Drumul spre putere

Prima dată după decenii, liberi să-şi exprime credinţa, pelerinii şiiţi din Karbala se tîrăsc la altarul lui Husayn, al cărui martiriu, în secolul al VII-lea, încă îi inspiră pe credincioşi. Foto: Matt Moyer

În timpul regimului Saddam, şiiţii din Irak au fost oprimaţi cu violenţă. Acum ei sînt gata să conducă ţara. Ce fel de lideri vor fi ei oare, după ce atîta vreme au fost victime?

Încăperea claustrofobică de pe strada Ach-Chwader era luminată de o singură lampă cu ulei. Un carton subţire acoperea ferestrele, inutilă apărare împotriva bombelor. Regimul lui Saddam Hussein tocmai se prăbuşise, războiul se presupunea încheiat, dar teama încă domnea în această mahala din Bagdad. Prin cartier s-a dus vorba că strîngeam date despre cei dispăruţi, aşa că odaia se umpluse de oameni care nu îşi spuseseră păsul ani de zile. Unul cîte unul se furişau înăuntru. Erau toţi vecini. Toţi trăiau în case mizere, făcute din lut sau cărămidă, fără electricitate sau apă curentă. Toţi aveau chipuri brăzdate de durere, durerea de a fi pierdut pe cineva drag în timpul regimului lui Saddam. Şi toţi se agăţau de o slabă speranţă: acum, că dictatorul nu mai era la putere, şi-ar putea găsi fiul, tatăl, sora ori fratele.
Din stradă venea răpăitul rafalelor de mitralieră ale fedaynilor rămaşi, forţe loiale lui Saddam. La fiecare rafală, o femeie, pe nume Badwiya, al cărei frate, Ghanim Iraabi, dispăruse acum două decenii undeva lîngă oraşul sudic Basra, tresărea.
„Aici sîntem în siguranţă, dar afară…“ – a spus ea, făcînd un semn spre fereastră. Apoi gîndurile îi zboară în altă parte. Afară, în spitale şi moschei, adepţii şi miliţiile fidele clerului local încercau cu disperare să restabilească ordinea printre borfaşi şi mulţimea dezlănţuită. „E o curată nebunie afară“ – a mai spus ea.
Mica locuinţă aparţinea familiei lui Hilu Issa, un student la ştiinţele comunicării, blajin, care avea 25 de ani cînd a dispărut, în iunie 1980. Familia lui era şiită, sectă musulmană care, în ciuda faptului că e majoritară în Irak, a fost brutalizată în timpul regimului lui Saddam.
Am stat de vorbă, rînd pe rînd, cu fiecare din rudele şi vecinii familiei Issa, ascultîndu-le poveştile, toate previzibil tragice, despre: unchiul care ţinea discursuri înflăcărate la moscheea locală şi într-o zi a dispărut fără urmă; toţi fraţii unei familii care au dispărut şi ei; un băiat tînăr despre care mama lui spunea cu jale: „Aş vrea doar să-l pot simţi, atinge, să-l pot vedea.“
Aceasta era o singură stradă, dintr-un singur cartier, dintr-un singur oraş din Irak. Este greu de imaginat cum vor depăşi şiiţii din Irak această traumă şi cum vor învăţa să trăiască fără spectrul răzbunării. Dar ei încearcă să meargă mai departe, să iasă din bezna care a însemnat epoca Saddam. În Irakul de astăzi, aceasta s-ar putea numi vremea şiiţilor. De la căderea lui Saddam, pe 9 aprilie anul trecut, şi capturarea lui, pe 13 decembrie, şiiţii s-au folosit de libertatea lor proaspăt dobîndită pentru a reboteza podurile, străzile şi pieţele după veneraţii lor conducători. Practică ritualuri şi afişează iconografie interzise în vremea lui Saddam. Dar adevăratele schimbări abia urmează. De la 30 iunie, guvernul provizoriu al Irakului îşi va asuma întreaga putere suverană pentru conducerea noului Irak. În timp ce se mai definitivează încă detaliile privitoare la modul în care acel guvern va prelua puterea, măcar un lucru este sigur: cum şiiţii reprezintă vreo 60% din populaţia ţării, un guvern dominat de ei pare inevitabil. După decenii de opresiuni, mai întîi ale monarhiei sunnite, impuse de britanici, apoi ale regimului laic al partidului Baas, al lui Saddam, şiiţii se afirmă acum ca personaje-cheie în modelarea noului Irak. Ceea ce e mai puţin clar este cum vor guverna ei o ţară care este unită doar cu numele. De-a lungul celor opt decenii ca stat modern, Irakul nu şi-a făurit niciodată o identitate naţională unificatoare. Populaţia sa este divizată într-o varietate de grupări etnice şi religioase care se întrepătrund şi care se bat pentru putere, kurzii trăind predominant în nord, sunniţii în centrul ţării, iar şiiţii concentraţi în jurul oraşelor sfinte şi în sud. Pentru că SUA se pregătesc să îşi încheie ocupaţia la sfîrşitul acestei luni, unii dintre mulahii care veghează locaşurile sfinte şuşotesc despre un război civil între şiiţi şi sunniţi sau se tem că Irakul va urma calea Iranului vecin, care e aproape 90% şiit şi este condus de lideri spirituali islamişti. Acestea sînt motive de îngrijorare şi pentru administraţia Bush, şi pentru unii vecini ai Irakului, cum ar fi Iordania, Turcia sau Arabia Saudită, a căror populaţie este majoritar sunnită, la fel cum sînt 88% dintre cei 1,3 miliarde de musulmani ai lumii.
„Şiiţii au dus-o atît de rău atît de multă vreme, încît merităm această putere“ – spune Saad Jabr, un şiit de vază care trăieşte în exil, al cărui tată, Saleh, a fost prim-ministru al Irakului între anii 1947-1948. „Şi nu vom renunţa la ea pen­tru că nu vrem ca persecuţiile să se mai repete vreodată“. Sub ochii unei lumi întregi, şiiţii trebuie să înţeleagă mai întîi ce vor – acum cînd, în sfîrşit, au un cuvînt de spus pentru viitorul ţării lor. Dar cît sînt ei de pregătiţi să ierte trecutul?

Şiiţii n-ar fi ajuns probabil niciodată majoritari în Irak, dacă nu s-ar fi construit un canal. Pînă la începutul secolului al XIX-lea, şiismul se practica în special în oraşele sfinte Najaf şi Karbala, ai căror locuitori erau în majoritate persani din regiunea care acum este Iranul. Dar cînd, în secolul al XIX-lea, Canalul Hindiyah a adus apa de la Eufrat pînă în sudul arid, triburile arabe au gravitat spre acele zone şi s-au aşezat, cultivînd cereale, orez şi curmale. Trăind atît de aproape de oraşele sfinte ale şiiţilor, aceşti arabi s-au convertit rapid de la islamismul sunnit la cel şiit, explică Yitzhak Nakash, autorul volumului Şiiţii Irakului. Mai tîrziu, cînd s-a format Irakul modern, şiiţii au migrat către centrul puterii, în Bagdad, şi tensiunile politice dintre ei şi sunniţi s-au accentuat.
Orice şcolar irakian îţi poate spune povestea schismei dintre şiiţi şi sunniţi. „Ea e scrisă în sufletele noastre – mi-a spus o tînără studentă şiită. Este o parte distinctă a identităţii noastre.“ Şi este cheia înţelegerii acestui adînc sentiment al persecuţiei şi nedreptăţii pe care îl încearcă şiiţii.
Vrajba s-a stîrnit dintr-o dispută asupra succesorului profetului Mahomed, după moartea sa în anul 632 d.Hr. Unii dintre adepţi credeau că succesorul său ar trebui ales prin consens tribal, aşa că ei au numit primul calif, sau lider spiritual, pe cineva din cercul apropiaţilor lui Mahomed. Alţii însă considerau că succesorul trebuie să provină direct din familia profetului, adică să fie ginerele sau vărul lui, Ali. În următorii 24 de ani, Ali a atras un grup de discipoli şi în cele din urmă a devenit cel de-al patrulea calif. Dar conducerea lui a fost contestată de arabii din triburi, care nu vedeau cu ochi buni succesul lui printre persani. Ali a fost asasinat după numai cinci ani. Discipolii îndureraţi – care aveau să devină şiiţii – i-au îndeplinit ultima dorinţă, legîndu-i trupul de o cămilă şi îngropîndu-l acolo unde s-a oprit animalul, ceea ce s-a întîmplat să fie la Najaf. O moschee şi un altar au fost ridicate mai tîrziu peste mormîntul lui, iar locul a devenit unul dintre cele mai sfinte din islamul şiit.
După moartea lui Ali, lupta pentru succesiune a continuat, iar adepţii l-au chemat pe cel de-al doilea fiu al său, Husayn, să se ridice împotriva lui Yazid, cel de-al şaptelea calif. Husayn a pornit într-o călătorie prin deşert, împreună cu familia şi o mică armată de apărători. Au reuşit să ajungă pînă la Karbala, cînd mii de luptători loiali lui Yazid i-au prins într-o ambuscadă. Au reuşit să le ţină piept opt zile înainte de a fi masacraţi. Se spune că Husayn a murit cu sabia într-o mînă şi Coranul în cealaltă, rostind „mai bine o moarte demnă, decît o viaţă de umilinţă“.
Paisprezece veacuri mai tîrziu, în ultimele zile dinaintea invaziei americane în Irak, l-am întrebat pe Thaar, oficialul care mă însoţea, dacă aş putea vizita Karbala, locul asasinării lui Husayn, în timpul sărbătorii Id al-Adha. A încuviinţat fără tragere de inimă, cu condiţia să nu discut cu oamenii politică şi să port abaya, un veşmînt negru, care acoperă din cap pînă în picioare. Am condus 90 de kilometri la sud de Bagdad, pe drumuri de pămînt umbrite de curmali mlădioşi, despre care Thaar spunea că simbolizează mîndria irakiană.
În drum către oraş, am luat-o greşit şi am ajuns lîngă unul dintre enormele cimitire care înconjoară Karbala. Citisem despre comerţul înfloritor cu cadavre practicat în oraş, dar tot am fost surprinsă de întinderea nesfîrşită de morminte după morminte, cu zecile de mii, care se întind pe kilometri. La începutul secolului al XIX-lea, atît Najaf, cît şi Karbala au prosperat de pe urma dorinţei şiiţilor pioşi de a fi îngropaţi alături de imamii Ali şi Husayn. Trupurile lor, uscate şi învelite în covoare, soseau aici tocmai din Persia şi Asia Centrală, caravanelor de cămile luîndu-le un an întreg ca să le aducă pînă aici. Acum, printre cei înmormîntaţi aici se află şi victimele regimului lui Saddam.

În acea zi de iarnă caldă şi senină, cîteva zeci de familii luau masa lîngă morminte, aşezate pe pături şi rugîndu-se pentru morţii lor. În timp ce curăţau portocale şi turnau în ceşti ceaiul de mentă îndulcit, lacrimi li se rostogoleau pe obraji. Unii aduseseră ulcioare să ude pămîntul pe care plantaseră flori viu colorate. Printre pietrele funerare, cerşetorii se plimbau cu palma întinsă, în care îndoliaţii puneau îndatoritori cîte un bănuţ.
Thaar şi cu mine am condus mai departe spre centrul oraşului Karbala, care este dominat de altarele lui Husayn şi Abbas, ale căror cupole aurite străluceau în lumina domoală a soarelui. De tradiţie persană prin arhitectură şi bazaruri, Karbala a fost bombardat de tancuri şi artilerie în 1991 pentru a-i zdrobi pe şiiţii care fuseseră încurajaţi de americani să se revolte împotriva lui Saddam în urma războiului din Golf. Revolta a fost scurtă, dar 14 din cele 18 provincii irakiene s-au ridicat împotriva regimului, unele rezistînd săptămîni întregi în faţa trupelor lui Saddam. Represaliile care au urmat au fost sîngeroase şi radicale. Zeci de mii de oameni au fost măcelăriţi. Moscheile au fost distruse, bazarurile din jur măturate de buldozere şi, cu toate că Saddam l-a reconstruit, oraşul nu şi-a mai recăpătat vibraţia de centru al învăţăturii religioase.
În jurul locaşului sacru am străbătut străduţe întortocheate, unde vînzătorii ofereau şiruri de smochine şi portocale uscate, iar în prăvălii se vindeau covoare de rugăciune. În ceainării, bărbaţii stăteau cu picioarele încrucişate, bîrfind, cu doar cîteva femei printre ei. Am rătăcit pe ulicioare, iar Thaar mi-a tălmăcit semnificaţia sărbătorii în care un berbec este sacrificat pentru a preamări hotărîrea lui Allah de a-i porunci lui Abraham în ultimul moment să sacrifice un animal în locul fiului lui.
Am cumpărat nişte ceai de mentă şi am găsit un bătrîn, Haji Abbas, pregătindu-se să sacrifice un berbec cu un cuţit făcut de mînă. În schimbul sacrificării acestui berbec viguros, omul credea că Allah avea să îi îndeplinească trei dorinţe. „Coranul spune că Allah a dorit să-i încerce credinţa lui Abraham – a spus el. În acelaşi chip, noi, şiiţii, sîntem puşi la încercare în fiecare zi a acestei vieţi.“ Apoi trase gîtul berbecului pe spate şi-l crestă încet, adunînd sîngele proaspăt într-o găleată. Animalul se smuci şi se zbătu şi îi luă mult timp pînă să moară. Mulţimea privea tăcută.
De-a lungul anilor, numărul pelerinilor care intrau în Karbala a scăzut, fiind descurajaţi de restricţiile impuse de Saddam asupra adunărilor religioase. Şi totuşi la Moscheea lui Husayn am văzut mii de şiiţi, mulţi dintre ei sosiţi pe jos, cu autobuzul, cu microbuzul. Oamenii vindeau bucăţele de pămînt de la Karbala, pentru că aici fusese vărsat sîngele lui Husayn. Alţii îşi legau pe braţ bucăţi de pînză verde – culoarea de pe drapelul islamic care-i reprezintă pe descendenţii profetului Mahomed. O femeie bătrînă, pelerină din Basra, mi-a legat o cîrpă verde de antebraţ, deşi Thaar i-a explicat că nu sînt musulmană. Ea a ridicat din umeri. Thaar a zîmbit şi a spus: „Acum poţi să-ţi pui o dorinţă.“
Dincolo de cele opt porţi ale moscheii, o mare de oameni stăteau ghemuiţi sau în genunchi. Nu era loc să te mişti şi, o dată pătrunsă în curte, am avut nevoie de toată puterea ca să ajung înapoi la porţi. Trupurile morţilor erau purtate de bărbaţi care îngînau cîntări religioase. O familie cu opt membri, cel mai tînăr încă în braţe, cel mai bătrîn de vreo 70 de ani, stătea lîngă altar, adulţii şoptind rugăciuni.
„Ne-a luat zile întregi să ajungem aici“ – a spus Jamila Bishrian, o pelerină din sudul Irakului, îmbrăcată într-o abaya colorată, cu tatuaje verzui pe faţă – însemn obişnuit printre femeile triburilor şiite. Ea a spus că de trei zile familia ei dormea în curtea din apropierea moscheii, sub cerul deşertului. Dar Jamila a spus că a meritat. Nu o deranja nici marea de oameni, nici agitaţia. Faptul că se afla aproape de locul unde erau înmormîntaţi liderii religioşi însemna că avea o şansă mai mare de a ajunge în paradis.

Încă de la revoluţia iraniană din 1979, guvernele din interiorul şi din afara lumii arabe s-au temut de fundamentalismul şiit. În Iran, ayatollahii aflaţi la putere şi Consiliul Gardienilor – care asigură aplicarea strictă a legii islamice – amestecă frecvent politica şi religia. Discursurile lor înflăcărate, rostite la rugăciunea de vineri în moscheile din Teheran, răsună de mesaje antiamericane şi antiisraeliene. Într-adevăr, teama că şiiţii ar putea crea un stat fundamentalist islamic similar în Irak l-a reţinut în mare parte pe primul preşedinte Bush să sprijine revolta care a urmat războiului din Golf. În Irak însă, cei mai mulţi clerici şiiţi susţin de multă vreme o separare între religie şi politică. Mulţi şiiţi sînt laici, unii sînt educaţi şi din clasa mijlocie, dar cei mai mulţi sînt îngrozitor de săraci. Credincioşii pe care i-am întîlnit nu erau fanatici, ci pur şi simplu la pămînt. „Să nu-ţi închipui că toţi şiiţii sînt fundamentalişti radicali“ – mi-a spus Fadil al Milani, decanul Colegiilor Internaţionale de Studii Islamice din Londra şi unul din clericii de frunte. „Cei mai mulţi vor doar să vadă că se face dreptate.“
Una dintre familiile şiite de care mă apropiasem înainte de război şi care trăia în cartierul Adhamiya din Bagdad era la fel de laică precum orice familie din clasa de mijloc din New York sau Paris. Tatăl, un profesor de modă veche, vorbea engleza cu accent britanic. Soţia lui renunţase la o slujbă calificată pentru a se ocupa de cele trei fete ale lor. Cînd am fost invitat la cină, au pregătit un pui gras la cuptor, conopidă cu sos de brînză şi salată verde. M-am simţit ca la o masă duminicală tipic englezească, doar că, atunci cînd m-au condus acasă cu maşina, mama şi fiica cea mare s-au acoperit cu hijab, vălul pentru cap. În lunile dinainte de război era ceva neobişnuit ca un irakian să invite străini la el acasă, ca să nu mai vorbim de irakienii şiiţi, şi deseori m-am întrebat de ce această familie era atît de prietenoasă cu mine. Conversaţiile noastre ocoleau cu grijă toate chestiunile delicate despre care aş fi vrut să aflu mai multe –, iar eu nu doream să profit de ospitalitatea lor, aducîndu-le pe cap poliţia secretă a lui Saddam. Dar am reuşit să vorbesc cu fiica cea mare, care avea 19 ani, despre cum putea o tînără şiită din Irak să întîlnească băieţi de vîrsta ei. „Ieşim în grup“ – mi-a explicat ea.
Această familie face parte dintr-o societate şiită despre care lumea nu ştie aproape nimic. Este adevărat că şiiţii cei mai mulţi sînt descendenţi ai ţăranilor agricultori din sud. O dată cu decăderea oraşelor sfinte, în anii ,30 şi ,40, şiiţii au început să migreze către Bagdad, adoptînd vestimentaţia citadină, înscriindu-se la şcoală şi pierzîndu-şi o parte din identitatea religioasă. În pofida deceniilor de discriminare, mulţi şiiţi au ajuns intelectuali de succes sau mici comercianţi.
Între 1973 şi 1979, cînd venitul provenit din petrol a explodat de la 13,3 la 41,6 miliarde de dolari, la valoarea de astăzi, Irakul s-a transformat dintr-un stat agrar într-unul cu economie industrială şi toată lumea, inclusiv şiiţii, a avut de cîştigat. Apoi a venit războiul dintre Iran şi Irak, urmat de războiul din Golf şi de sancţiunile ONU. „Pînă în anii ,90, şiiţii reprezentau coloana vertebrală a clasei mijlocii – spune Yitzhak Nakash. 12 ani de sancţiuni au împins această categorie la mizerie şi pasivitate, reducîndu-i şansele de a se afirma ca un grup care militează pentru schimbări politice.“ Mulţi irakieni din clasa mijlocie au plecat în exil, iar cei care au rămas au încercat să devină invizibili, trăind în case pe jumătate goale, obligaţi să-şi vîndă lucrurile ca să cumpere cele necesare traiului.
Dar cei cu adevărat sărăciţi trăiau în cartierul Saddam (între timp redenumit Sadr), o mahala a Bagdadului care adăposteşte circa două milioane de şiiţi. Era o lume ruptă de cartierele clasei mijlocii, unde buticurile vindeau costume Armani şi maşini de spălat Zanussi. Însoţitorul meu, Thaar, voia să îmi prezinte o imagine cosmetizată a acestui ghetou, dar nu aveai cum să ignori mirosul canalizării deschise ce străbătea piaţa în care se vindeau cîţiva pui amărîţi. Legumele de pe tarabe erau vechi şi ofilite. În magazine se găseau doar cîteva conserve cu fasole şi ceva pungi de orez.
La principalul spital din Saddam City am fost asaltată de părinţi înlăcrimaţi cu copii bolnavi în braţe. Mi-au spus cu voci scăzute că şiiţilor nu li se dădeau îngrijirile medicale cuvenite. O mamă mi-a arătat băieţelul ei cu talasemie, o boală de sînge rară, care îi făcuse capul să crească şi îi colorase pielea în galben. „Toate sînt numai pentru ei“ – a apucat ea să-mi spună înainte ca Thaar să mă tragă înapoi în maşină.
A fost o vizită deprimantă, dar am plecat cu o impresie foarte puternică: aceea că, o dată Saddam înlăturat, această masă de oameni subjugaţi, împilaţi atît de multă vreme, sigur se va ridica şi va prelua controlul.

Şiiţii visează de mult să preia puterea în Irak, vis care le-a fost spulberat pentru prima dată atunci cînd, aliaţi cu sunniţii, s-au revoltat împotriva puterii coloniale din anii ,20 – o perioadă de ocupaţie britanică la care mulţi irakieni în vîrstă încă se mai gîndesc cu obidă –, dar revolta lor a eşuat. Spre marea dezamăgire a şiiţilor, britanicii au încoronat un monarh sunnit, pe Faisal, regele haşemit, ca să conducă statul modern Irak, netezind astfel calea pentru decenii de dominaţie sunnită.
Atît monarhia, cît şi, mai tîrziu, partidul Baas, care a venit la putere în 1968, au subliniat ideea unităţii arabe în defavoarea unei identităţi irakiene distincte. Deşi partidul Baas a fost alcătuit iniţial din arabi sunniţi, membrii săi erau adepţi înverşunaţi ai secularismului. Ei nu aveau încredere în şiiţii „înapoiaţi“ şi „fanatici“, pe care îi considerau persani, duşmani ai arabilor şi loiali Iranului. Pe tot parcursul anilor ,70, partidul Baas a accentuat opresiunea împotriva şiiţilor, ceea ce a alimentat ascensiunea al-Dawa („Chemarea“), un partid politic care îşi propunea transformarea Irakului într-un stat islamist. Rezistenţa opusă de al-Dawa nu a făcut decît să accentueze opresiunea. În 1974, Baas a executat fără proces cinci clerici musulmani. Trei ani mai tîrziu, după demonstraţiile şiite din oraşele sfinte, alţi opt clerici au fost executaţi şi 15 condamnaţi la închisoare pe viaţă.
Asuprirea s-a înrăutăţit şi mai mult după revoluţia din Iran. Încurajaţi de crearea unui stat islamic chiar la graniţa lor, zeci de mii de şiiţi religioşi s-au alăturat partidului din rezistenţă şi au început să atace sediile Baas. Deoarece al-Dawa a devenit o formaţiune tot mai militantă, ea a fost scoasă în afara legii, oricine sprijinea un membru al partidului riscînd să fie închis sau executat.
Hilu Issa era un tînăr blajin, ca oricare altul, cu nimic deosebit, mi-a spus tatăl lui, Haj. Asemeni multor altor şiiţi, el nu s-a înscris în partidul Baas şi a refuzat să facă armata. „Nu era un tip milităros“ – a spus încet mama lui, Haja. Era credincios, îşi aminteşte ea, dar nu bigot.
Dar Hilu era membru al partidului al-Dawa. A fost luat de acasă într-o noapte de vară, în lunile dinaintea izbucnirii războiului iraniano-irakian, în 1980, o perioadă pe care un vecin şiit şi-o aminteşte ca pe „vînătoarea de vrăjitoare şiită“. Pe tot parcursul celor opt ani sîngeroşi de război, şiiţii au fost vînaţi şi puşi să demonstreze că nu erau persani, iar mii de oameni au dispărut sau au fost exilaţi.
La început, Haja a vrut să se ducă după băiatul ei la Amarah, un oraş la 350 de kilometri sud de Bagdad, unde familiei i s-a spus că ar fi deţinut. Apoi soţul ei a primit un avertisment de la un vecin care avea relaţii la poliţia secretă. „Mi-au spus să nu mai pun întrebări. M-am gîndit că dacă o să mai pun întrebări o să fie omorît, o să fiu omorît şi eu, şi gata – spune el. Aşa că nu am mai pus întrebări.“
Familia Issa nu a încetat totuşi să se gîndească la fiul cel blajin. Mama lui spune că uneori tînjeşte să îl strîngă în braţe sau să îi audă vocea. Ea povesteşte că şi restul familiei a avut de suferit, cele trei fete au fost ostracizate şi nu s-au putut mărita. Oamenii se temeau să aibă de-a face cu ei. „Noi eram ca şi morţi fiind încă în viaţă“ – spune ea.
Acum, că Saddam a fost arestat, amîndoi părinţii vor să îl caute pe Hilu. Ei cred, aşa cum trebuie să creadă orice părinte, că băiatul lor e încă viu. „E singurul meu fiu. Viaţa pare să nu aibă nici un rost fără el. De 24 de ani nu ştiu nimic de el, dar n-am încetat să mă gîndesc la el, zi sau noapte – spune Haj Issa. Acum încercăm să-i dăm de urmă.“

Întrebarea care se pune acum este dacă şiiţii din Irak se pot detaşa de suferinţele care le-au format identitatea şi îşi pot modela o nouă imagine ca naţiune. Nu va fi uşor. „Guvernul lui Saddam a avut grijă să nu existe nici o organizaţie seculară şiită. De aceea grupările religioase islamiste au devenit atît de puternice – explică Yitzhak Nakash. Era singura modalitate de exprimare a identităţii şiite.“
Astăzi, cei mai influenţi şiiţi din Irak sînt liderii religioşi, iar ei îşi fac vocile auzite. În lunile din urmă, Marele Ayatolah Ali al-Sistani, cel mai respectat cleric şiit din Irak, a devenit o forţă de luat în seamă. Deşi nu urmăreşte să obţină personal un loc în noul guvern, el a avut o mare influenţă în stabilirea detaliilor privind transferul puterii de la Statele Unite către irakieni şi a modului în care va fi scrisă noua constituţie.
În afară de al-Sistani, alţi cîţiva clerici, unii avînd propriile lor miliţii, se gră­besc să umple vidul de putere din Irak. Cîţiva au colaborat cu americanii, cum e cazul lui Abdulaziz al-Hakim, membru al Consiliului de Guvernare Irakian – organul administrativ numit de americani, alcătuit din 25 de irakieni. Al-Hakim şi fratele lui, care a fost asasinat în august anul trecut lîngă Moscheea Ali din Najaf, aveau legături strînse cu Iranul, unde au căutat refugiu în deceniile de persecuţii aprige ale regimului lui Saddam.
Se afirmă în prezent şi lideri mai tineri, extremişti, precum Muqtada al-Sadr, clericul care, la începutul lui aprilie, le-a spus adepţilor săi „terorizaţi-vă inamicul“, instigînd la violenţă împotriva forţelor de ocupaţie. „Muqtada e cunoscut, dar trebuie să priveşti şiiţii irakieni nu ca pe un grup mare, ci ca pe o mulţime“ – spune Saad Jabr, care conduce Consiliul Irakienilor Liberi, cu sediul la Londra. El crede că cei mai mulţi şiiţi irakieni sînt prea moderaţi ca să îl urmeze pe al-Sadr. „Irakienii nu vor să fie precum cei din Iran. Ei nu sînt fanatici.“
Istoria recentă sugerează că sentimentul identităţii naţionale al şiiţilor irakieni e prea puternic ca să calce pe urmele Iranului. Deşi este adevărat că ambele ţări sînt predominant şiite, cei mai mulţi iranieni sînt predominant persani, în timp ce majoritatea şiiţilor irakieni sînt arabi. De fapt, şiiţii irakieni au luptat împotriva coreligionarilor lor din Iran în timpul războiului iraniano-irakian. Spre deosebire de kurzi, care au dorit un stat separatist, şiiţii nu au dorit niciodată să se separe de Irak. Mulţi semnalează că revolta lor din 1991 a fost îndreptată împotriva lui Saddam, nu a statului irakian.
„E complet de neluat în seamă ideea că am putea intra sub influenţa Iranului – insistă Saad Jabr. Pe vremuri, triburile din sud nu-şi dădeau fetele după iranieni, era o ruşine. E o mare mîndrie să fii şiit irakian.“
Sentimentul unei moşteniri arabe comune explică de ce mulţi desconsideră perspectiva unui război civil între sunniţi şi şiiţi. Ahmad Chalabi, un matematician educat în Statele Unite, care s-a numărat printre susţinătorii intervenţiei americane în Irak, spune că un război civil pur şi simplu nu va avea loc. „Sunniţii şi şiiţii nu au luptat niciodată unii împotriva celorlalţi. Violenţele au fost întotdeauna săvîrşite de Saddam“ – afirmă el, din reşedinţa de lux din Bagdad, unde a locuit familia lui pînă la căderea monarhiei, în 1958. Chalabi, un şiit laic şi preşedinte al Congresului Naţional Irakian, a revenit la Bagdad pentru a face parte din Consiliul de Guvernare al Irakului.

„Viitorul şiiţilor este luminos – spune Chalabi –, pentru că e sfîrşitul discriminării şi al excluderii. Ei vor participa pe deplin la guvernare. La asta se aşteaptă şiiţii şi asta vor obţine.“
În vreme ce se zbat să îşi croiască un nou viitor, şiiţii irakieni împărtăşesc aceeaşi neîncredere faţă de americani, care se întoarce în timp pînă în 1991, cînd SUA nu au reuşit să sprijine revolta lor împotriva lui Saddam, iar şiiţii s-au simţit profund dezamăgiţi. La un deceniu şi mai bine după, majoritatea şiiţilor cu care am vorbit mi-au amintit în mod constant de această trădare a SUA. Vechile răni nu se vindecă uşor.
„Văd o potenţială paralelă azi cu ceea ce s-a întîmplat în 1920 cu britanicii – spune istoricul Yitzhak Nakash, expert în şiismul irakian la Universitatea Brandeis, Boston. Astăzi Irakul este recreat, iar dacă şiiţii se vor simţi văduviţi de putere, se prea poate să se revolte din nou împotriva ocupanţilor.“
Relaţia mea cu familia din cartierul Adhamiya s-a încheiat cu o întorsătură ciudată. Am auzit recent că tatăl era un membru important al partidului Baas şi activ în poliţia secretă a lui Saddam. Am cerut sprijinul unei firme private de protecţie şi securitate, al cărei agent din Bagdad a făcut nişte cercetări şi a confirmat, deşi din surse neverificate, că omul pe care îl credeam un profesor sadea chiar lucrase pentru poliţia secretă a lui Saddam: „Era băgat pînă în gît cu vechiul regim.“
A fost neplăcut să mă gîndesc că acea casă în care mă refugiasem adesea era condusă de un informator – care lua probabil notiţe despre ceea ce făceam eu. Fără îndoială, a simţit că trebuie să-şi protejeze familia în singurul fel pe care îl cunoştea. Dar orice persoană afiliată poliţiei secrete a lui Saddam era complice la suferinţa multor oameni nevinovaţi.
Suferinţa – şi violenţele – e puţin probabil să se încheie curînd. Din mai 2003, cînd George W. Bush a anunţat sfîrşitul luptelor în Irak, oraşele sfinte au cunoscut un reviriment economic datorită pelerinilor din Iran şi Irak deopotrivă, care se înghesuie în oraşe. Dar ce găsesc ei acolo nu este decît un altfel de pericol faţă de zilele lui Saddam. Mai mulţi clerici cunoscuţi, reveniţi din exil în oraşele sfinte, au fost ucişi – măcelăriţi sau aruncaţi în aer cu maşini-capcană. O parte dintre aceste crime au fost puse pe seama luptei interne pentru putere între adepţii diferiţilor lideri şiiţi. Dar, mai recent, oficialii americani au atribuit violenţele unor organizaţii teroriste din exterior care încearcă să semene conflict între şiiţi şi sunniţi. La începutul lunii martie a acestui an, exploziile au omorît cel puţin 130 de şiiţi la Karbala, unde credincioşii se adunaseră de Ashura, ziua morţii imamului Husayn. Corelat cu un atac similar la Bagdad, incidentul a marcat cea mai sîngeroasă zi de la sfîrşitul războiului încoace. Iar oficialii americani anticipează noi violenţe în lunile ce vor urma.

„Viitorul e sumbru – declară Hussein Ali Kadhim, de 39 de ani, un mulah de la moscheea din Abbas –, nu din pricina conflictului dintre şiiţi şi sunniţi, ci din cauza luptelor dintre clericii şiiţi şi propriii lor suporteri.“ Şiiţii – spune el – au mult de recuperat după lungii ani de represiune. „Ne putem ruga neîngrădiţi, doar că acum moscheile sînt pline de arme.“
Dar clericul şiit Fadil al Milani rămîne optimist. El crede că violenţele se vor domoli şi că şiiţii îşi vor găsi calea, după atîţi ani de neputinţă. „O dată ce se vor linişti lucrurile – insistă el – vom porni, toţi împreună, spre o viaţă mai bună.“ La sărbătoarea de comemorare a morţii lui Ali, Hamid al-Assadi, un negustor de 46 de ani, din Karbala, s-a aşezat în faţa magazinului, privind agitaţia de pe stradă. Se descurca bine din vînzarea covoraşelor de rugăciune, a mătăniilor şi bulgărilor de pămînt de Karbala. Străzile erau pline de credincioşi – grupuri de bărbaţi în dishdasha negre, care se loveau cu lanţuri pentru a simboliza suferinţa lui Ali. Era pentru prima dată, după trei decenii, cînd şiiţilor li se permitea să îndeplinească acest ritual. Pentru acest lucru, spune Assadi, şiiţii ar trebui să fie recunoscători. „Acum sîntem în rai – a mai spus el. Înainte eram în iad.“
Înapoi În Bagdad, În cartierul Sadr, familia Issa nu-şi mai caută fiul. Părinţii au descoperit că fiul lor, Hilu, a fost executat la trei ani după ce a dispărut şi a fost înmormîntat într-o groapă comună, alături de alte 42 de victime. Pînă la jumătatea lui ianuarie 2004, organizaţiile pentru drepturile omului au anunţat că au fost raportate 270 de locaţii de gropi comune, dintre care 53 confirmate. Ele au estimat că cel puţin 300.000 de persoane au „dispărut“ în ultimele două decenii, majoritatea şiiţi. Societatea Prizonierilor Liberi, care a fost înfiinţată pentru a sprijini familiile victimelor, crede că cifra este mult mai mare. Ibrahim al-Idrisi, purtătorul de cuvînt al grupului, estimează numărul victimelor la cinci pînă la şapte milioane.
„Oamenii sînt îngrozitor de furioşi, iar noi încercăm să îi liniştim, le spunem să aştepte pînă cînd vom avea tribunale care să-i judece pe criminali – relatează al-Idrisi. Dar unele familii ştiu deja cine a fost torţionarul.“
Cei din familia Issa cred că îl cunosc pe cel care a informat autorităţile cu privire la Hilu. Dar ei nu vor decît să îi găsească trupul. Haj Issa s-a dus să ceară rămăşiţele fiului său, dar n-a ştiut care oseminte erau ale lui. „Sînt disperat“ – spune el abătut.
Abia acum familia începe să accepte gîndul că fiul lor mult iubit, care a dispărut pe cînd avea numai 25 de ani, nu se va mai întoarce niciodată. Pe Haj Issa îl amărăşte lipsa de securitate de sub ocupaţia americană. Cel mai mult şi-ar dori să primească nişte asigurări – să poată crede că suferinţele şiiţilor nu vor fi în zadar.

Lungul drum al Şiiţilor către putere

  • 632-680 d.Hr.
    Schisma sunnito-şiită
    La moartea lui Mahomed, în 632 d.Hr., unii (cunoscuţi ulterior ca şiiţi) credeau că Ali, ginerele şi vărul lui, ar trebui să fie întîiul calif, dar a fost înlăturat. El a ajuns pînă la urmă al patrulea calif, dar în 661 a fost asasinat. După 20 de ani, în 680, fiul său, Husayn, a fost ucis într-o luptă la Karbala, în care l-a provocat pe cel de-al şaptelea calif, adîncind ruptura între cele două secte.
  • 1920-1932
    Revolta împotriva englezilor
    După căderea Imperiului Otoman şi sfîrşitul primului război mondial, Anglia şi Franţa au împărţit Orientul Mijlociu. Irakul a intrat sub control britanic în 1920, iar şiiţii şi sunniţii s-au revoltat, aliindu-se pentru scurt timp. Englezii au înăbuşit revolta şi l-au instalat rege pe Faisal, un străin, începînd şirul guvernărilor sunnite. Văzînd în clericii şiiţi un pericol, Faisal le-a redus puterea. Irakul e independent din 1932, dar a rămas o monarhie.
  • 1933-1957
    Revendicarea egalităţii
    Refuzîndu-li-se reprezentarea adecvată în guvern şi în serviciile publice, şiiţii au cerut reforme. Au izbucnit demonstraţii în zonele şiite, care au dus la o revoltă eşuată în 1935. Deşi tot mai mulţi şiiţi s-au şcolit şi monarhia a crescut treptat numărul şiiţilor în posturi guvernamentale, sunniţii au păstrat controlul. Sperînd să cîştige o mai mare influenţă politică, mulţi şiiţi s-au înscris în Partidul Comunist Irakian, ilegal.
  • 1958-1978
    Baas cucereşte puterea
    Monarhia a fost înlăturată prin lovitura militară din 1958. Partidul Baas a preluat conducerea prin lovitura din 1968 şi la putere a venit Saddam Hussein. Ca să diminueze atracţia comunismului printre şiiţi, cîţiva lideri şiiţi au format un nou partid politic, al-Dawa, care se opunea statului secularist. Pentru că Baas a reprimat practicile religioase şi a executat membri ai clerului, şiiţii religioşi şi laici au fost atraşi de ideologia islamistă.
  • 1979-1989
    Un stat islamist alături
    În anul în care Saddam a ajuns preşedinte în Irak, iranienii l-au dat jos pe şah şi au instalat o teocraţie şiită. Temîndu-se de puterea crescîndă a partidului al-Dawa, Saddam a lansat o campanie de desfiinţare a acestuia şi, în 1980, l-a executat pe Muhammad Baqir al-Sadr, liderul său. Mulţi şiiţi au fost deportaţi sau au fugit în Iran. În 1980, cînd Saddam a invadat Iranul, şiiţii irakieni s-au luptat cu cei iranieni în războiul de opt ani iraniano-irakian.
  • 1990-2002
    Războiul din Golf
    Irakul a invadat Kuweitul în 1990, iar forţele conduse de SUA l-au împins înapoi între hotarele sale. George H. W. Bush i-a încurajat atunci pe şiiţi şi kurzi să se ridice împotriva lui Saddam, dar nu i-a susţinut militar. Revolta a fost înăbuşită în sînge de Saddam. Zeci de mii de şiiţi au fost ucişi şi mulţi alţii au plecat în exil. Naţiunile Unite au adoptat rezoluţii, cerînd Irakului să elimine armele de distrugere în masă.
  • 2003
    Invazia SUA în Irak
    După eşuarea negocierilor la ONU, forţele conduse de SUA au intrat în Irak şi, în martie 2003, au înlăturat regimul lui Saddam. Americanii au creat un Consiliu Interimar de Guvernare a Irakului (CIGI), cu 25 de reprezentanţi, inclusiv 13 şiiţi. Doi lideri ai unor familii şiite de vază s-au întors din exil şi au fost asasinaţi. Forţele SUA s-au confruntat cu o opoziţie continuă. Saddam a fost prins pe 13 decembrie 2003.
  • 2004
    Şiiţii către putere
    CIGI a semnat o constituţie interimară, în ciuda obiecţiilor Marelui Ayatollah Ali al-Sistani, ce dorea o Cartă aprobată de o adunare naţională aleasă prin vot. Ocupaţia americană se va încheia pe 30 iunie.

Text: Janine Di Giovanni

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iunie 2004)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*