media de viaţă şi sănătate. Chiar şi ţările din fruntea listei – Cipru, Estonia, Malta şi Slovenia – vor avea nevoie de cîteva decenii ca să ajungă din urmă cele 15 state ale UE. Celorlalte le va lua poate chiar mai mult.

Fie şi înscrierea în cursa pentru aderare a fost o sarcină monumentală, din moment ce fiecăreia dintre aceste ţări i s-a cerut mai întîi să-şi restructureze sistemele financiare şi juridice, ca să facă faţă standardelor dure ale UE privind comerţul, sistemul bancar, legislaţia în afaceri, mediul şi drepturile minorităţilor. Această tranzi

ţie a fost departe de a fi comodă. Întrebaţi-l pe producătorul ungur de vin, avantajat pînă acum de producţia pe teren propriu, datorită taxelor de import, şi care acum trebuie să concureze cu cele mai bune vinuri din Europa; sau pe pensionarii cu pensii rămase neindexate faţă de creşterea preţurilor, în numele austerităţii fiscale. „Bogaţii devin mai bogaţi, săracii mai săraci“ – spune Helena Zapala, o femeie simplă, care la cei 60 de ani ai săi vinde brînză pe străzile Cracoviei. „Eu unde o să ajung?“ Cu aceleaşi riscuri se confruntă şi fermierii, mai ales cei din Polonia, unde reprezintă 20% din populaţie – faţă de numai 2% în interiorul UE – şi care produc mai puţin de 5% din avuţia naţională. Într-o ţară cu mai mult de 2 milioane de ferme, mai puţin de jumătate sînt destul de productive ca să poată beneficia de fonduri UE, foarte drămuite. Celelalte, private de subvenţiile guvernului polonez, care, pînă în 1989, le ţineau pe linia de plutire, vor trebui să se descurce singure. „Aşteaptă pe cineva care să le spună ce să facă“ – afirmă Jacek Przybylski, un jurnalist de la Televiziunea Poloneză, preocupat de problemele agriculturii. „Dar de-acum înainte, nimeni nu va mai face acest lucru.“ Apreciaţi mult timp ca fiind coloana vertebrală a naţiunii, ţăranii se simt neajutoraţi, prizonierii vechilor mentalităţi.

Acestea au fost problemele dezbătute în timpul referendumului cu privire la accederea în UE. Dar în final, votanţii din aceste ţări, care timp de decenii au fost prinşi în disputa teritorială dintre Uniunea Sovietică, la est, şi Germania, la vest, se poate să fi îmbrăţişat superputerea care a avut bunul simţ să-i întrebe dacă vor. „Pentru Ungaria, cele două invitaţii, de a se alătura Organizaţiei Nordatlantice în 1999 şi UE în mai anul acesta, au fost primele semnale reale că Occidentul are nevoie de noi – spune Miklós Dérer, expert în securitate naţională la Budapesta. Votul nostru pozitiv înseamnă că am ales să fim europeni, nu est-europeni. Înseamnă sfîrşitul ambiguităţilor.“

Reşedinţă pentru 129.000 de locuitori şi pentru 12 mari întreprinderi, Gyor, din Ungaria, ilustrează promisiunea – şi capcana – asocierii la UE a noilor state. Gyor îşi datorează prosperitatea şi rata şomajului de numai 4,5% companiilor cu sediul în UE, ca, de exemplu, Volkswagen-Divizia Audi, care s-a mutat aici în 1993 pentru a construi motoare, atrasă fiind de mîna de lucru ieftină din Ungaria şi de tendinţa de a acorda scutiri de taxe investitorilor străini. Dar s-a dovedit că scutirile de taxe pentru Audi n-au fost conforme cu legislaţia UE, ameninţînd să complice formalităţile de aderare a Ungariei. Atunci cînd Uniunea Europeană a cerut Ungariei să pună punct acestor facilităţi, unii s-au temut de un exod masiv al întreprinzătorilor, care s-ar putea muta în alte ţări, mai puţin dezvoltate, unde salariile sînt dramatic mai mici. După doi ani de negocieri, UE a acceptat să acorde Ungariei o excepţie temporară. Dar acest episod a scos la iveală un of al vieţii în UE: populaţia din Gyor – şi din Ungaria – va da de acum încolo socoteală Bruxellesului şi va fi mult mai vulnerabilă la mecanisme economice pe care nu le controlează.
„Acum pluteşte teama în aer – spune Steven Arnyek, un fotograf independent din Budapesta. Cum ar fi dacă una dintre aceste mari companii şi-ar face bagajele şi ar pleca? Cum vor supravieţui micile noastre afaceri, cînd ele sînt total nepregătite să facă faţă reglementărilor UE? Acestea sînt doar cîteva dintre lucrurile pe care guvernul nostru încă nu s-a obosit să ni le explice. Eu sînt pentru UE – este o necesitate –, dar, de asemenea, mă gîndesc că ar putea fi şi o catastrofă.“

În ciuda îngrijorării, nu se poate nega entuziasmul palpabil pe care l-am întîlnit la esticii care s-au născut cam o dată cu căderea Zidului Berlinului. „Fiica mea, care are 15 ani, va creşte mai mult europeană decît cehă. Dar, mai mult decît orice, se va simţi liberă. Generaţia ei e prima generaţie liberă“ – spune Jiri Pehe. El a fugit din Cehoslovacia în anii ,80 în portbagajul unei maşini şi s-a întors după căderea Zidului Berlinului. „Acum 15 ani, ţara mea era înconjurată de turnuri de pază şi de sîrmă ghimpată – spune el. Azi sîntem înconjuraţi doar de frontiere deschise.“ Într-o cafenea din Budapesta, Szilvia Pásztor, o fată de 20 de ani, spune că se află în evidenţele unei agenţii au-pair (baby-sitting), ca să poată pleca să lucreze în celelalte ţări ale UE – mai întîi la Londra – „ca să învăţ o engleză corectă“ –, şi apoi la Paris. şi după Paris? „Eu nu ştie“ – răspunde ea încet „În UE, totul e posibil!“

Tensiunea dintre trecutul şi viitorul Europei e evidentă în Estonia, una dintre cele trei republici baltice invitate să adere la UE luna aceasta. Anexată de către Stalin în 1940, invadată de nazişti un an mai tîrziu, recucerită de sovietici în 1944, eliberată prin căderea comunismului în 1991 şi revigorată de capitalism în anii ,90 –, Estonia ilustrează foarte concis această dramă.

Am condus spre est pe autostrada care leagă capitala, Tallinn, de Narva, la graniţa cu Rusia. Oriunde te uiţi remarci prezenţa concretă a Uniunii Europene, începînd chiar cu drumul însuşi. UE a investit deja milioane de euro pentru modernizarea autostrăzii, care reprezintă legătura principală cu St. Petersburg. Autostrada trece şi pe lîngă Sillamäe, pe vremuri un oraş „închis“, sub administraţia armatei sovietice, care îmbogăţea uraniu pentru înarmarea nucleară într-o fabrică uriaşă de pe malul mării. Uniunea Europeană este şi aici prezentă, pompînd mai mult de un milion de dolari în eforturile de prevenire a deversărilor radioactive în Marea Baltică.

Şi la Narva, un oraş cu 70.000 de locuitori, UE cheltuieşte în jur de 12 milioane de dolari pentru a moderniza punctul de trecere a frontierei, a împiedica imigraţia ilegală şi traficul de droguri şi de persoane.

Căpitanul Jaanus Lumiste, de la Paza Frontierei, condusese în săptămîna în care am ajuns eu acolo trei tururi de oficiali UE, care au fost impresionaţi de măiestria sistemului computerizat, de cele 22 de monitoare TV, de scannerul în infraroşu pentru depistarea paşapoartelor false şi de maniera strictă şi profesională de abordare a fortificaţiilor de către estonieni.

Acum, că frontiera este securizată, estonienii se întreabă ce este de făcut cu cei 400.000 de ruşi din mijlocul lor, majoritatea descendenţi ai miilor de ruşi trimişi aici începînd din anii ,50, ca să atenueze atitudinea sfidătoare manifestată de estonieni. Această ciudată relaţie s-a întors la 1800 în 1991, cînd armata sovietică a fost demobilizată şi ocupanţii au devenit nişte oaspeţi nedoriţi. Mulţi dintre ei au fost asimilaţi, dar 120.000 sînt cetăţeni ruşi, care de-abia vorbesc estoniană sau n-o vorbesc deloc; şi n-au nici cea mai mică intenţie să plece acasă. Aici, Uniunea Europeană a intervenit din nou, stabilind ca aplicarea unui tratament corect minorităţii ruse să fie o precondiţie a aderării Estoniei la UE.

În ciuda prezenţei Uniunii Europene în Estonia, încă se mai găsesc vestigii ale trecutului comunist. În Narva, chiar înainte de lăsarea serii, am dat de ultima statuie a lui Lenin, încă în picioare, în Estonia. Turnată în bronz, de vreo 7 metri înălţime, aceasta domina cîndva piaţa oraşului Narva. În 1991 însă, atunci cînd peste tot în răsăritul Europei statuile lui Lenin erau transformate în mormane de fier vechi, aceasta a fost mutată în siguranţă de ruşii din oraş. Azi este găzduită în parcul unui castel care domină rîul Narva. M-am dat jos din maşină ca să arunc o privire de aproape, şi atunci am zărit florile. Împrăştiate pe soclul statuii, între cizmele lui Lenin, erau zeci de garoafe roşii şi de trandafiri, depuse, presupun, de către localnicii ruşi. Ele zăceau acolo ofilite şi triste, moarte dar încă prezente.

Eşecurile istoriei nu prezintă mare interes pentru Stanislaw Nowak, pomicultorul polonez, care se gîndeşte la viitor. Dar el nu-i un visător: de-a lungul ultimilor ani, împreună cu soţia lui, Anna, a transformat ferma lor din Malopolska într-un model conform cu UE. Ei au fost primii din ţinut care au solicitat o subvenţie UE, în cadrul unui program ce alocă fonduri pentru a-i ajuta pe fermieri să-şi modernizeze activităţile. Spre deosebire de majoritatea vecinilor, familia Nowak a dispus de capital, de teren, de ambiţie şi de un plan de afaceri care să-i susţină cererea, aprobată de Bruxelles în 2003.

În timp ce în lumina palidă a unei zile de iarnă Nowak îmi arăta livezile, entuziasmul pentru viitorul familiei sale şi al Poloniei creştea, iar temperatura de afară scădea. El este un optimist, spune, nu pentru că a uitat trecutul, ci, dimpotrivă, pentru că şi-l aminteşte foarte bine. „Am trăit sub nazişti şi am trăit şi sub comunişti – spune, rîzînd cu indiferenţă. Aşa că nu ne temem de Uniunea Europeană.“

 

Economiile vor înflori sau se vor prăbuşi?
Noile ţări ale Uniunii Europene se confruntă cu oportunităţi, dar şi cu incertitudini, la intrarea pe piaţa unică. Unele industrii aşteaptă profituri rapide. În Ungaria şi în Cehia, filmografia şi turismul se menţin la un nivel ridicat, datorită costurilor locale reduse, mîinii de lucru calificate şi peisajelor generoase. Totuşi, analiştii prezic că de-abia după cîteva decenii majoritatea noilor membri vor atinge forţa economică a celor vechi. Mai ales fermierii sînt îngrijoraţi: cei mai mulţi au parcele mici şi utilaje vechi, dar trebuie să concureze cu agricultura modernă din UE. Unii se tem că greutăţile vor declanşa nostalgia comunistă. La Marxim, în Budapesta, însă, simbolurile comuniste servesc scopuri capitaliste – vînd pizza şi bere. „Acest loc este o glumă pentru tineri“ – spune Orsolya Galla. Ce simt părinţii ei? „Nu prea se mai gîndesc la comunism“ – spune ea. Dar tatăl ei, pensionar de stat, nu este sigur de viaţa în Uniunea Europeană. „Este îngrijorat“ – spune ea.

UE lărgită

Mîndrie şi povară pentru noii veniţi
Cele 10 noi membre ale UE se pot baza pe schimbări majore o dată ce se vor adapta la stilul de viaţă din blocul celor 25. Mai întîi, vor avea acces la o piaţă vastă, de la Mediterană la Oceanul Arctic. Urmarea? „Nu va mai fi nevoie de munţi de hîrtii şi de zile pierdute la vamă pentru produse care intră sau ies din Slovenia“ – spune Tomi Sefman, director executiv la Elan, o fabrică de biciclete din Slovenia. Circulînd mai multe produse pe piaţă, clienţii ar trebui să beneficieze de o gamă mai mare şi preţuri mai mici. În final, lucrătorii se vor mişca la fel de uşor ca mărfurile pe care le produc, căutînd de lucru oriunde în UE. Dar aderarea are deja un preţ. Fiecare membru nou a trebuit să adopte 80.000 de pagini de regulamente noi, iar acum trebuie să contribuie la coşul comunitar. Iniţial, cei mai mulţi dintre noii membri vor primi mai multe fonduri decît vor plăti. UE a promis circa 28 de miliarde $, în următorii trei ani, pentru modernizarea infrastructurii. Dincolo de cîştigul economic, Lucia Antalova, din Slovacia, vede unul psihologic: „Parteneriatul cu UE ne va desprinde clar de trecut.“

Traversarea frontierelor
Libertatea totală de mişcare va veni gradat. Cetăţenii UE pot călători în interior, dar trebuie să prezinte totuşi un act de identitate la trecerea frontierei dintre statele vechi şi cele noi. În cîţiva ani, se va călători la fel de uşor ca în SUA între diferitele state. Dar mai întîi UE insistă ca noii membri să-şi securizeze frontierele non-UE – viitoare frontiere ale uniunii – împotriva imigraţiei ilegale şi a contrabandei. O nouă lege UE va oferi muncitorilor străini mai vechi rezidenţă nelimitată – avantaj pentru Cipru, care depinde de mîna de lucru importată.

Creşte azi, scade mîine?
Cele zece noi membre au ridicat populaţia Uniunii Europene la 455 de milioane de oameni. În ciuda creşterii, valul de populaţie va scădea. Nici una dintre cele 25 de naţiuni nu face destui copii, ca să împiedice tendinţa. La rata actuală a natalităţii, către 2050 populaţia UE va scădea la 431 de milioane. şi cum speranţa de viaţă creşte, tot mai puţini muncitori vor întreţine un număr tot mai mare de pensionari. „Trebuie să reechilibrăm situaţia“ – spunea comisarul UE Anna Diamantopoulou. Deocamdată, opoziţia la o posibilă soluţie – creşterea imigraţiei – e puternică.

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din mai 2004)

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*